Buchisesc

 ... în continuare la materialul privind-o pe Bucura Dumbravă.

Iar în paralel o anumită glandă a subsemnatului rămînînd trează...

I

„A murit Bucura Dumbravă! A murit energia, veșnic tînără și nebiruită! A murit voia bună! Au murit munca fără preget și dragostea de viață!” (periile nu mor însă niciodată...).”

Dincolo de opinia mea, că periile între noi nu mor însă vreodată...Iar îmi fuge mintea la noțiunea/atitudinea de Gică Contra. Aceștia, din motive oarecari, pur și simplu intervin pe vorbele ca la beție ale cuiva. Unele nemaipomenite însă care, tocmai datorită nerealismului lor (născută din comoditatea sufletească ce tînjesc a naște), sînt extrem de vulnerabile...

Exact ca în cazul unui bețiv, euforic dar incapabil de a se apăra!

II

În fața unei desfășurări de mintoșenie, de erudiție, m-am ghemuit de inferiorități, de invidie...

Apoi, cu ocazia unui pasaj lecturat...

„Dincolo de simbolistica extrem de veche (legată în general de noroc, de ciclul etern al migraţiei sufletelor, de o magie menită să contracareze spiritele funeste) şi cu arie de răspândire impresionantă, svastica intră şi în aparatul simbolic al ezoterismelor de secol XIX...” (pasaj legat de preocupările Bucurei Dumbravă)

... am identificat acolo niște lucruri cît se poate de primare: noroc, spirite funeste, iar implicit magia care se folosește de ele.

Cu precizarea că nu voi schimba eu mersul lumii, cam orice text savant are la bază infantilisme, îmbrăcate pretențios. Iar pretenția în cauză decurge din lăcomia umanității, de a nu da la coș nimic. Pentru a da numai un exemplu, ține la loc de cinste vreun curent cultural oarecare, să zicem simbolismul, fără a preciza că eternii oameni, săturîndu-se la un moment dat de ceea ce socotiseră nemaipomenit, au îmbrățișat altceva, ce purta și el eticheta „New!!”/„Nou!!”. Însă nu a dat la gunoi ce era depășit, ci a continuat să-l țină la loc de cinste, fie și nu sub reflectoare, ci în magazia du foste.

Bîrfe.

„A doua secţiune a volumului Bucurei Dumbravă, Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini, intitulată Învăţături de viaţă pentru Carol Eduard – dedicată fiului unei prietene şi plasată sub semnul focului – cuprinde scrieri în limba germană din timpul Primului Război Mondial. Ele debutează cu o lecţie de spiritualitate antimaterialistă şi creştină, dezvoltată consecutiv în logică teozofică: „Îţi trebuie o mare putere ca să crezi; să crezi înseamnă să te afli în stare de însufleţire, într-⁠o stare ridicată peste tot ce e materie, o prefacere de înţeles a fiinţei ei, o năvală prin peretele dintre aci şi dincolo, o vitejească luare cu asalt a Paradisului. Şi nu este altă mântuire decât în Hristos, cu toate râpile şi prăpăstiile lui. Ceea ce ne loveşte e totdeauna condiţionat lăuntric. […] Cum eşti tu, aşa ţi-⁠e viaţa. Aceasta înseamnă: cum eşti şi cum ai fost în viaţă, atât în viaţa ta de-⁠acum, cât şi în existenţele trecute. Întâmplările şi faptele au rădăcini lungi. Urmările lor sunt matematic exacte.”

Lumea nu apucă să vadă în așa situații, ambetată absolut fiind de perspectiva eliminării tuturor angoaselor și pentru totdeauna, că acolo e vorba de sfaturi pe care cineva e foarte posibil să le pună din burtă... Mai exact ca ele să nu fie realizabile, iar totodată autorul acela să nu le pună el însuși în practică.

Remarc totodată în extras atitudinea creștină, de luptător pînă la unul, la două avînd întîlnire cu francmasonii, iar la șase cu teozofii Indiei...

Am făcut totodată o subliniere, cu roșu,în același extras. Și legat de care cred că orice om privește nu tocmai plăcut asemenea îndrumări aduse progeniturii sale. E acolo o indispoziție că el nu e în stare a-l crește înalt, iar totodată o umană teamă de a-și pierde copilul, fie și doar spiritual, căci el ar putea fi interesat cu precădere de adel învățător mai luminat, disprețuindu-și părintele ce-l avusese sub aripă pînă atunci.

De notat și faptul că acel copil poartă numele bătrînului Seculici, Eduard, mai exact cel purtat (cf. Luizei Munteanu) la botezul în calitate de catolic, de unde bănuiala că Fanny voia să-l fi trecut și pe acela strada, cîndva - ceea ce este perfect uman, al copilului ce dorește să plămădească cît mai convenabil realitatea, precum plastilina din jocurile sale mai exact.