Nostim... Umana noastră fire vrea acolo nu doar ne-naturalul „model”, dar ca acesta să fie acceptat de TOATE generațiile”...)
Teoretic, subsemnatul are faimă de cîrcotaș, ce nu s-a pomenit. Asta înseamnă și că-s văzător în negru (plus doritor a demola, treburile bunilor semeni)... Este interesant însă că, în materie de prezentare a cuiva, eu unul nu dau din principiu cu pietre...:
1. Îmi doresc o prezentare obiectivă a semenilor. Cu bune și rele. Paradoxul face, aici, ca insul 'cu de toate' să îmi devină simpatic, dacă nu chiar drag (și pe resorturi ale mele ce se vor explorate la psiholog).
2. Vehemența subsemnatului, de care nu am a mă jena, privește construcțiile false. Îndeobște cele roze. Și mai exact necheful 'preoților' dumnealor, de a face vreun pas îndărăt.
Modelul cu pricina (deși acea revistă procopsește pe mai mulți, în timp, cu așa lauri) este Alexandru Floricioiu. Tip trăind între 1932 și 2019.
Omul avînd de toate. Sau, cum spun filosofii, calități pe măsura defectelor (ori invers).
Or, prietenii (ghilimelele puneți-le domniile voastre...) de la revista pomenită în amonte le văd doar pe cele frumoase - ba chiar amplificîndu-le binișor. Or aiasta, în opinia mea, nu e o treabă...
Firește, nu garantez că pot schimba eu mersul lumii (alpine, mai exact a noastră). Dar poate trebuie pentru ca să o zică, cineva...
PS1
De-ale vieții... Demult-demult, mă trăgea de urechi (nu față în față, căci nu se cade...) un nene. Zicea că-s reclamagiu.
În bunu-mi obicei, de ins vindicativ, l-am luat la ochi. Deunăzi, pe cînd cercetam pentru un capitol privind o revistă, am zis a explora despre acel om, care i se aflase redactor-șef adjunct. Și am aflat că e născut la doi pași de locul meu de rai (ex-aequo cu abruptul montan), și anume satul mamei din Ardeal.
Dumnealui veni pe lume - fizic! - de partea cealaltă a dealului, din preajmă. M-am înmuiat, ca naiba! E drept, că nu de tot. Adică nu-i pot uita ceea ce consider eu a fi fost rele (inclusiv oportunismul în slujba comuniștilor). Dar s-a terminat cu vehemența-mi inițială...
PS2
Nu pot să nu zîmbesc, la vederea supratitlului din imagine...: „Viața ca munte...”. Mai-marele acelei reviste neavîndu-le deloc, cu muntele...
Pot înțelege însă nevoia unei compensații de acest fel, a unui tip fascinat de munte (ori de gloria pe care o capătă cei reușiți acolo), dar pe care nu-l trage ață trupească într-acolo. Am întîlnit așa pornire și la un tip care se ocupa cu rubrica „Din evenimentele muntelui”. La chestiune, întreagă acea redacție glosează din greu, la un moment dat, despre Revoluție '89 și eroii ei, dar fără să fi călcat prin punctele fierbinți, ale acelor zile.
În zonă, mi se întinde capitolul (de carte) ce închin acelei reviste. Admit - la chestiune - că mi-i și un fel de lăcomie, de-a trata cît mai multe aspecte (altminteri, pe fondul unor frîne interioare, de mai mare dragul...). Dacă ăsta e cel mai mare defect din lume, dați-mi de știre, să știu să m-ascunz într-o gaură de șarpe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu