De pildă, dacă obiectivitatea nu îi este afectată - să spunem - de invidie pe succesele (bănuite) celui luat la ochi. Ori dacă intervenția nu mi-i tributară dorinței arzătoare de a fi băgat în seamă (și este!). Însă, dincolo de asta, manifestările sociale au totuși niște însușiri nu chiar rău identificate de-al lui Ordean...
Ca părere a mea, și cunoscînd totodată că nu voi schimba lumea, viața socială, valorile și rigorile ei sînt inevitabil supuse genului de ciment care unește oamenii (în megagrupuri).
Acel liant este tributar uneia dintre primele nevoi umane, și anume nevoia de-a scăpa de angoasele existențiale, care altminteri sporesc aflîndu-ne între semenii (homo homini lupus, nu?).
Acea liniștire interioare se produce în bună parte cu identificarea, sau măcar viețuirea sub bănuita umbrela nu doar a unui Dumnezeu, dar și a unor semizei.
Dinu Noica este unul dintre acești supraoameni.
Domeniul este unul destul de fragil, însă nu într-atît cît să-l pască prăbușirea. Aceasta, întrucît la baza lucrurilor stau pe de o parte socotelile (adică nevoile) inconștiente, bașca obișnuința - cu ideile sădite altmintei la vremea copilăriei, la școală, dar cît și în familie.
Altminteri, zisele lui Noica (dar și ale celor ca el) se află discutabile. Asta, pentru că fragilitatea lor decurge din falsul la care apelează, pentru a furniza finalmente dulceața de care societatea e în mare nevoie.
În afară de vreun rătăcit (iar asta de cele mai multe ori la stadiul de bîrfă), nimeni nu tulbură acea corolă cu minuni (naționale).
Așa-s obișnuiți oamenii, să nu atenteze la asemenea valori, iar la o adică o fi în firea omului, să nu se bage în acel tip de tărășenii.
.
Subsemnatul, indiscutabil un accident uman, o face însă.
Mă uit de pildă la ideea: „În filosofia sa de viaţă, Dumnezeu fusese înlocuit de cultură, pe care avea de gând s-o reclădească în ţară”
Indiscutabil, eu-s mega cîrcotaș, însă nimeni nu zărește nimic aiurea în acea pretenție. Eventual să întrebe, ce s-a ales, de acea pretenție. Și nu o face, inclusiv pentru că - dincolo de interdicția de a lovi în corifeii neamului/lumii) se proiectează în acea părere nemaipomenită de sine, de intervenție asupra universului.
În acea nevoie, de semizei, se trece cu vederea orice. De pildă zise a la: „Nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că ştiu că sunt cu inima curată“.
Eu unul admit că e muncă deloc puțină, să înțelegi marii filosofi iar apoi să glosezi în baza ziselor acelora. Dar simt că așa performanță nu aprinde luminițe roșii, în cazul vorbei cea cu inima curată (de ins căruia îi muriră lăudătorii, respectiv nerealist).
Discuția poate continua, dar dincolo de toate subsemnatul nu va schimba lumea, cu ideile lui trecătoare, iar în paralel lumea - speriată de Boltă - are nevoie de așa sanctificări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu