Tîmpenii.

Găsesc util a prelua, în ediția de carte la care lucrez, o lungă postare a dlui Dinu Mititeanu.

În afirmațiile lui de acolo, e loc gîrlă de comentarii. Fac însă (în acel manuscris) doar unul, mai exact observ că de la stadiul în care voia să fie crezut pe cuvînt, asupra autenticității jurnalului atribuit lui Cuxi Șerban, trece la stadiul promisiunii „să xerocopiez mare parte din el, să postez undeva unele pagini, să poată cei interesați să le confrunte cu cartea”.

Precizez altminteri că nu am semnale, în anul scurs de la respectivele zise, că s-a și ținut de promisiune... (m-aș fi mirat să fi avut ce să fotocopieze)

Cum dumnealui își încheia postarea (vezi blog Mititeanu) astfel:

„Nu vreau să cunosc ”argumentele” aduse în problema Cuxi de criticul și ”detectivul literar” MO. Nu doresc o polemică cu Domnia Sa, ar fi inutilă. Cei care vor citi cartea sa și această opinie a mea, au capacitatea să-și formeze o părere proprie despre problema asta. În fond «apa trece, pietrele rămân»!

...accept provocarea de tipul acelui proverb. Mai exact, și chit că atunci nu ne vom mai afla în viață, rog urmașii noștri montaniarzi să verifice - la 2071 ori 2121 - apa cui a trecut, respectiv pietrele cui au rămas.

Apropo de titlul ales al postării, am temperat și eu cum am putut năstrușnicia ideii (nu chiar pe toate drumurile) de a vedea în viitorul nițel mai îndepărtat ce s-a ales de ifosele noastre prezente. 

PS
Nu am căutat-o cu dinadinsul, dar cea mai bună încheiere a capitolul Mitul Cuxi Șerban îmi pare una în genul celei privitoare la Ion Ionescu Dunăreanu.
Mai exact un citat măreț (și modest) din zisele insului prezentat acolo. Și anume că el e-un om cu obraz de multă calitate.