O idee trage pe alta.
Mai exact, aceea de azi dis de dimineață (despre domnii de la revista România Pitorească) a dus mintea la postarea cea telurică / anterioară, iar aceea a deschis zăgazul celei de față.
După clinciul (februarie a.c.?) de care am avut parte cu instituția Facebook, nu am mai izbutit să progresez și pace cu revederea mnaterialului, necesară ediției secunde a cărții subsemnatului (Sus la munte, la izvor).
Carele revedere vizează împănări benigne, a la idei și unghiuri noi, respectiv adăugiri precum una privind pe Cristache Dedula (în minutele de discuții rămînînd lucruri interesante) ori alții, dar mai ales două materiale din zona Addenda. Mai exact cele privind în parte România Pitorească, dar mai ales cultul Cuxi Șerban.
La ultimul n-am mai prins și pace starea de grație care, în pregătirea hei-rup a Addendei (de la finele lui 2019) a acordat cel puțin mulțumitor materialul în cauză, de acolo. Am refăcut în draci, nemulțumit de cum ieșeau / se acordau (ideatic și stilistic) lucrurile, iar după clinciul Facebook nu am izbutit să mai mișc nimic.
Mi-e greu să-mi dau seama de unde s-a tras poticnirea. Poate frică. Și încă asta e minoră, față de ceea ce nu izbutesc a conștientiza, ca motive ale blocajului.
Dincolo de toate, și nutrind speranță că voi urni lucrurile, rîd-plîng de o chestie. Plînsul/durerea ar veni...
Introduc tipul de noțiuni separate de un slash (a la plînsul-durerea, de mai sus) întrucît reprezintă mai bine, decît un singur termen de acolo, situația/starea pe care o expun.
... de la faptul că-mi recunosc o mică invidie, de mai mic valoric plus exclus, pe inșii din categoria supușilor lui Mititeanu (eventual a familiei lui Cuxi și apropiaților ei), dar - după ce îți recunoști așa hibă - nu se înghesuie nimeni a te trage de urechi (în cel mai rău caz, te citează trunchiat, cum că ești invidios). În general, ție îți trece acel sentiment, căci una e ca el să(-ți) zacă nerecunoscut în inconștient, și alta e să jonglezi cu el, la soare...
Firește, nu e cazul să abuzezi de acele conștientizări de prăpăstii sociale, căci una-două se poate transforma în bumerang. Ai de stat cu demersul rău istoric-uman în zona ochelarilor, și nu a joardei pedepsitoare, după cum glăsuiește un îndemn al unora mai deștepți ca mine...
Mi-e un fel de lăcomie, doritoare să adune în textul final cît mai multe din ideile ce-mi traversează mintea legat de subiectul Cuxi, dar și perfecționism, în a suna bine, vioara ce urmează a fi oferită celor doi-trei rătăciți cititori, ai viitorului op.
**
Oarecum pe aproape, și apropo de cum se uită strîmb multă lume la subsemnatul, zîmbesc un pic, privind cum stă pe soclu acum cartea Baticu-Țițeica din 1984, după ce se aflase adevărată paria. la vremea-i, datorită faptului că tulbura apele (inclusiv acelea calitative, ale unor condeieri ce nu puteau mai mult).
De aici, reîntorcînd-mă cu gîndul la „prietenii” de la România Pitorească, nu pot decît să admir omenescul lor.
Mai exact, acumulatul a tot ce se poate. Pedalează dumnealor pe naționalism și anticomunism azi, dar nu se leapădă - Doamne-feri! - de anii comuniști ai publicației lor (la care au pus totuși umăr mai-marele Mihai Ogrinji, cît și muza sa Anda Raicu). Idem în ce-l privește pe nea Baticu. De unde era luat cu huo! la revistă înainte de 1989, aceeași l-a pus urgent după Revoluție în categoria eroilor sfințind locul.
Deseori m-am întrebat dacă, la un ce-profit, nu aș linge și eu unde am scuipat (mai exact spre RP. E posibil să nu o fac însă. Asta, întrucît firea-mi cea proastă nu va ajunge niciodată parte a unui grup. Și unde ei să-mi ude vreo ardentă nevoie a sufletului, iar eu să le răspund de asemenea amabil).
Pe felie, am ceva coșmaruri, speriat de modul cum mă vor glorifica doritori de mituri la vremea cînd nu voi mai putea replica. Asta, la modul general al acțiunii lor. cel particular privind faptul că, în inerentă cheie a superficialității, nu vor avea vreo treabă cu spiritul a ceea ce am scris eu, al subsemnatului în general.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu