Firi și firi. Articol despre Sorin Tulea, în numărul 1/2021 al revistei România Pitorească.

 Pe cînd amabila vînzătoare de la un magazin de materiale sportive îmi pregătește comanda, îmi ocup timpul frunzărind ultimul număr al revistei România Pitorească, afișat acolo pe un suport.

Descopăr că publicația a trecut la format A5. În același timp, costă 6,5 lei. Nu e mult, aș achiziționa-o (deși buzunarul meu nu a fost niciodată forte, în această existență), dar găsesc interesant acolo doar materialul ce reproduce însemnări din carnetul de ascensiuni ale lui Sorin Tulea (1915-2005), acela achiziționat dintr-un tîrg acum vreo zece ani de confratele montaniard Andrei Done.

Mă surprinde un pic, legat de acel articol, faptul că el apare după ce asupra acelui subiect a tratat subsemnatul - mai exact în ediția tipărită a Sus la munte, la izvor. Deși reproducerile acelui caiet existau pe net de mai mulți ani, Mircea Săndulescu, Mihai Ogrinji și ceilalți nu au încropit anterior ieșirii cărții mele vreun așa material. Deduc de aici a fi fost incitați de rîndurile mele, cît să pomenească și dumnealor acele însemnări ale înaintașului nostru.

De ce nu au făcut-o mai devreme?

În opinia mea, au intervenit două corzi interioare. Pe de o parte, nu au îndrăznit a cerceta, respectiv a lua poziție (vezi aici precizările dinspre finalul postării!) legat de acele însemnări, peste care nu mă îndoiesc a le fi ajuns anterior ochii. În același timp, tratînd subsemnatul despre acel subiect, au afectați de un sindrom pe care îndrăznesc să-l numesc Mihai Haret - după numele celui care l-a vădit poate cel dintîi, pe terenul scriselor montane.
Mai exact, și pe fondul unei trăsături în sine perfect umane, vădea disconfort cînd vreun seamăn ieșea în relief cu vreo acțiune, în zona unde Haret (din motive nu tocmai greu de identificat) voia să fie cel dintîi. În așa situație, de pildă ieșind un articol al lui Radu Țițeica despre Valea Horoabei (mai exact care nu-i pomenea așa-zisul primat al turelor pe acolo), Haret a produs o scrisă replică, voind astfel a se repoziționa cel dîntîi în domeniu. Similar se vor petrece lucrurile, în același deceniu patru al veacului trecut, și în privința unui articol despre Bucșoiul Bucegilor, respectiv a unei expuneri istorice la un curs de alpinism ținut în epocă de Clubul Alpin Român.

În opinia mea, cei de la RP procedează similar, prin materialul despre Sorin Tulea. 

Este drept că, la prima vedere, e greu a dobîndi vreun ascendent asupra scriselor care-i iritaseră, din Sus la munte, la izvor. Asta, întrucît creativ zicînd, nu aduc nimic nou asupra subiectului, ba chiar se mențin inevitabil (cred eu) la un nivel calitativ inferior. mai exact reproduc dar notațiile lui Tulea, că la data cutare a fost pe ruta X, fără detalieri, cu atît mai puțin reliefînd vreo diferențe de opinie cu Tulea. 

Subsemnatul, de pildă, bănuia că acel caiet - reprodus de Andrei D. - a fost alcătuit după o formă anterioară, dar mult ulterior turelor pomenite, întrucît, de pildă, pomenește ca existînd în anul X un toponimic ce avea să apară ulterior.

Situația poate contrazice pretenția-mi despre acel sindrom Haret, atîta doar că ea se petrece pe un teren pe care l-aș numi împrejmuit, și unde pătrunde greu sau deloc exteriorul.

De pe o parte, auditoriul României Pitorești nu este unul care să cerceteze rîndurile puse sub ochii-i de echipa Ogrinji. Le ia de bune, încîntat că a găsit/are un loc unde să se simtă roz. Pe de altă parte, editorii cu pricina vădesc niște mici contorsionări sufletești, altminteri perfect necesare bunei dumnealor dispoziții sufletești. Ignoră pe de o parte calitatea materialelor care îi îndeamnă la pomenitele replici, iar pe de alta plasează autorului lor caracterizări care îl scot din categoria inșilor demni de luat în seamă.

Vezi aprecierile născute de o altă plantă, ivită pe teritoriul unde dumnealor își doresc primatul, și anume informațiile despre Alexandru Beldie (1912-2003), respectiv Radu Țițeica (1905-1987). De pildă: „un personaj zdruncinat (e vorba de subsemnatul, n. MO), cu privirea ră­tăcită și apetit nețărmurit pentru dejecții”

 Cîtă vreme producțiile acelui concurent emană de la un ins zdruncinat (altminteri generînd materiale infinit mai valoroase decît ale tale), pe scena minții tale - Eminescu ar putea vorbi aici de cercul strîmt, unde norocul petrece... - ești singur. Și primul.

În paralel, se poate investiga motivul pentru care oamenii României Pitorești nu se încumetă a produce lucruri mai valoroase. Motivul îmi pare să fie conformismul / conservatorismul dumnealor. Pe acel teren, lipsește interesul pentru nou, pentru inedit - amănunt valabil atît acelor condeieri, cît și publicului dumnealor. În schimb viețuiește din plin acolo producerea de roz, de curgeri ale textului care se vor adevărat leagăn pentru copii mici. Și care, previzibil, evită să iasă din acel cocoon de simțit bine, cu atît mai puțin nu periclitează fundamentul locului, prin cercetări în realitate, ce să mai spun de aducerea în atenție a unor fapte/idei ce deranjează spiritul locului.