Un fel de mentor, din trecut... (I)

Cînd, pe la jumătatea vieții (sau după prima treime?) am dat cu capul de un prag (major) de sus, am zis să-mi reconstruiesc persoana...

În așa situație, și fără să o caut cu lumînarea, însă dus inexorabil de rîul vieții, mi-am făcut doi mentori. Unul a fost Niculae Baticu (1909-1998). Un altul, de data asta de vîrstă apropiată mie, a fost Vlad Petrușca. 

 Dacă la primul m-am putut apropia sufletește mai mult, la al doilea relația a fost întrucîtva mai rece (nu că cealaltă  ar fi fost cine știe ce vulcan), căci nu se cade să faci relație profesor-elev cu cineva de vîrsta ta.

Mi-am reamintit de Vlad, o dată în plus (am mai făcut-o încropind un capitol, în memoriile montane ce stau a ieși), pe cînd am simțit nevoia, într-o diatribă spre bietul Dinu Mititeanu, să-i reproduc niște vorbe.

Ambele relații amintite mai sus au plătit tribut genului de apropiere ce avusesem cu tatăl meu. Mai exact, am stat eu ce-am stat ucenic, dar la un moment inerenta (sic) furie pe părinte (unii glosează despre complexul lui Oedip, între altele) s-a lăsat cu furie, cu agresivitate față de acela. 

În cazul cogenerului meu (fie și cu doi ani mai mare), inițial iritarea a fost justificată, decurgînd din cearta ce am avut în anii 90 cu... nea Baticu, și unde mi s-a părut că Vlad e nedrept. Mai exact, el mă sfătuia să trec cu vederea, că să țin cont că NB are optzeci și de ani, la care îi răspundeam, colțos dar poate just, că dacă are acea vîrstă, să se comporte cu înțelepciunea de rigoare.

Ulterior, Vlad i-a luat fățiș apărarea lui nea Nae, semnînd decizia prin care eueram exclus din C.A.R., iar ulterior într-o adunare generală a acelei formațiuni, unde a ținut un speech împotriva mea.

 

De la acea situație, treaba s-a răcit între noi. 

M-am trezit cu un mesaj al lui peste vreo 12 ani, relativ amabil. Am schimbat atunci niște mailuri (el fiind emigrat în S.U.A.). Cred că, prin contribuția subsemnatului (și cam repetînd scenariul relației cu NB),  m-am agresivizat relativ din senin, el nu a rămas dator și, gata!

Ne vom vedea peste vreo șapte ani, într-o fugară trecere a lui prin țară...

 

 Tură împreună (singura în doi!), la Portița:

`

 

Mai jos, la ședința de constituire a C.A.R., ianuarie 1990:
 

 

Adunarea generală a C.A.R., 1993:

 

 (va urma)

 

PS

(din segmentul de memorii montane ale subsemnatului, 1985-87)

 

„Vlad Petrușca

Am făcut cunoștință cu el la aniversarea lui nea Nae (75 ani) din 1984. Nu am relaționat pe moment, însă la ceva timp l-am întrebat pe Baticu da­că are, între prietenii mai tineri, vreunul interesat de istoria alpinismului. Mi-a spus că Vlad Petrușca.
Nu mai știu cum am deschis amiciție, însă din start am rezonat, îndeo­sebi datorită faptului că și lui îi plăcea abruptul Bucegilor, respectiv al Pie­trei Craiului. Îmi plăcea totodată că era un om aflat pe un palier de cu­noaș­tere superior mie, de la care (iertată fie-mi vorba mare!) aveam ce în­văța. Viețuia în medii umane superioare mie, și în care-mi plăcea să pă­trund, prin intermediul lui. De pildă la spitalul unde lucra. Și unde ditai di­rectorul – om de 50-60 ani[1] – i se adresa reverențios, ce să mai spun de alții (ce-i drept, nici el nu rămînea dator, prin politețe, dar și ama­bili­ta­tea unui ins dez­voltat pe multiple paliere intelectuale)
Izbutea acest lucru întrucît nu era focusat pe ceva, asemenea unui spe­­cialist (să spunem în medicină). Implicit nu avea nici activitate de di­mineață pînă seara – dacă nu pînă a doua zi la prînz – precum vreun medic cu gărzi.
În același timp, Vlad avea garanția (pila?) mamei lui, medic pediatru în același loc. Nu s-a dus, după știința mea, în locuri străine. Totodată, a urcat la un moment dat ca secretar al directorului, dar nu a stat mult, ci a revenit ca bibliotecar (la biblioteca de specialitate de acolo), cum fusese.
În același timp, era băiat de general (-doctor), după cum o preciza el în­­suși[2]. Și nefiind exclus ca șefii din spital să fi avut de a face cu acela, păstrîndu-i totodată amintiri favorabile.

 

L-am întîlnit menționat pe doctorul Petrușca în memoriile chirurgului Ion Juvara. Care vorbea de un lot de medici români care se spe­ciali­za­seră (în anii ‘50) la sovietici, iar apoi avuseseră o ascen­siu­ne pro­fe­sională rapidă. Juvara nu vedea cu ochi buni respectivul lucru (parcă vorbea și de neveste rusoaice, ceea ce nu era cazul lui Petrușca).

Am cunoscut-o și pe mama lui. Mi s-a părut o femeie foarte de treabă. Amîndoi mă încurajau să îmi aduc băieții la un consult, ceea ce am făcut o dată sau de două ori (apoi am divorțat și copiii au rămas la mamă). Era moldoveancă, din Iași, iar Vlad îmi preciza că avusese parte de mari pri­va­țiuni, în vremea studiilor[3].
Avînd în vedere poziția tatălui, Vlad îmi spunea că ar fi putut face ar­ma­ta (ca student) în vreun loc călduț, însă a cerut (chit că era destul de pir­piriu, dar vînos) să meargă la vînători de munte. Apoi, a stat o vreme la Sal­vamontul zărneștean, unde îi avusese colegi pe frații Pivo­dă.
Absolvise Filosofie, facultate de care îmi spunea că ulterior fusese des­fi­ințată. Era mai mult decît citit (cel puțin în raport cu știința mea) și mi-a plă­cut să casc gura încîntat la ce zicea, respectiv să învăț de la el. Mi-a trezit între altele interesul pentru Dostoievski (pasiune a lui, ceea ce nu e de mirare avînd în vedere ascendența măcar în parte slavă). Am purecat și eu acel autor, din care m-a marcat Marele inchizitor, mai exact modul cum era atacat un mare tabu, acela al omnipotența lui Isus. Ce e drept, fi­ne­țurile textului m-au cam depășit, barim la vremea aceea, căci ulterior demonul critic din mine va vedea altfel lucrurile (ajunsesem să pot repera omenescul, din spatele vorbelor mari).
Îmi povestea la un moment dat că unul dintre amici ținuse să o im­pre­sio­neze pe prietena lui Irina, cu știința-i despre Dostoievski[4], fără să-i dea prin cap că femeia (filolog de felu-i) se afla beton, pe acel capitol. Și așa ajung la capitolul amoroaselor lui Vlad. Inițial, am aflat de Irina, parcă am și cunoscut-o la spital (de fapt la bibliotecă), la el. Foarte curînd am aflat și de existența lo­­godnicei, cea întîlnită la el în casă – acea dulcică foc (dar fără a fi gîscă) Hannelore. L-am întrebat ce spun acele dame, despre existența celeilalte, dar m-a asigurat că nu știu una de alta.
După o vreme, mi-a spus spășit că i se păruse lui că Hannelore nu are idee de Irina, căci îl sancționase de situație, între altele atentînd la... tes­ticolele berbantului. „Nu ai ai crede-o în stare, cînd o vezi, dar știi ce dură poate să devină?!”. Altminteri lucrurile au rămas neschimbate. L-am între­bat la un moment dat cum e, să fii cu două. „Al naibii de obositor...”, mi-a mărturisit[5].
Irina era ceva mai coaptă (de vîrsta mea, iar Vlad avînd doi ani mai mult) și fusese căsătorită cu fiul scriitorului Constantin Chiriță. Avea un bă­iat. La un moment dat m-a rugat Vlad să-i duc ceva, la casa ei (dintr-un bloc, etajul 9) din bu­­­­­­le­vardul numit pe atunci 1 Mai[6] (vizavi de intersec­ția cu Banu Manta). Lucra la revista „România Li­terară” (poate și prin alte păr­ți), în anturajul cri­ticului Nicolae Manolescu. Tatăl ei era scriitorul Ion Horea, despre care Vlad îmi spunea că încer­ca­se la o petrecere să-l ia de sus, cul­turalicește vorbind, dar nu i-a ținut.
A doua Evă, Hannelore, era medic. Prin 1988 a decis să emigreze, in­vitîndu-l pe Vlad să meargă cu ea, dar acesta a refuzat. În ce-l privește, și pe principiul Jamais deux sans trois, a cunoscut-o după Revoluție pe Da­na. Și ea era dintr-un mediu mai elevat (cu casă într-un bloc re­­lativ nou din zona Grigore Alexandrescu), dar mi s-a părut – strict subie­ctiv! – de ca­litate mai joasă decît celelalte două. Era parcă și mai supusă[7].


Revenind la Vlad cel de la jumătatea anilor ’80, în ale muntelui era un fel de Daniel Georgescu, în sensul că hălăduise mult prin abrupt[8] (mai ales în prima tinerețe). Asemenea bărbosului nu ținuse să noteze însă ceva – schi­țe ori impresii. Puteam discuta împreună despre multe din Bucegi, în același timp fiind mai priceput decît mine în ale Pietrei; este și motivul pentru care mi-a oferit în­drumări mai mult decît utile. Stătuse cu cortul nu o dată, în Crai. Cele două prietene îl însoțiseră (pe rînd, firește), în drumurile lui; între altele mi-a vorbit de ascensiunea contrafortuli ce se­pară Valea Morarului spre obîrșie, de afluentul ce-i vine de sub Bucșoiul.
Stătuse de vorbă cu alți știutori ai abruptului, de pildă localnici, de la care aflase o variantă se urca din zona Poienii Văii Cerbului către Mănușă. În pa­­­ralel, îl știa pe Sandu Pizanti, de care ținea să amintească, cu oarece de­­ranj pentru neîngrijirea lui, dar și cu duioșie. O afecțiune aparte avea pen­tru cunoștința noastră comună, Niculae Baticu.
Îmi povestea (mi-a și scris pe undeva) că l-a cunoscut în strunga Găl­be­nelelor, în timpuri de privațiuni pentru nea Nae, cînd acesta se stră­duia să deschidă o conservă cu ajutorul unui... piton. Vlad i-a oferit din ali­men­tele procopsite ce avea la el.


Vom avea la chestiune o traiectorie total opusă, eu (anticipez!) intrînd în conflict cu nea Baticu după 1990, în vreme ce Vlad a tratat cu înțelegere oc­togenarul aflat în ceea ce socotea el a-i fi ultimii ani ai vieții. În paralel, nu s-a revoltat de cum vedeam eu atunci lucrurile[9].

Deși stirpă de filosof (o idee mai sus de precaritatea lui Diogene), a ținut prin 1988 să-și ia mașină, un Oltcit. Era primul meu amic posedînd așa ceva – nu chiar la îndemîna oricui în epocă.

Era destul de acruț, în modul cum privea pe mulți din jur, și în general privea oamenii cu destulă aroganță, fie și nu una de mahala. Despre optica lui asupra lui Dan Vasilescu am vorbit. În mare parte, împărtășea părerile despre diverși montaniarzi ale lui nea Baticu – nu și ideile legionare). Ve­he­mența lui, e de spus, era una așezată, ce nu ridica tonul.

Prin 1992 s-a angajat la o firmă americană, avînd tangență cu domeniul Sănătății (ori al adopțiilor?) și cîștiga grozav, față de noi ceilalți. Este pe­rioa­da în care i-a cumpărat Danei un computer performant pentru acele timpuri, și anume un 486. Am vizitat o dată casa acesteia din strada Puțul cu Plopi[10]. După un timp, angajatorii americani s-au retras, Vlad fiind nevoit să revină la spital. Nu știu exact cînd s-a căsătorit cu Dana, cert este că la un mo­ment dat au emigrat în Stalele Unite, stabilindu-se la Indianapolis. În răs­timp, partea cu greu­tate materială a cuplului pare să fi devenit Dana. Au avut un fiu, o idee mai mic decît mezinul meu Radu (venit pe lume pe cînd aveam 43 ani).

În martie 1995, i-a luat partea lui nea Baticu în adunarea generală a C.A.R. (căruia Vlad îi era atunci secretar general), considerînd că fronda mea față de părintele postdecembrist al Clubului trebuie sancționată. Nu i-am declarat război pentru asta, însă relațiile noastre s-au răcit, fenomen favorizat și de plecarea lui din țară.

Prin 2006, la vremea unei susținute activități pe internet a subsem­na­tu­lui, a dat pe undeva de pozele ce trăsesem la reînființarea C.A.R., în ia­nua­­rie 1990. Entuziasmat (stare rară la el!), și-a făcut mea culpa, mai exact că pe vremuri îl deranja cînd mă apucam eu să pozez una ori alta, dar că imaginile luate la acea reînființare, descoperite acum, i-au produs mare plăcere. Ne-am întins la vorbă, în cîteva mesaje, dar apoi s-a ridicat pe ne­simțite oarece agresivitate, în ambii[11], și relația s-a oprit. L-am reîn­tîl­nit ulterior, pe neaș­teptate, în parcul zis Național [fost „23 August”] din Bu­cu­rești, unde ieși­sem cu a treia nevas­tă, Tatiana. Erau acolo și niște amici comuni[12], așa că nu am putut rela­țio­na prea amplu. I se simțea, vîrsta[13].

 

Note subsol:
[1] Geormăneanu?
[2] În locuința din Drumul Taberei avea tabloul acelui tată, în uniformă militară și re­la­tiv tînăr, pe un perete. Nu mi-a spus vreodată (nici eu nu am întrebat) din ce cauză a murit, la o etate ce nu părea să fie înaintată.
[3] Nu-i exclus să fi fost în vremea foametei din 1946-47.
[4] Vlad îl mai numea uneori pe acesta Fiodor, cu i (uneori și Mihailovici).
[5] Am privit inițial tare încîntat așa dus de doi pepeni, însă ulterior am trecut scurt timp și eu prin așa situație, dîndu-i dreptate.
[6] Ion Mihalache, azi.
[7] Asta, cel puțin pe atunci.
[8] Pe Daniel parcă nu l-am simțit împătimit de Piatra Craiului, deși nu se poate spu­­ne că nu o străbătea, iar implicit admira.
[9] „Mircea, are 84 de ani, ce naiba?! Mai lasă-l și tu în pace!” „Păi să se comporte atunci înțelept, dacă tot are 84 ani!”
[10] Oarecum neașteptat, Vlad o aprecia mult pe Flori, a doua mea nevastă (aflată la an­ti­podul Marianei). Între altele, în 1994 a ținut să-mi spună, într-o tabără la Plaiul Foii unde am fost împreună (și în franceză, probabil ca să nu priceapă cei­lal­ți), că i-ar fi plăcut o asemenea parteneră, pe care eu nu aș fi apreciat-o îndeajuns.
[11] Am revăzut acea caracteristică și în convorbirile pe net de atunci cu o cunoștință feminină (de la 18-19 ani ai noștri), Geta Andrei-Bercu. Îmi permit să cred că am con­­tribuit ambele părți la acea tensiune.
[12] Tineri din C.A.R. (viitori titrați) conduși pe munte în 1993-94.
[13] A fost o perioadă a mea destul de delicată, materialicește. Așa că am spus verde în față unor amici (de pildă Mugurel Ilie) că, dacă stau întîmplător mai bine cu banii, mi-ar prinde bune un ajutor. Am procedat așa și cu Vlad, parcă și cu Liviu Enache. Nu s-a executat nimeni direct. Vlad mi-a cadorisit însă la o următoare vizită, printr-un intermediar, un fel de costum ski. Perioada financiară de care vorbeam s-a în­­­­cheiat (iar asta fără să devin vreun harnic, între timp) în 2014.