Stil. Altminteri perfect omenesc (II)

Îmi fac un pic de ordine între vechi scrise. Inclusiv unele despre subsemnatul.

De pildă, timișoreanul Adi Glăvan spune undeva (2011):

"Ce mi se pare interesant e ca, colegul nostru Mircea se ia de toti....la rind....ex. e membru sau vizitator permanent la Floarea de Colț, club creat de E. Cristea...pe care il "critica" tot timpul.... ”

Dincolo de pusul ideii de critică între ghilimele, și la care ești tentat să verifici dacă oratorul nu se referă la opusul ideii în chestiune (adică laudă)...

În mediul agreat de A. Glăvan și cei ca el, noțiunea de critică are automat un caracter negativ. Prin urmare, nici nu se mai uită cineva dacă afirmația respectivă e justă ori ba.

Îndeobște este. Dar nu există putință de a fi contracarată (de cercetat fiind acolo care dedesubturi mai supără pe acel adversar al criticii, de pildă îndrăzneala de-a lua atitudine în public și/sau vreo ușurință complexantă a condeiului).

Formula cu pricina - a (nu) se lua de toți - este una primită odată cu educația. Știi că e ceva negativ, și gata. De fapt, nu e gata, căci la vreun moment dat acuzi pe altul, cu acea formulă.

Asemănător, pe o scenă unde Dinu Mititeanu - prins cu ușa - răspunde și el după cum îl duc mintea și obrazul...

Mărturisesc a-l paște pe d. Dinu un material despre lauda de sine. Mai exact asupra pretenției sale (expusă pe blogu-i) că posedă bun simț. Nu spun aici că i-ar lipsi completamente acel lucru, ci că doar formula comportă multe nuanțe (este drept că dacă i-am accepta așa ceva, adică nuanțe, i s-ar duce naiba tot chichirezul astral.

... Mircea Barbelian mă declară negativist plus Gică (Contra), firește fără aduce minim contraargument la ce spusesem eu.

Dacă co-autorul unei apreciate cărți despre Cheile Turzii (1987) pare a se afla pe panta descendentă a existenței (uitînd că eram buni amici prin 1993), Alexandra Păvăloiu stă bine pe picioarele cerebralității. Mai exact, se produce ferm pe linia ce guvernează zona dumneaei umană:

Nici dînsa nu are treabă cu afirmațiile subsemnatului. Dar acționează potrivit mijloacelor pe care le cunoaște.

Și care vizează două direcții. Pe de o parte să descurajeze adversarul, pe de alta să cucerească publicul locului - în sine aliat dumneaei, însă dispus (datorită configurației interioare, de oaie într-o turmă) să-și schimbe iute opinia - poate convins de argumentele amintitului adversar, dar mai ales programat să plece după acela pe care îl simte mai puternic.

La chestiune, niciodată inșii din vreun cocoon nu vor lua poziție în afara acelei zone, comodă lor (cu atît mai puțin nu se vor duce să agrăiască contrar în vreun cuib străin).
Iritarea lor, față de un intrus precum subsemnatul, e legată de faptul că le este tulburată atmosfera roză, iar uneori că acel intrus indispune vreunul din părinții / liderii acelui loc.

Revenind la zisele Alexandrei, intervenția mea fusese cît se poate de în context, cîtă vreme fusese pomenit în postare Cuxi Șerban, ce devenise cunoscut între oamenii muntelui prin intermediul cărții legat de care eu mi-am manifestat dubiile întru paternitate.

În același timp, dna Păvăloiu a învățat în mediul dumneaei că cineva, chiar și tratat pe nedrept ca fiind lipsit de bun simț plus paranoic, să se facă mic, dacă nu să dispară de-a dreptul. Cum nu a părăsit acea zonă umană, nu a putut afla că există inși care nu cad lați, la așa tratament (cazul subsemnatului, pe acea listă de comentarii).

Că veni vorba de acea postare, d. Mititeanu pare să fi desființat între timp acel cont Facebook, deschis pe numele soției, și unde s-a produs (din motive ce pot fi cercetatate) o lungă perioadă. S-a întîmplat să execut însă niște facsimiluri ale postării, din care am reprodus mai sus.
La chestiune, a postării, intervenția mea fusese cît se poate de urbană după standardele mele:

Se putea răspunde liniștit acolo, că nu cade cerul dacă am altă opinie, decît (a) dumnealor.

A făcut-o altminteri subsemnatul, cînd suflete caritabile au afirmat că Susla munte... e alcătuită cu materiale de la nea Baticu.

Mica problema este însă că zisa-mi sosea pe un teren de două ori minat. Pe de o parte, în așa zone (și chit că evoluînd sub ghirlande roze), nu sînt agreate puncte de vedere contrare.  În același timp, d. Mititeanu e un pic cu musca pe căciulă, legat de paternitatea acelei cărți. Și riscă să se facă de baftă, ca autor ori măcar păstor al unei cărți pe care n-a scris-o cel devenit ulterior (semi)zeu.

Firește, oamenii acelui loc roz se vor proteja cum vor putea în fața noutății, dar tot nu ar fi o poziție comodă pentru Dinu Mititeanu.

Prin urmare, și după cum spusesem mai sus, răspunde și dumnealui cum poate:

 

De fapt, răspunde fără să-l marcheze vreun scrupul, ci doar atent la interesul său.

La chestiune, și anticipînd un posibil material, privesc spre eternele (pomenite și în cazul Alexandrei P.) formule pentru descurajat intrușii, respectiv pentru menținut în ascultare publicul nostru. Pe acea felie, trimiterile - la vremea cînd Mititeanu se afla înghesuit de subsemnatul - la momentele despărțirii lumești de Cuxi s-au aflat esențiale. 

Sînt vorbe irezistibile acolo. Catafalc. Priveghi. Condus de mulți. Iubit de toți colegii. Etc.
Nu ai cum să nu te înmoi, om normal aflîndu-te.

Pe acea urzeală, e introdus obiectul util. Și anume consultul jurnalului atribuit lui Cuxi, și care-ar fi fost consultat la priveghi de mai mulți apropiați ai dispărutului.

Dincolo de așa pregătire oratorică, acel caiet cu însemnări are o problemă. Nu l-a putut vedea nimeni, exceptînd personajele invocate mai sus. Iar Mititeanu nu se poate spune că nu a fost conștient de importanța persuasivă a scriselor olografice - din care motiv reproduce în volumul II al Singurătății verticalelor o scrisoare a lui Cuxi, spre un amic din Tîrgu Mureș.

Nu și vreo filă a jurnalului.

Pe felie, și dincolo de marile-mi îndoieli pînă și asupra vreunui manuscris ce ar fi circulat la priveghi, asemenea înscrisuri ar avea mari probleme și pentru că, înghesuit la un moment dat după cum ziceam mai sus - Mititeanu declară că el a fost reprodus cu minime modificări în carte. Or inevitabil s-a umblat din greu, pentru a fi trecut din postura de scrise strict personale, în aceea de manuscris aranjat pentru a da gata publicul-țintă.

Acel autorat are mari probleme și raportat la ușurința cu care un condei, care nu a binevoit să-și dea numele, naște o relatare la persoana a treia, despre tura hivernală lui Cuxi în Fisura Albastră. Deci s-a putut practica așa ceva, mai exact încropitul despre altul...

E interesantă formularea (ce sosește după tirada către publicul propriu, cu priveghi, catafalc etc.) prin care Mititeanu retează posibilitatea să dea și subsemnatul ochi pe manuscris. Și care ține de aceleași noțiuni de bază: convingerea suporterilor proprii, în paralel cu încercarea de-a descuraja adversarul...:

„În mîinile dumitale nu va fi niciodată asemenea dovadă, căci ar fi tot degeaba!”

Indiscutabil practic un obositor/asasin tăiat de fir în patru, dar e de spus că acel mesaj ascunde de fapt temerea lui Mititeanu, că aș mai putea mirosi pe acolo și alte argumente împotriva lui.

Am bunul simț de a-mi privi nesfîrșitele (la număr) materiale antiMititeanu și a medita dacă nu-s cumva leit nea Baticu, din materialele nepublicate în care avea pata pusă pe careva.

Sînt cam leite, deși eu mă strădui a-mi tempera subiectivismul. Cantitatea de nerezolvate sufletești îmi pare a fi însă ca aceeași, la ambii. Adică eu și nea Nae.

Dincolo de caracteristicile mititeanistice decurgînd din traiul în zonă unde toți gîndesc asemănător (și unde Dinu a ajuns să ocupe o poziție înaltă), e de spus că - în ciuda inclusiv a impresiei mele că mă ocup de un eveniment din antichitatea montană - cele petrecute la vremea publicării cărții lui Cuxi se află un cap de cometă, cu coada astăzi (la 2021) și chiar în viitor. În lumina acestui fapt, aș preciza că nașterea acelei cărți/acelui mit are loc în vremea cînd îți puteai permite cam orice, dacă te aveai bine cu Stăpînirea comunistă. Astăzi, de chiu de vai, poți replica pe vreo filă de net ori într-o carte. Pe atunci, așa ceva nu era posibil. 

Fiecare scria ce-i dădea bine sufletului, după ce plătea în prealabil preț către amintita stăpînire și spre comilitoni. Nu puteai replica, vreunor invenții/exgerări. Ba chiar, în publicațiile amice acelor mistificatori, erai făcut și de baftă (de asemenea fără putința de a răspunde), cum a pățit-o nea Nae cu un material emanat de suporterii lui Emilian Cristea, în revista România Pitorească.

Acel Fac ce vreau! din vremuri totalitare ajunge înnobilat azi, prin luatul în serios al mitului propagat de Dinu Mititeanu - asta, bineînțeles, prin mecanisme socio-umane care se pot desluși.

PS
Apropo de (zice-se) manuscrisul trecut din mînă, la priveghi Cuxi.

Dacă îl întreb pe Mititeanu cam care oameni fură aceia, eventual cum aș putea da de vreunul azi, de ce pot paria că tata Dinu sare trei metri în sus?

În același timp, și luînd de bună o secundă pretenția de mai sus, oare acei oameni mai au azi chef a-și aminti momentul în discuție?

Nu toată lumea are vitalitatea creatorilor de mituri, ori a celor porniți să le demoleze...