Un fel de mentor, din trecut... (II)

Întreg episodul întâi de aici a fost o introducere la un material (mai exact cîteva scrise ale lui Vlad, emigrat cu familia în Statele Unite), pe care le-am descoperit ca fiind interesante abia acum, la 2026 (iar implicit la douăzeci de ani de la „nașterea”, la vremea aceea eu binevoind a le da minimă atenție - noroc a le fi pus deoparte)!

„Dragă Mircea,

Singurul lucru «remarcabil» pe care ți-l pot spune după 'dușul' de fotografii din tinerețea noastră este că am îmbătrânit... ! Ma uit la tine, chiar și la nevasta ta dintâi și mă gândesc la rostul pe care îl are 'înțelepciunea' senectuții?!! O avea! nu zic nu! da' nu face nici cât o ceapă degerată pe lângă sublima inconștiență a tinereții!!! Recursul la istoria noastră, a fiecăruia, la munții noștri, curajul sau spaimele noastre, îndrăznelile și defensivele, dar mai ales imaginile «de arhivă» (a sufletului!), mă trimite (recursul... ) la neputințe mai vechi... Adesea m-am întrebat, ascuns în forme diverse, de ce nu am consumat totul atunci când energia și voința erau integre?...
Știu că am folosit expresia «minunata încăpățânare» și altă dată, dar cred ca este o bucată din definiția ta[1]!
Eu cred ca până la urma totul se simplifica (sau ar trebui!...).
Un prieten pierdut (de către mine!) propunea un subiect de eseu sau de poem: «Ce mai rămâne în afară de nimic” ...
Noi suntem în plină pregătire pentru mutare, care va fi pe 1 Martie... Casa e plină de cutii și pachete (de fapt am început să fim și noi un pic de americani, căci aici toată lumea se mută tot timpul!). Nu știu dacă va fi mai bine, eu sper! Casa e mai mare și, aparent într-o zona mai liniștită...

Iți voi scrie din nou curând!

V.

PS. Mie mi s-a părut mai sinistră ieșirea din «Colțu' Mălin” [probabil trecerea pe lîngă Deget] decât traseele în sine (apropo de starea de spirit dintr-o escaladă)...
Dar îndrăgostit am rămas de «Strunga Colțului Prăpădit” și de Poiana Mălin.....




Dragă Mircea,

Minunat obiceiul ăsta al tău încăpățânat de a face poze!!!![2]
Dau la prima... nu știu la care tunel te referi, dar mă șochează imaginea alb-negru și mutra ta «cam tinerică» și cu pulover comunist. Apoi se deschide următoarea și, de la stânga la dreapta mă uit și dau de mine acu' 22 de ani!... Sigur că nu am fost atent la anul pozei, crezând că sunt din expedițiile tale recente... Chiar nu știu la care tunel din mijlocul fisurii respective și unde e fisura, habar n-am! Nu recunosc locurile... Dacă mă gândesc la Poiana Târlelor, nu am în cap fisura... Apoi negurile «strălucite» din care tâșnește «Claia» ... Vremuri...

Foarte ciudat cum se schimbă reprezentarea dimensiunilor... În primă instanță, aproape că nu am recunoscut 'bulevardu' între 'Cocor' și 'Unirii'... și nu din alte cauze, ci din senzația că e o strada mică și aglomerată... După 8 luni de USA am văzut în parcare un 'Audi' A6, care este o mașină mare, și mi s-a părut mignionă. Totul aici, străzi, mașini, clădiri, distanțe, orașe se prezintă la dimensiuni mult mai mari și, cel puțin în Indiana, foarte aerisite... Noi avem o mașina care în Europa ar figura între microbuze și aici este considerată 'miniVan', adică sunt altele mult mai mari din aceeași categorie! Nimic nu e mai comun aici, decât să vezi babe distinse, profesoare universitare, conducând adevărate camioane, truck-uri, considerate foarte normale aici. Ca să mă înțelegi, strada din parcarea locuinței noastre este cat bulevardu' Magheru', iar o mașina 'normală' e limuzină în Europa... Asta nu înseamnă că sunt și mai bune, calitativ vorbind. Ca și lux, tot cele germane și, parțial, britanice sunt fruntea și aici, desigur dpdv al calității și fiabilității, căci altfel cele americane sunt și ele grozav de elegante și se întrec în 'facilități'. Evident că marile firme japoneze si, mai nou coreene sunt lideri de piață în ceea ce privește mașinile de clasă medie și mică, deși și la segmentul de lux sunt pe aceeași poziție cu cele germane. Pentru noi este, însă ceva atât de nou să ai o mașină în care să poți să te miști doar puțin aplecat de cap și să o încarci cu ce-ți trece prin cap, fără să mai pui problema europeană «s'ar putea să nu încapă!» ... Încape totul... Se poate dormi în ea fără sa rabatezi scaunele din față...

Chestia cu interviul este de undeva din spațiul ex sovietic, căci vorbesc rusește... oricum e haios...

Pe aici e o iarna colosală, cu ninsori în fiecare zi, cu -20 și -10 când e cald... cu viscol și tot tacâmul... E alb, dar din păcate sunt cel mult coline de câțiva metri... Eu oricum închid ochii și dacă trosnește zăpada sub bocanc urcând vre-un tăpșan de un metru, mă închipui urcând mai mult... și e bine!

Toate pozele pe care mi le trimiți sunt mare bucurie, dar și tristețe după munții mei... și viața mea...

Al tău prieten,

V.



Draga Mircea,

Eu îți înțeleg foarte bine coșmarurile cu «uciderea munților” [3]! Când, cu ani în urmă, am auzit de proiectul Kalinderu', am fost oripilat și am știut că ceva în viața mea (altceva decât restul) s-a rupt! Era unul din rarele locuri din Valea Prahovei, unde te găseai în liniște și sălbăticie atât de aproape de oraș... Ce să-ți mai spun că și eu aveam de gând să stau cu cortul cam în a treia poiană de jos, unde erau niște brazi uriași în mijloc și niște stânci «presărate» (mă gândeam doar că apa e departe...) și emoția când o făceai la dreapta către Valea Seacă, la bradul cu o cruce roșie pe trunchi... Și toată liniștea caldă a primei pajiști când veneai de sus... Eu întotdeauna mai zăboveam și la coborâre prin poiană, că nu mă-nduram să ies în strada Fântânii, deși găsisem o variantă care mă scotea și mai jos, undeva pe lângă niște curți, aproape de ultimul podeț peste apă... Mai apoi găsisem un drum de-a coasta către Valea Jepilor și telecabină, unde lăsam mașina după ‘90. Din păcate, sunt convins că distrugerile și «uciderile» munților vor continua!! Românul recent a demonstrat că nu are nici-un scrupul în a ucide natura, mai ales dacă îi aduce foloase... Cred ca marea șansă, deocamdată, este că occidentalii nu se înghesuie să bage bani în turismul românesc, din cauze bine știute, iar autohtonii nu sunt interesați, caci turismul este investiție pe termen lung și nu aduce profit decât în timp. Dar fii sigur că orice becal sau tăricean [4] (toți o apă ș-un pământ) va ști că trage un «tun mare»a tăia orice codru secular sau va macula orice poiană, pentru fo' cârciumă sau un bordel...

Suntem foarte prinși cu mutarea, în special eu. Am început să car deja lucruri și fac naveta între locații, care sunt cam la 20 km distanță una de alta... În curând îți voi trimite și poze... Trebuie să ne liniștim cu mutarea... A venit și un pic de primăvară și nu mai este așa de ger... Sper să avem vreme bună în ziua mutării majore.
Se vor schimba multe cu această mutare, dar sper că în bine!

Pe foarte curând,

Cu drag,
V.

PS Să nu crezi că pozele trimise mă lasă rece, dar nu știu ce aș mai putea comenta... Mă emoționez și le las pe 'ele' să 'vorbească'.



Draga Mircea,

Mutarea a decurs după program. Am închiriat un camion pe care l-am condus singur... și m-au ajutat 2 amici, unul polonez și altul chinez... După o organizare bună, de la 9 jumate la 2, la prânz, eram mutați. Desigur că nu avem prea multă mobilă, dar au fost destule troace. Ne-am ajutat și cu mașina noastră în care au încăput multe lucruri. Casa e foarte liniștită (până acum), mult mai mare și cu împrejurimi frumoase (pădure și lacuri). Din păcate este și mai scumpă, nu cu mult, dar se simte... Sunt și aici o mulțime de șmecherii legate de servicii și prețuri. Una din ele e că nu ți se spune niciodată cât ai exact de plătit atunci când faci un contract (de ex. la telefon, abonamentul e 11$ pe lună și ne-am trezit cu 22$, ă100% taxe și adaosuri). Sunt tot felul de taxe ascunse și sistemul contractual exclude răspunderea directă sau semnătura asumării contractului. Întrebi, insiști «Cât costa domle până la urmă, te rog sa-mi spui exact?!” . Bla, bla, koișpe dolari, se jură cu spume la gură, zici da! și te trezești cu 15 sau 20 sau oricum mai mult. Nu ai pe cine să recuzi sau să acuzi căci nu sunt hârtii semnate, totul se face prin telefon!!!!! Dar nu ai încotro și iei răul cel mai mic, adică nu găsești să faci un contract față în față cu semnătura și cu scripta manent... ! Asta-i America... Până la urmă nu e așa de rău, dar dacă nu ești atent te poți prăji tare de tot! Eu suflu și în iaurt, dar noi avem un handicap cu înțelegerea limbii locale care este un fel de slang lălăit și uneori nu înțelegi o iotă din ce iți spune funcționaru'[5].

Datorită pădurii este și mai răcoare în noul cartier, cam cu 2-3 grade față de centru sau alte zone. La vară va fi mai bine, dar acum încă răzuiesc dimineața gheața de pe parbriz. Andrei[6] e în vacanță și suntem mai mult împreună.

Mi-e dor de un răsărit pe coama dintre vai, în șeuța de unde coboară hornuletul în V. Coștilei, după o moțăială în trenu' de 2 și un pic și un pui de frig până la refugiu... Acolo l-am cunoscut pe Moș Baticu și acolo am fost fericit, chiar daca nu aveam gore-tex și isostar (beam ceai negru cu multă lămâie și mult zahăr și cred că era mai bun decât multe alte pișaturi actuale). Adesea așteptam soarele să pot să mai ațipesc o juma' de oră... O dată am adormit tun și m-au trezit niste cățărători plecați spre «Furci» pe la 10 jumate! Apropo de faptul că am citit undeva, cred că (,) chiar tu ai scris undeva, că nu stii dacă Moshu' a refăcut «Furcile» în 1985 la 50 de ani [de la premieră], parcă pe 15 octombrie, nu știu exact. Nu le-a urcat nimeni (a vrut Vasilescu, am vrut și eu, dar a fost o vreme mizerabilă)! Eu am urcat pe ceață până la «hotel» și Vasilescu s-a dus până pe Hornu' Coamei și a coborât pe «umăr» și pe brână[7]. Mosu', de fapt, a celebrat căsătoria legală cu Elena Nae, adică s-au cununat oficial și a fost totul la Bușteni la Hotel Caraiman, în acea zi... Eu nu am stat la petrecere, căci erau o seama de 'vasilești' și alte mecle pe care le știam de la federație și de pe la refugiu, iar Moshu' cum îl știi era în culmea fericirii că au venit pentru el fel de fel de personaje care fuseseră în tabăra lui Cristea[8]. S-a dormit la Hotel Caraiman, iar eu am plecat acasă cu trenul de 5 (Sibiu'). El a vrut să rămân, dar când i-am văzut pe «oficialii» alpinismului, obraznici și dobitoci cum îi știam, am pretextat ceva și m-am întors acasă.

Al tău prieten din stepa americană,

V.



Draga Mircea,

De mai multa vreme găsesc în publicațiile despre munți, din România, numele Mititeanu... Cu tot felul de descoperiri de apă caldă și ifose de «hermanbuli” . Cu citate din Emilian Cristea și Dunăreanu (în materie de munți crânceni!) și 'lecții’ despre avalanșe și sălbăticii, daaaaar, cu un limbaj și bagaj de ghizi la BTT... Numele este nelipsit din Alpinet, că e vorba de Everest sau de Poiana Stânii... Spune-mi tu ce fel de dobitoci a mai prăsit publicistica alpină, ca tot te plângeai că a dispărut bou' ăla șmecher de la sindicate, Antemir[9]... ca și mare specialist alpin și îndrumător de suflete... Iartă-ma de acest al doilea email, dar tocmai am citit un articol al fraților Mititeanu despre avalanșe, din care reies următoarele:

1. Ei au scris intâiași dată despre avalanșe în sistemul solar!
2. Lumea proastă, însă, nu i-a băgat în seamă!
3. Și uite de aia omoară avalanșele turiștii!
4. C-așa zicea și Cristea... cu avalanșele... măi tată!, măi!


Al tău salvat din avalanșe,
V.


[1] Interesant.
[2] Probabil, într-o primă tranșă de fotografii trimise, au fost unele cu noi în tura comună în Caraiman (toamna 1987), pentru ca apoi să trimit și altele, cu (doar) mine, cît și cele făcute la reînființarea C.A.R., în casa lui nea Baticu.
[3] Voi fi avut crispări la inimă, pornite din faptul că demarase la Bușteni amenajarea (cu telegondolă ș.a.) pîrtiei Kalinderu, prin locuri mai mult dect liniștite ale Caraimanului. Ulterior mi-a trecut acel disconfort. M-am obișnuit cu ea (la o adică, vara, cînd merg pe acolo, nu e nimeni), inclusiv meditînd că înaintea amenajării vechiei pîrtii, ori a potecii din Bușteni la Poiana Tîrlelor (cca 1900) vor fi strîmbat din nas vreunii, că lucrurile nu mai sînt cum apucaseră ei.
[4] Termeni derivați din G. Becali și C.P.-Tăriceanu.
[5] Subsemnatul folosea și el, în anii ’80, această prescurtare, cu apostrof.
[6] Fiul lui Vlad, născut în jurul anului 2000.
[7] Probabil pe Brîul Strungii. Auzisem cînd ne-am întîlnit mai mulți la refugiu în acea zi (inclusiv nea Nae, cu toții gustînd un căpăcel de șampanie aniversară, din sticla adusă) că D. Vasilescu fusese pe Gălbenele, pe vremea urîtă din acea zi. Vlad va fi continuat însă pe undeva, căci nu a fost prezent la refugiu, cu amintita ocazie.
[8] Din aceste mail-uri ale lui Vlad aud de acea nuntă!
[9] Remarc faptul că aprecierile mele despre oameni erau mai ponderate decît ale lui Vlad, cu mențiunea că eu mă aflam liniar (atitudine publică/particulară), în vreme ce el va fi compensat urbanitatea între oameni, cu remarci precum mai sus. Sînt convins că aflîndu-se cu Vasilescu pe Gălbenele nu i-a spus ce avea pe suflet, despre el. Nici în vreo discuție cu N. Baticu nu cred că și-a dat liber exprimării (despre cei vituperați în aceste mail-uri), ca mai sus. 

 

 

Addenda.

Un răspuns al meu către Vlad, atunci (altele nu s-au păstrat), la 2006:

 

„«Îmi amintesc de 15 oct 1985, zi rece, cu ploaie și ceață, cu mine și cu Hannelore și cu Dan Vasilescu pe Gălbenele...Jos,în Bușteni, la Caraiman, se celebra nunta oficială a Moșului cu Baba...
Eu l-am cunoscut bine pe Vasilescu și îmi susțin aversiunea față de el cu probe certe, irefutabile! De ce crezi ca Moșul a ținut o oarecare distanță față de el, deși îți pot spune că mitocanu' încerca să intre pe sub piele cât de mult, mai ales să «afle» «să știe» cu cine este moșu prieten, unde umblă, ce mai zice....pricepi, NU?! Moșu s-a folosit uneori de el, dar mare prietenie nu a fost (nici nu avea cum!).
În fine, «Să trăiască!», vorba lu' nenea Iancu!»

[…]

Vasilescu.
Recunosc, eu am avut inițial părerea ta despre el.

Moșu e posibil să-l fi privit și el superior, nu-mi amintesc, dar în virtutea a ceea ce spui tu, că (citat celebru) «a plafonat, alături de alții, alpinismul românesc». Cert este că, în 84, cînd a întins-o Ioșca Gheție, l-a pus pe D.V. între marii alpiniști români care au apărut în «Pe crestele Carpaților», eu fiind cel care a dus manuscrisul cu completarea la editură – cînd întîmplător l-am și întîlnit pe Dan pe scările clădirii din Vasile Conta.
Apoi, în toamna acelui an, Vasilescu a fost și el la Refugiu, cînd s-a deschis șampania pentru Furci 50 ani și, implicit, pentru nea Baticu…

Nu am avut atenție specială pentru el mulți ani, poate doar reproș că, cică alde infantil fiind, i-am spus atunci exuberant, pe scări în Conta – a la Ciprian Teodorescu din CAR, dacă ți-l amintești – că uite, ce veste mare îi dau, că l-a trecut Moșul… Nu știu de ce m-a durut ulterior așa-zisa scăpare, e de uitat un pic acolo sa vad de ce reacționez asa (ceva străvechi își așteaptă vindecarea…).
Știam că se ocupă cu testări de corzi, de alpinism în general, și că o face de decenii… E un semn bun, indiferent de la cine vine…
Iar nu am avut treabă cu el (nici acum nu colaborăm, dar din alte motive, de lene incorigibilă eu) pînă prin 2001, cînd m-am apucat să scriu pe net, pe Alpinet… În paralel îmi vor fi trecut pe sub ochi însă semne ale activității lui de munte, știu că ajunsese și la Floare de Colți, ducea oameni pe munte… (la FC ajuta încă din vremea lui Cristea…, el conducea inițierile de la fiecare ciclu anual).
Iar cînd au început unii să se dea la Eugen Popescu, că nu duce bine Clubul, am spus ca alde CAR o s-o ducă mai bine, cf. intuiției mele, cînd se vor implica Emil Coliban și Dan Vasilescu.
Cu primul am dat greș (iar eu mă iert atît de greu…), dar nu-mi regret raționamentul, un pic filosofic… Era vorba de un altoi al unor instituții (Federația ș.a.) ce funcționau, dar fără pedigree, cu una ce se fălea cam doar cu numele… În schimb, Dan Vasilescu s-a apropiat cu timpul de CAR.

Nu mi s-a părut omul care să se arunce în față… Nici la Floare, nu se arunca în prezidii, era spre fundul sălii (ca Baticu!...), cu nu-ș ce materiale, cu nu știu ce planuri de acțiune cu floriștii mai dezghețați alpin… În CAR, în vreme ce eu și marea majoritate nu făceam mai nimic, iar care făcea era vreun guraliv gata să lase curînd totul baltă, s-a ocupat de secția București, în fruntea aceea a ajuns pentru că nu se înghesuia nimeni nici măcar la titlul asta…
Mă bucur ca predicția mea despre un al doilea «exterior” ce ar pune umărul la refacere CAR și-a găsit fericita completare în apariția și munca ulterioară a lui Mihai Pupeza…

Îl mai văd pe Dan la Floare, cînd mă mai cheamă cîte un amic ce proiectează… Nu știu ce va fi făcut mai spre tinerețe, la chefuri sau în alpiniade… Dar știu ca o hartă a abruptului Coștilei, aia copiată pe un feld e hîrtie vînătă, îi aparține, iar asta spune mult… Nu știu dacă el turna altundeva, cînd vă întreba pe voi ce mai face moșul și ce amici mai are… Cert este că i-am descoperit cu timpul destule dovezi de bun simț… Îmi place mîna lui de dilibau-ist, mare și bătătorită… Îmi place că se zbate și mi se rupe inima că nu pot contribui cu ceva mai serios…

(Că veni vorba, m-a sunat ieri șeful FC, Vasile Ciobaniță, că să mai vin pe la ei, să fac expuneri… M-am gindit și, desi mi s-a rupt inima să refuz pe cineva – este un defect al meu – am realizat că sînt prea timid și elitist, pentru a găvări așa, unui public eterogen… Dar am realizat, în compensație, ca aș putea conduce oameni de la ei pe munte, din cînd în cînd… și că mi-ar face plăcere… Așa i-aș putea ajuta, cît și cu prezența în sală – nu-s paranoic, cît conștient că poate face plăcere unuia de 20-25 de ani… ­- cît și cu îndemnul să apeleze oricînd la cunoștințele mele… Am să le comunic ideea…)

Faptul că Moșul nu se tovărășea (în sens amiciție) cu unul ca Dan V. e și problema lui Baticu, ce avea totuși hibele lui social-interioare… Era destul de alb-negru în aprecieri, îi sărea țandăra destul de iute – ce mai, nu eram eu singurul infantil pe acolo…

[…]
„De ce crezi ca Moșul a ținut o oarecare distanta fata de el…?”
Moșul, ca orice personalitate puternica (mai exact ca un om cu probleme obligat sa se comporte astfel…), se ferea de alte personalități puternice… Avea în jur oameni ori mai slabi, mai puțin experimentați, ori (cazul tău) care știau ce-i poate pielea, dar îl iubeau și-I treceau cele cu vederea… Nu îmi pare genul care sa ia cu un surîs real o punere la punct, gen: «Cam bați cîmpii, Nae, aici…». Căci bătea deseori…
Iar lumea, pentru ca era mai bătrîn, apoi om cu pușcărie, nu-l punea la punct, ceea ce i-a prelungit statutul de copil răsfățat al lumii noastre alpine… Adică l-a menținut întrucîtva în micul lui stadiu infantil…
Cum, fac proiecții?
Se poate, dar sa mi se demonstreze ca în ce-l privește pe NB nu era asa…

PS Și-a parvenit materialul meu despre bătrînețe, legat de un nene cu ai cărui susținători ne-am luat mai multi în bîză, pe Alpinet?
Îți bănuiesc reacția, dar mi-ar plăcea să arunci un ochi…