Vorbă-lungă, de-ale subsemnatului (I)

„A merge pe munte este una cu a zbura fara aripi” (sursa)

 

La subsemnatul (din tagma nesociabililor), e de ajuns să postezi o poză ori vreun film - fără texte înalte, ori melodii (tonice) însoțitoare.

E suficient cît să intru în oarece rezonanță, cu acel material. Iar dacă e din vreo zonă tare dragă mie (vezi filmările din abruptul Bucegilor ale lui Codrin Rotaru), să dau în bîlbîială.

Cînd cineva îmi servește rînduri ca în citatul de deasupra, brusc îmi țîșnește ideea că interlocutorul vrea să mă înșele, cumva.

Firește, asta e valabil doar la vreun nesociabil ca mine.

Mă uitam azi, pe cînd stam cu gura căscată la un... dentist, iar totodată la un monitor TV de alături, că oamenii normali nu pot rezona doar cu vreo piesă, ci au nevoie ori de video-ul însoțitor, ori de jocul de lumini din vreun club.

Doar melodia, e prea puțin.

Deduc de aici că dumnealor au nevoie de un bonus, agitînd barim alte zone cerebrale/de suflet.

Totodată, acele vorbe plăcute detensionează relația cu inșii din grupul de viață al acelora, care le-or fi alături (și turuind despre aceleași valori), dar tot emană umană agresivitate..

.

***

Eu unul nu țin să șochez pe nimeni (cînd mai postez despre munte, pe aici), că ce hău am sub mine ori că ce zonă dată naiba e acolo.

.

Dacă stau a medita, pun poze din dorința de a identifica tipi ce gîndesc apropiat/asemănător mie.

Pe cale de consecință (și făcînd economie de-o ședință la psiholog), ni-e dor de careva care să gîndească apropiat mie.

.

Se înțelege însă, vorba cea istorică, cum că „Aiasta nu se poate, maiestate!”...

Dar nu mă pot opri să sper în van...