Continuare la articolul despre oamenii României Pitorești, de azi dimineață

 Continuare la articolul despre oamenii României Pitorești, de azi dimineață

I

Cînd pui problemele unghiurile propuse de mine acolo (și nițel rude cu Freud), onest este să nu te dai ins perfect ori supraom, ci să te recunoști - de asemenea - supus al umanului.

Al firii omenești.

De pildă în ale dorinței de dominare (altminteri, la un nivel pe care nu-ți vine a recunoaște, cu ușurință). Asta, pentru că îndeobște acea tendință ți se află refulată. Iar cînd vreun ne-amic Dorin Gherman îți umblă peste scutul inconștientului (relevînd că vezi abruptul Bucegilor drept feuda-ți proprie), mai poți recunoaște una ori alta, dar și atunci te paște pericolul citării trunchiate din ceea ce spus, dinspre niște buni prieteni (și urmînd să plasați dumneavoastră ghilimele calificativului bun...).

II

Oarecum pe felie, al greu-picătoarelor la suflet, s-ar afla și o întîmplare de acum cîteva luni, în urma căreia nu mi-a mai ars a scrie nimic pe-aici, bașca retragerea din platforma Facebook.

Ca prim eveniment, m-am trezit sancționat acolo drept propagator al urii, în relația cu cîțiva alți confrați de acolo. Asta, în condițiile în care acei facebuciști emiteau infinit mai mult pomenita ură decît subsemnatul.

M-a mirat grozav, că tot veni vorba, despre ideea de a propaga ura. pînă la urmă, e problema celui a cărui deja-existentă ură este zgîndărită. Mai exact există deja în el.

Într-o primă fază, și dincolo de bucuria-mi că pot scăpa de-o așa-numită compulsie, am realizat iritarea copilului interor de a-i fi fost puse limite, peste atotputernicia pe care și-o bănuise. Apoi, în lipsa acelei compulsii, ce nutrise o oarece superioritate/invinciblitate, m-am trezit în față cu vulnerabilitățile/cartofii fierbinți din adîncul personal, pe care le dregeam prin acele postări deștepte (ori măcar slujind zice-se adevărul).
Iar acolo, ca în filmele cu proști, s-au amestecat nu doar sentimentul de mic-sus-soare (care se dregea prin a te simți deosebit/mare-sub-soare), dar și acela al inutilității gesturilor omului, pe care-l simt că apare la trecerea în vîrsta a treia. Asta în condițiile în care - anterior și cu programare de la Specie - depășisei angoasele inerente vieții prin sumedenie de iluzii.

Firește că, dacă nu te omoară pogorîre, vei ieși dup-o vreme din impas... Schimbat nițel, firește.

Știusem întrucîtva că sosește inerent un așa moment de cînd observasem la un Gabriel T. o perioadă de gură-mare pe net, după care a dispărut în ceață, pare-se de tot, și asta nu neapărat pentru a răposat între timp. Nu, pur și simplu se termină un fel de benzină interioară. Deci știam, dar nu aveam cum poseda și amănunte, ce apar doar în urma experiențelor nemijlocite.

Se înțelege că există și inși care o țin tare / pe-ale lor inclusiv la senectute, dar acolo pare să existe un baraj mai gros între nevoile sufletești amintite de mine ceva mai sus, și diverse dezarmări ce pot apărea în urma inevitabilelor eșecuri (în urmărirea țintelor care ne scapă de angoase.

Eu unul am ales să încerc a schimba ceva. De pildă nu am mai intervenit pe scena montană (pendinte de Facebook sau ba). Într-adevăr, am a încheia ediția secundă a cărții Sus la munte..., dar îmi doresc a fi un contact pasager. Eventual, și pentru că nu știi ce ajunge ziua de mîine, vreo dorință de a mai cerceta în subiectul muntelui fiind efectuată pe cont propriu și în vreun fișier urmînd a viețui doar pe computerul propriu. Că pe acolo îl paște riscul vreunui șters (în gen de situații care m-au mai bîntuit) face parte din regulile jocului.

Cel sufletesc și propriu lui em ordean.

Una din problemele/temerile/convingerile care m-au încercat în ultimele luni a ținut de ideea Pe cine ar putea interesa ce scriu eu?. Și zău că nu răspunsul nu a fost entuziasmant. Mai exact, ar interesa 2, 3, 10, 20, însă oricum nu la nivelul pe care - în același pîrdalnic inconștient - se dorește (și pentru a scăpa de aceleași doamne numite angoase existențiale, cu care vă tooot bat capul, cum că-s la baza lumii, chit că nu se văd în carne și oase).

Pe acolo, dorințele de aplauze și co. sînt imense, iar la o adică nesosind noi cu ele de acasă, ci plantate de dumneaei Specia/Viața, pentru a face să trecem mai comod/suportabil prin existență. Or, dacă tot ți s-a deschis un pic fereastra de dincolo de Matrix-ul conștient, poți socoti ce ziceam eu mai sus, și anume Pe cîți interesează...

Aici, rămîne loc de iluzii. Ori măcar de știința faptului că adîncul, luminat neplăcut cu (con)știința ori măcar cu priceperea că veniră deziluziile frumoasei vîrste a treia, poate coborî ștacheta. De pildă, visînd că poate, vreodată, vreun urmaș iubitor de abrupt și de istorie, va trata cu gingășie ideile tale.

Oricum ar fi, peste tot acest zbucium interior din ultimele luni, a existat o idee mică și fixă a lui Jean-Jacques Rousseau: „Alergînd după cele ce fug, le pierzi pe cele care rămîn”.

Altminteri, planuri măricele pentru vara montană.

Pe felie, acum vreo 15 ani mă apucasem a zice că îmi doresc / mă simt în stare a urca prin abrupt pînă la 70 ani, iar pe munte în general pînă la 75. Eu avînd acum 64. Diverse scîrțîieli trupești m0au făcut să mă întreb apoi dacă nu am exagerat cu acele cifre, mai exact eu rablagindu-mă mai iute. Or, acea retragere pomenită mai sus pare să fi dat bine putirințelor abruptistice, fie și într-un mod pe care îl mirosisem altminteri anterior: nu scrie nicăieri că umbletul prin abrupt trebuie să se facă în urcuș și cu desag mare în cîrcă. Nu-i pomenit de asemenea nicăieri, că au fost desființate prin lege zacerile pe cîte o brîniță, admiratul răsăritului ori apusului de pe acolo...