„De-ați ști voi ce frumoasă este țara mea!” Sunt cuvintele pline de mândrie și bucurie cu care Nicolae Grigorescu, aflat la Paris, încerca să-și determine colegii și prietenii săi să călătorească în România. Desigur, marele nostru pictor formula o subtilă invitație, provocarea lui înglobând, poate, și o undă de înduioșător patetism.”
Nu neapărat patriotismul, cît omenescul impun în cazul afirmațiilor citate să nu (te) întrebi dacă acel auditoriu a fost convins de frumoasele vorbe ale pictorului.
Eu unul nu cred.
Iar asta nu neapărat datorită faptului că autorul acelui articol nu pomenește nimic de vreun entuziasm, ce ar fi urmat pateticelor vorbe (și de care simt că-s inventate ulterior, de dragul publicului mioritic), ci pentru că fiecare dintre acei ne-romîni era convins a fi fost mai frumos ceea ce îi era deja familiar lui.
Iar asta nu neapărat datorită faptului că autorul acelui articol nu pomenește nimic de vreun entuziasm, ce ar fi urmat pateticelor vorbe (și de care simt că-s inventate ulterior, de dragul publicului mioritic), ci pentru că fiecare dintre acei ne-romîni era convins a fi fost mai frumos ceea ce îi era deja familiar lui.
Asta, ca explicație benignă... Vreo alta ar pomeni despre dorința de a domina, ori măcar de-a acapara simpatia celorlalți. Am în vedere publicul din citat, dar mai ales acela din țară care a lecturat rîndurile cu pricina ale lui Grigorescu.
Tot acolo:
„Mi-am amintit de aceste memorabile cuvinte răsfoind, deunăzi, colecția revistei noastre, din... cele mai vechi timpuri (colecția pe jumătate de an din 1933) și până ieri. Și pe măsură ce frunzăream anii îmi tot venea să exclam în gura mare: De-ați ști voi ce frumoasă este revista România Pitorească! ”
Firește, mi-i idee mică, ticăloasă cît și fixă.
Dar tot nu pricep în baza a ce actuala revistă a preluat vechimea publicației interbelice.
Nu de alta, dar nu știu ca vreunul dintre animatorii ei de atunci (mai exact liderii ATRP - Asociația Turistică România Pitorească) să fi avut vreo treabă cu revista pe care același regim care a desființat vechea publicație, a scos-o în 1972 (iar după 1989 a fost preluată de echipa Ogrinji). Nu îmi aduc aminte de vreun component ale ATRP care să fi scris la RP postbelică, după cum bănui că nu a existat - din motive de etate /extincție - acordul vreunuia pentru preluarea acelei vechimi, din 1933.
După cum am precizat mai sus, e o chestie un pic aiurea acest gaia-mațul (al meu) cu onor revista. Dar poate că că cineva trebuie să spună așa lucruri...
În paralel, poate merită alcătuit un mic portofoliu, al genului de afirmații care fac bine la un numit public (fie el și mult majoritar). Acela care nu se întreabă, la frumoasele vorbe ale lui N. Grigorescu, dacă l-a luat cineva în seamă, pe cînd le adresa la Paris, cîndva...
(va urma, mai exact pe linia afirmațiilor mai puțin raționale)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu