Aniversare ne-rotundă.

Într-un 2 septembrie am parcurs prima dată Valea Seacă a Caraimanului, din Bucegi (nu am imagini de atunci...).
Deși au trecut niște decenii, în care amoruri clasice s-au ofilit, fascinația (în sensul montan, adică avînd și oboseală, pericole) s-a menținut nealterată. 

Statistic, au rămas și vreo doua amoruri clasice intacte, dar întîmplător legate și ele de tărîmul brazilor. 

În rest, simt ca ma voi duce, dar cascada de săritori cu numele pomenit sus de tot va arăta la fel.

Mult diferită nu va fi nici după extincția speciei umane.
Prost va fi, atunci, ca nu ma va putea chema nimeni, via spiritism, să-mi spună ce mai e nou, în văioagă ce scăpa la răsărit de muntele căruia i se spunea odată Caraiman.

Nu, nu văd vreo problemă în așa afirmații! La o adică, e-acolo doar plăcerea valsului peste epoci și chiar dimensiuni...