Confratele Dinu Mititeanu are multă considerație pentru momentul în care a luat contact cu alpinismul. Nu cred că l-aș putea imita. Iar asta pentru că acel moment este doar o mărgică, într-un șirag.
A fost (cu vreo cinci săptămîni înainte, în cazul meu), momentul în care am zărit pentru prima dată abruptul montan, după cum nu aș putea trece cu vederea faza anterioară, în care m-a fascinat/atras mențiunea „abruptu (sic) Coștilei, pe o hartă. Urmată de discuția cu un mai priceput, de la care am aflat că există drumuri de picior, acolo, către înălțime.
Au urmat, după acei primi pași, alte mărgici. De pildă momentul în care mi-a fost indicat că traversăm Brîul Portiței, ori cel Mare al Coștilei, dar nu am priceput prea bine despre ce e(ra) vorba.
Pentru a fi onest pînă la capăt, există și mărgici dinspre capătul opus. Cînd am spus: „În existența asta, pe acele drumuri pașii mei nu vor mai merge...”
Asta e.
Teoretic spun aici un lucru al naibii de urît, dar e o chestie tare plăcută, să accepți/aștepți neplăcutul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu