Pentru a cita din autor, plecarea...
Prima pagină. A volumului.
Asta în scris, respectiv pentru altul. Adică nu scrie nicăieri că acel condei trebuie să se omoare neapărat și el cu așa ceva. Ori că i-ar pica bine, să-i sosească altul pe cap cu sfaturi, care sînt perfecte, dar asta numai în ton cu standardele aceluia.
Multe ture pleacă prost, de exemplu, dar se îndreaptă apoi.
Din acele sfaturi traduc o agresivitate (nu mult diferită de a subsemnatului), care se traduce prin încercarea ca celălalt să facă după cum îți pică ție bine, iar implicit, prin așa accept, să capeți o poziție superioară respectivului.
De la acest stadiu, se pune problema de ce acceptă Celălalt așa sfaturi.
Cred că din dorința de a găsi un matur/stăpîn protector. Fac precum zici tu, iar totodată admir ce spui, iar în paralel îmi am și eu dorințele mele, de la tine.
În același timp, în setea tuturor după remedii ale angoaselor noastre, scrisele / zisele roze ale altuia ne lasă mîntuitorul sentiment că rezolvarea belelelor e la doi pași, dacă nu s-au risipit brusc. De pildă cînd citești despre exactitate. Ori zîmbet. Bașca salutul.
Aici, avem o problemă. Dacă vreunul nu a învățat a saluta pînă veni la tura condusă de dra Seculici, slabe speranțe a se drege, de atunci încolo...
Știu, sînt hipercritic, dar poate e bine să existe și așa ceva, nu doar lăudăreți (iar deseori unii din nimic).
Ți se pare că deja o stăpînești, că deja se petrece în lumea asta, iar în consecință deranjantele probleme din viața asta-s duse.
.
PS
Privesc și la titulatura „Hanului Drumeților”, de pe coperta volumului (adiția II): „asociație patriotică...”
Vreun tip cu standarde înalte ar reproșa unui așa înscris că nu stă grozav cu modestia...
Dar cine nu se joacă, dintre oamenii normali, cu vorbele?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu