De unde, acum cîteva zile

De unde, acum cîteva zile, îmi reproșam ca scriitura la update-urile lui Sus la munte, la izvor se află excesiv de personală, acum, de bine ce-am decis sa scriu pe stil personal (veți vedea de ce este vorba), simt ca nu o pot face pe cînd mi-aș dori. Mai exact îmi descopăr jene, sau chiar interdicții, pe cînd voi s-aștern pe hîrtie una ori alta.

Spun asta, meditind matinal în stația de metrou, ca starea care ma traversează după ce îmi vine vreo idee de continuat capitolul mitul Cuxi, este oftică insului nebăgat în seamă, prin copilărie.

Firește, nu e o treabă sa fiu luat în balon - de către inimii - pentru asa mărturisire, căci automat as cauta în desaga inconștientă și alte surate ideatice (altminteri banale freudisme), și care nu pot pică bine celui care se apucase a ma trage de urechi.

Derivind un pic, nu pierd din vedere ca revolutionarismul unor asa afirmații este legat inevitabil de o pasa de multa vitalitate (una într-un spațiu protejat, firește), ce apar tot mai rar în viata senectului ce ma aflu. În restul pot fi animat de teama ori măcar jenă ca vaaai, ce mizerii ai putut sa scrii/afirmi...

Apuc sa realizez însă, și nu neapărat sub imperiul vanitatii, ca ceea ce lăsăm în urma decurge din acțiuni în acele pase/vîrste de multa vitalitate... Și legat de care, după ce depășim vinovațiile și fricile de care spuneam, însă ramine totodată la un stadiu de a vitalitate (senectă), s-ar putea sa ducem mult dor de nebuniile stării june a omului...

Ordeanisme.