Oameni.

De bine ce socoteam al doilea volum al memoriilor mele montane (1985-87) ca ajuns în faza perierilor de final, m-a ciupit demonul de a insera nu doar că am vizitat ori corespondat cu x sau y înaintași, ci și de a reproduce din vorbele acelora.
Teoretic, nu e rău, căci intră în circuitul public informații inedite. Dar asta va trece încă o dată prin sită eventualii interesați de așa lucrare. Iar volumul în cauză va deveni și mai de nișă, în sensul că va plictisi de moarte lumea comună, dar va fi pe placul a cinci-zece suflete, interesante de munte și istorie (Marian Anghel ar putea spune că și de sociologie).

În context, am revăzut (după zeci de ani chiar) filele pe care îmi notasem cele discutate cu diverși alpiniști români interbelici (care au binevoit să răspundă solicitărilor mele de dialog).

Cum spuneam (și murindu-mi lăudătorii în prealabil) sînt multe informații interesante.

De pildă cele provenite de la Alexandru (Lică) Ionescu (1903-?). Avocat, interesat de sport și de excursii în natură. 

„Interesîndu-mă care dintre cogenerii săi mai este în viață, d. Dedula mi l-a indicat pe Alex. (Lică) Ionescu, care fusese secretar la Aso­cia­ția Excursioniștilor Români (înființată în 1928), formațiune avînd ca pre­­șe­dinte pe Dedula. Mi-a dat adresa lui, unde am trimis o scrisoare. Am primit două rînduri de misive (martie-aprilie 1986), pe care le so­co­tesc cele mai miș­că­toare, dintre cele pe care am primit de la înain­ta­șii montaniarzi con­tactați. Asta, în principal datorită unui aer de o nai­vitate aparte, du­bla­t de entuziasm (nu neapărat generat de vîrsta înaintată) pentru si­tuații personale de altădată. Pot spune că îl între­cea cu mult pe De­dula, în ale sufletului de copil! În paralel, gestiona mulțumitor ideea senectuții, fără neguri excesive.

Mi-a vorbit despre entuziasmul pe care i l-a conferit unirea din 1918, despre dezvoltarea turismului pe munte din anii 1920-30, în particular despre A.E.R. Iar totodată mai multe tablouri despre montaniarzii cu care a intrat în contact, între aceștia fiind Nae Dimitriu:

„Trebuie să încep cu el, căci prin legăturile pe care le avea în Socie­ta­tea turiștilor sașilor din Transilvania, el s-a format ca primul tehnician în turismul din munții noștri, și el a fost primul [sic] care în grup cu Paul Nedelcovici și Octav Luchide au suit în munții Bucegi. Chiar du­pă ce a terminat liceul a menținut legătura cu societatea «Apărătorii pa­triei» și a organizat primele excursii de grupe în munți cu elevi de li­ceu. La drum era un mare sfătuitor și explica cum se orientează un ex­­cursionist și felul cum trebuie să mărșăluiască și cum să se ali­men­teze în pustietatea munților noștri, și cum să dozeze excursia pentru adăposturi la schituri și la stînele cunoscute.

Era mare prieten cu toți, de o mare inteligență, de o ironie și volubi­li­tate de mare haz, încît greutățile și oboseala drumului el le metamor­foza în plăcere de neuitat. Cunoștea toate punctele din munți de unde puteai avea cele mai splendide priveliști. După ce primul grup de pri­eteni din cartierul Rahova au terminat liceul, el fiind bun prieten cu Io­nel Săvescu, s-a legat de noi, petreceam împreună, făceam excursii îm­­preună și astfel a fost prezent cu noi în A.E.R. Cînd Ionel Săvescu s-a răcit și a părăsit A.E.R., Nae Dimiotriu a rărit prezența lui în A.E.R. Păcat că Nae bea cam mult, și în cele din urmă la bătrînețe bea nu­mai rom, și din cauza alcoolului - el avea o construcție fizică fină – i-a afectat gîtul și a făcut cancer. A fost o mare pierdere pentru turis­mul nostru...” 

Nae Dimitriu (al patrulea din stînga), cu un grup de ciraci, 
la Casa Serghie Popescu (Padina)

 

 Lică Ionescu îi face un portret și lui Dedula:

„Hristache Dedula. Mă voi căzni să punctez pe acest bun prieten al meu și mai ales că, din toți prietenii din cartierul Rahova și cercul A.E.R.,  am mai rămas numai noi doi în viață.

Hristache Dedula a reprezentat (unicat) o mare valoare în turismul și grempismul [de la fr. grimper, a se cățăra] alpin românesc. Formația lui fizică, parcă creată pentru alpinism – de mare rezistență fizică și o voință de a depăși orice greu­tăți, fără de care nu ar fi fost Hristu.

Inițial format tehnic de Nae Dimitriu, el singur s a format în tehnica tu­ris­tică prin întîmpinarea greutăților, pe care le a depășit în mare parte prin voința lui. Cînd mergeam în grupe, în afară că el era ghidul dru­me­ției (cunoștea toți munții și numele lor), dar era și marele gospodar. El organiza adăpostirea, el aranja hrana și masa, era marele gospo­dar care ușura mult grupa de excursioniști.

Pe cît era de sociabil și de mare utilitate grupei de excursioniști, pe atît avea de mult avea paranteze de o totală izolare și individualism. De exemplu, el pleca în excursii foarte grele de unul singur și rar îl lua pe cumnatul lui Tudor Constantinescu. El nu mergea la munte pentru a admira splendoarea priveliștilor ce-ți oferă munții, ci pentru a străba­te o viroagă stîncoasă și a simți și depăși o porțiune grea de mers. Avea o mare plăcere, ca de unul singur să suie vîrfuri de munți. Mai avea o mare pasiune ca, părăsind grupa, să caute colțuri și viroage unde să culeagă floarea-reginei, pe care o adora. Și acum el poartă basc, pe care are fixate trei-patru flori de colț. 

Eu i-am spus cînd l-am întîlnit că nu-l mai aranjează, ca bătrîn de 86 ani, să mai poarte pe bască această floare, simbol al tinereții […]

Hristache are însă marele defect că s-a considerat cel mai mare alpi­nist al țării. Că nimeni nu l-a ajuns și, culmea, și acum, după un in­farct, este cel mai mare alpinism al țării. Îngîmfarea umbrește splen­dida lui personalitate turistică…”

 

 

C. Dedula (în centru), alături de T. Constantinescu și Anton Socea, în Strunga Ciobanului (Făgăraș) 

 

 

C. Dedula. 

 

Gen de acțiune (camping sub versantul estic al Piatrei Craiului), 
în care Dedula se dovedea bun organizator.
 

 

Firește, afirmațiile lui Lică Ionescu trebuie luate cu rezerve, ceea ce nu înseamnă neapărat a le suspecta de mistificare, cît de a încerca să înțelegi ce-i vine unui om a se exprima ca în respectivele rînduri.

Totodată, precizez că C. Dedula (circulă varianta Cristache, dar și Hristache) îmi rămîne unul din cei mai simpatici alpiniști interbelici cu care am avut de a face! Alături fiind-i... Alex. Ionescu. Ambii îmi par să fi excelat în naivitate, respectiv într-un suflet etern tînăr.

 

Subsemnatul și Cristache Dedula, în grădina casei sale din strada Gazelei  

Plicul era dintr-o hîrtie infectă, dar nu din vina expeditorului, ci pentru că nu găseau întotdeauna de calitate mai bună.