Bucura Dumbravă (II). În mare, de-ale vieții ei

Bucura se naște la Pressburg/Poszony/Bratislava, la 28 decembrie 1868, la un an de la căsătoria părinților ei (aveau amîndoi atunci 24 ani). Și în vederea căreia tatăl ei, Július Bernhard Szekulis, evreu slovac de felul său, s-a botezat creștin evanghelic.

Fotografie identificată de Luiza Munteanu

Orașul aparținea de Ungaria (cea alcătuind Imperiul austro-ungar), iar totodată era în bună măsură locuit de slovaci, motiv pentru care numele ei a fost inițial Františky Jozefíny Szekuliszovej. Traducînd prenumele, Francisca Iosefina, ea primind diminutivul de Fanny. A fost singurul copil al cuplului.

După un interludiu în 1872 la Viena, familia Seculici ajunge peste un an la București. Nu am date dacă prezența lui Iulius Seculici în capitala României a fost solicitată explicit  de către domnitorul (ulterior rege) Carol, sau doar a venit în căutarea unor oportunități de afaceri, într-un stat condus de un conațional. Cert este Seculici că va fi un apropiat al lui Carol, mai exact un sfetnic de prin rang, cît și de durată...

„[Carol I] dacă a avut nevoie să se consulte cu cineva, a făcut-o la în­ce­putul dom­­­niei lui cu ta­tăl său, iar mai apoi cu Iuliu Seculicz, un slovac su­pus austriac, şi Bas­set...” (Ion Bulei, „Ar­cul aşteptării”).

 „La moartea lui Kalinderu, regele Carol îl numise [pe Barbu Știrbey]  administrator al Domeniilor Coroanei, după îndemnul lui Seculici. Fiind un vechi om de casă al familiei Știrbey, bătrîna «éminence grise» nădăjduia, se vede, ca tînărul principe Barbu să-și păstreze influența și sub noua domnie pe care o simțea apropiată [...]
Iuliu Seculici [...] supus austriac, evreu botezat, era vechi prieten al lui Carol, încă de la începuturile domniei acestuia în România.” (Cătălin Strat, prefață la ediția românească a cărții „I love you, my Marie”)

...Asta deși nu avea vreo funcție la palat, ci lucra în domeniul asigurărilor, mai exact era director (general) al firmei Dacia România. 

„Societăţile de asigurări au existat de foarte multă vreme în România [...] La 1906, Bucureştiul număra cinci societăţi, iar Dacia-România era cea mai veche. Este rezultatul fuziunii (în 1881) societăţilor Dacia cu România. Prima a fost creată în 1871 având un capital de 3.000.000 de franci, iar cea de-a doua în 1873, având un capital de 2.000.000 de franci. [...]„România” l-a avut director până la fuziunea sa pe I. Seculici.”  

(https://muzeulbucurestiului.ro/en/istoria-palatului-pinacotecii-orasului-bucuresti-palatul-dacia-romania/)

În paralel, investea:

Prin urmare, el și familia au avut o viață înlesnită (ser înțelege însă că asta nu aduce obligatoriu raiul, în existența cuiva). Își construiește și o vilă, la Sinaia, una dintre cele dintîi acolo, după ce Carol I și-a stabilit în localitate reședința de vară.

Pe acest fond, și aflîndu-se singurul copil al familiei, Fanny are o existență pe de o parte îndestulată, iar totodată una destul de răsfățată - pe cît poate fi aceasta posibil, într-o familie germană.

Foarte posibil, părinții și-ar fi dorit un băiat (la o adică exista inerenta grijă de perpetuare a numelui), motiv pentru care viitoarea scriitoare este dezinvoltă, interesată de gesturi masculine precum mersul pe munte, dar și investigații (urmate de romane) asupra unor personaje bărbătești precum Iancu Jianu și Tudor Vladimirescu. În același timp, coexistă în Fanny și o solidă parte a Evei, care o va împinge la un moment dat în mișcarea feministă. Iar totodată o va fi făcut să refuze servituțile mariajului, între ele aflîndu-se și procrearea.

E de notat că Fanny își făcea întrucîtva un titlul de glorie din a fi domnișoară, la 32 ani cît și ulterior. Pentru ineditul situației, adaug că apelativul răsuna inclusiv pe Valea Mălinului din Bucegi, și venind din partea călăuzei Gheorghe Asandei (Cîrnu).

Nu sînt semne, totodată, ca eroina noastră să fi urmat vreo universitate, mulțumindu-se cu un pension în limba germană, iar totodată vizînd o carieră mai degrabă aristocratică.

În acest sens, Fanny este introdusă de timpuriu la Palat, mai exact în preajma reginei Elisabeta, ce o remarcă prin intermediul unei poezii, scrisă la vîrsta de 14 ani. Va rămîne în anturajul celei numite Carmen Sylva, fie și fără să îi fie vreodată ceea ce se numește doamnă de onoare (foarte probabil nici nu și-a dorit așa ceva).

„ La sfârşitul anului 1886, secretar al reginei Elisabeta a fost numit Robert Scheffer [...] Înainte de venirea lui Scheffer în România, de secretariatul reginei Elisabeta s-a ocupat şi Fany Seculici, cunoscută și ca Bucura Dumbravă. Aceasta era poetă și una din protejatele reginei Elisabeta. Domnişoara Seculici era prietenă bună cu domnişoara Elisa Ştirbei. Împreună au analizat versurile culese de Elena Văcărescu, apărute, în anul 1885, în volumul intitulat Le Rhapsode de la Dambovitza, şi au ajuns la concluzia că acestea s-au născut de fapt dintr-o colaborare între Elisabeta şi Elena Văcărescu, deoarece nu abordau teme recurente în poeziile populare românești, ci în ele se simțea influența germană).”

(“Structura şi organizarea Curţii Regale în perioada domniei lui Carol I: Casa Reginei Elisabeta”, de Codruța Șoroagă, în revista Philohistoriss, nr. 1/2021)

 Poziția tatălui, pe lîngă monarh, dar și a ei înșiși în preajma reginei o fac să lege relații cu protipendada. Este prietenă de pildă, cu Eliza Știrbey amintită mai sus, soție inițial a lui Alex. Marghiloman, iar ulterior a lui Ionel Brătianu, care îi va traduce lui Fanny (din germană, fiind publicată la Regensburg) a doua ei carte, „Pandurul”.

Va gravita în zona înaltă a societății românești, mai exact cea feminină și apropiată Palatului, cu preocupări urmînd în parte pe ale reginei Elisabeta. Fanny vădește și ea interes pentru costume și dansuri populare tradiționale, pozînd în așa veștminte, iar în context înființînd (la 1905) societatea „Chindia”. Va milita acolo împotriva modernismelor afectînd domeniul, dar și a influenței orientale.

„«Chindia» [...] îşi propunea să îi învețe pe tinerii orăşeni «adevăratul“ dans popular, nu jocul acela fantezist, ce se vedea la serbările şcolare de la sfârşit de an, când, în costume naționale, băieții cu fluiere la gură şi fetele cu o floare la ureche ţopăiau un «ciobănaş» fără ritm, o horǎ săltăreață și un «Banu Mărăcine» cu clopoței la picioare. În numele acestui purism, societatea de dans intervenea, la rândul său, reamenajând tradiția și căutând, cu tot dinadinsul, «forma primitivă, păstrată din bătrâni». În plus, maeştrii de dans erau la fel de preocupați, ca şi Regina, de a evita vulgaritatea. Dansatorii trebuiau să păstreze o ținută sobră, căci doamnei Fanny Seculicz, animatoarea societății, «nu-i plăceau jocurile prea săltate la femei [...] nici cămăşile subțiri de pânză topită și nici fotele fantezii». Coregrafia era un reflex urban greu de evitat, oricare ar fi fost scopurile sale. Până la urmă, «tot cei care trăiseră suficient la ţară, aduseseră adevăratul stil al jocului, aşa cum îl jucau țăranii, fiecare din regiunea sa». Să îmbini însă autenticitatea frustă a satului cu rafinamentul de societate", era totusi o probă de măiestrie pe care puțini o puteau trece. (Cătălina Mihalache,  „Costumul «naţional» românesc: geneza unui simbol identitar”)

Poate previzibil (deși se aflau de vîrste apropiate), Fanny nu se va apropia de principesa moștenitoare (iar apoi regina) Maria.

Nu știu cît oportunism este în acel interes pentru manifestări populare (care îl copia pe al reginei Elisabeta), dar așa ceva transpare însă din preocupările lui Fanny privind religia. Mai exact ea înființează o școală de duminică (stil preluat din occident) pentru copiii defavorizați, și unde predă religia. Ulterior, face parte din Asociația Femeilor Creștine...

„Bucura Dumbrava a fost implicată în activitatea YWCA (Young Woman Christian Association) din România, creată în 1919, a cărei preşedintă de onoare a fost Regina Maria a României, în perioada 1919-1938. Activitatea YMCA a fost foarte bine structurată pentru educarea tinerei generaţii în spirit creştin şi pentru creşterea rolului femeii în evoluţia societăţii. La Arhivele Naţionale ale României există o scrisoare de protest a Bucurei Dumbravă adresată redactorului publicaţiei, C. Beldie. Scrisoarea este un protest elegant şi politicos la adresa acelora care denigrau activitatea YWCA...” (Luiza Munteanu, „Globalization, intercultu-ral dialogue and national identity reflected in a travelog: Bucura Dumbra-vă on the roads of India”.)

Aceasta n-o împiedică să activeze dezinvolt însă în masonerie...

„Bucura, ca și tatăl său care a fost membru mason, a fost o lideră a Primei Mari Loji Feminine din România, de fapt Prima Lojă Feminină Independentă din lume. A studiat istoria societății teozofice și a plecat în India. Se pare că din această societate au făcut parte și alte personalități feminine ale epocii: Martha Bibescu, Agepsina Eftimiu Macri, Zoe Pallade, Smaranda Maltopol, Claudia Milian-Minulescu, Elena Rose Prager, Mariana Huch şi Georgeta Davidescu.”  (Luiza Munteanu, op. cit.)

... iar totodată să manifeste interes pentru teozofie, în condițiile în care creștinismul (și în general orice religie) interzic strict „să-ți faci alți dumnezei”.

În aceeași zonă, este de notat că apriga luptătoare pentru costumul național solicită împămîntenirea (adică cetățenia țării) abia în 1925...:

„În Monitorul Oficial nr. 221 din 1925 «Ministerul Justiţiei, prin autoritatea Jurnalului Consiliului de Miniştri din sesiunea din 17 septembrie 1925, se menţionează aprobarea procedurii de naturalizare a scriitoarei, „domnişoara Francisca Iosepha Szeculici, supus maghiar, rezidentă în Bucureşti, Calea Dorobanţilor no.4”, naturalizare discutată în raportul preşedintelui Consiliului de Miniştri no. 1706 din 13 iunie 1925. În acea vreme scriitoarea primise medalia Bene merenti clasa I pentru merite literare...”. (Luiza Munteanu, op. cit.)

Similar, franțuzismele nu lipsesc din vocabularul îndrăgostitei de costumul național românesc, respectiv al al apropiaților. Ea este, de pildă, Fanou.

Deși s-a vehiculat că în discuțiile cu amicii aceștia îi spuneau „Bucura”, nu cred că lui Fanny îi spunea vreunul dintre aceștia așa. Mai ales un Alceu Urechia („De ce le-ai făcut, Bucuro, o casă?”), care o știa dinainte de a-și alege ea acel pseudonim literar...

(va urma)