Boogie-woogie...

De bine ce ajunsesem la doi pași de finalizarea bucății de memorii 1985-85, oarece lăcomie autoricească a făcut să încep a o împăna cu diverse declarații ale înaintașilor pe care i-am cunoscut, în acea vreme.

Nu pot să nu observ că eu deja ies în peisaj descrindu-mi viața (altminteri legată de subiectul principal) din afara turelor în abrupt, însă reproduc de acum și multe din turuielile acelor înainte mergători. Dar tot nu am dat înapoi.

La o adică, ceva asemănător produce Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii” , care scrie el ce scrie, apoi își ia un fel de pauze, sub titulatura Bughi mambo rag, în care o ia razna cu diverse meditații.

Wikipedia:
„Este un termen metaforic, pentru a descrie fragmente disparate și amestecate, o bughiwughi [boogie-woogie] a existenței.
Sugerează o combinație de genuri muzicale (boogie-woogie, mambo, ragtime) care, deși par a nu se potrivi, creează un ritm unic și dinamic.”

 

Cam așa iese:

„3 decembrie [1986], marți. După-amiază, la Schiller (cu Dan, care e cuminte) Revăd pe dl Manof, pe care îl privesc, meditînd fascinat că el a urcat în legendarii anii 1933-34! Fac cunoștință cu Vasile Marinescu și cu unul Pe­trescu[1]. Conferențiarul întîrzie. Printre spectatori Aura (cu care mă voi în­toarce spre acasă), Titi Dinescu și unul Captarencu.

Diapozitive din RDG, cu Sans Souci Berlin și Weimar – frumoase locuri! Clou-ul expunerii e o poză la un camp naturist, rătăcit printre celelalte spre deliciul babelor (care constituie majoritatea celor prezenți).

Vorbite cu [Ion] Manof:
„Prima intrare în Coștila am făcut-o de unul singur. Mai exact pe Valea Albă. Aveam ceva informații de la Radu Țițeica (el sfătuindu-mă să nu merg singur), dar găsisem și la Brașov o schiță de mînă. Am avut un rucsac ușor. În buza platoului, mai apare unul... Era Beldie. Fă­cuse Mălinul.
Informații am căpătat și prin intermediul lui A(i)urică Rădulescu. Era băiatul unui cărciumar din Comarnic, la care mai trăgeam și eu, căci era gratis. Prin intermediul lui Aurică am cunoscut mai mulți tăietori de lemne de la Schiel, care, umblînd pe munte, aveau idee de unele in­trări pe văi de abrupt.

La îndemnul lui Nae Dimitriu s-a apucat Beldie de articole și hărți pen­tru Buletinul Alpin.

Beldie a lucrat și cu alții la harta abruptului Morarului. Eu l-am ajutat doar în cazul Rîpei Zăpezii. Sandu s-ar fi apucat în acea vară și de Bucșoiul, dar a survenit accidentul lui din august, din Acul Crucii.
Aveam un desenator la Direcția generală a silozurilor, o mînă extra­ordinară...

Nicu Comănescu era mic, vînos[2], destul de taciturn, cam scump la vor­bă. Se hazarda în abrupt, nu-și lua prea multe măsuri de prevedere, sigur pe forța lui.

4 decembrie, miercuri. Seara, la „Grădinița”. Nu m-aș prea fi dus, căci nu stau strălucit material, dar îi promisesem lui Manof că vin în prealabil la „Schiller”, iar totodată eram doritor să revăd gașca. Masa lui Moșu[3] e plină cu trei noi recruți, plus d. Manof. Eu prind altă masă, cu Boitor. Mai apa­re Ionescu-Mutu, apoi Dionoiu și încă unul nou ce bea Quick Cola (ori­­bil!). E pe acolo și doamna (sau domnișoara) Liliana Becea[4], iar la urmă apar dom­nul și doamna Pompiliu Pascu. Între ei, Beldie, verbal și cu ace­lași țol (ce e al lui e al lui, e consecvent). Ne grupăm lîngă el... ”

[1] Avea un cerc de turism la Casa de cultură a sectorului bucureștean 2 („Plaiuri și po­ieni române”, parcă). Spre finalul vieții (va atinge 90 ani), era personaj cunoscut – destul de infantil - la „Floa­rea de colț”. După ce a murit, rudele i-au tras un fel de monument, lîngă ca­bana Gura Diham, că ce mult iubea el muntele.
[2] O descriere asemănătoare a lăsat Vasile Steopoe, în Buletinul Alpin.
[3] Foarte probabil preluasem apelativul de la Vlad, căci nu mai apare pînă atunci în scrisele mele. În rest, deși am făcut eforturi, nu am reușit să abandonez adresa­rea cu „dumneavoastră”, către nea Nae. Ba i-am și zis la un moment dat (prin 1988?) că încerc să-i spun „dumneata”; dar că nu reușesc. A zis să mă adresez cum îmi pică bine. Ca atare, priveam cu oarecare invidie la un Eugen Rusu, care îi vorbea cu „Nea Nae...!”, iar în general la oarecare per tu.
[4] Pe Liliana Becea o întîlnisem prima dată în vara acelui an, pe Creasta Coștila-Găl­benele. În zona mai puțin înclinată dinspre capătul traseului (dinainte de pajiș­tea aflată sub brîu), ne-a atras atenția că sîntem destul de imprudenți, în materie de asigurare. Erotomanului care mă aflu, și ea i s-a părut atunci zeiță. Ne vom apropia prin 2010, la Căminul Alpin, pentru ca aceeași gură rea a mea să strice lucrurile.