Pe cînd fabric un itinerariu montan, pentru week-end, gîndul pleacă urgent la ideea de patimă.
De 'Duce-ața'. De 'Nu-i poți spune nu, deși obosește și-i riscant ca dracul' .
Simt doua mari componente, nebuniei în cauză. Una ca aș fi mai interesant, ca om între oameni, posedînd o așa îndeletnicire. Apoi, e un fel de încărcare baterii. Chestie care ar suna frumos, dacă nu ar avea nevoie de completări.
Mai ales la vîrsta asta, parcursul locurilor (cele cu 'Dus-ața' ) e plăcere și nu prea. Plăcerea, reconfortarea o simți după aceea, mai exact odată retras din acel balamuc - de piatră și pantă.
Întreaga tărășenie nu întreabă însă. Doar împinge, într-acolo.
Fireste, cind un nene a scos din desagă aseară (sub ferestrele mele) o sticluță cu coniac, a mingîiat-o cu palma iar apoi a dat-o pe git dintr-o suflare, n-am avut ce-i zice.
"E de-al meu."
Împătimit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu