Înnoptat la Portița Caraimanului, 30 iunie 2024

 Aveam în plan așa ceva, de vreun an.
Și legat de care problema era la „pardoseala” din grota ce există alături de trecerea propriu-zisă a Portiței, de pe un versant pe altul...

M-am întrebat inclusiv acum cum ne-ar fi descurcat cu trecerea de acolo, dacă ar fi lipsit providențiala trecere (fie și una care te obligă la mersul piticului). Teoretic, la vremuri turistice nițel mai avansate (din categoria Scării de fier din Călineț), am fi suit pe undeva deasupra P., ușor dinspre nord și mai complicat din sens opus, unde ar fi fost executate niște amenajări.

Tura a avut loc la finalul unei zile în care am coborît (cu micul echipament de bivuac)...

 prin megieșele Hornuri ale Văii Seci... 

Parcă Săritoarea Mare...

În Brîul Portiței, unde se află resturi mai mult decît neașteptate (un palet de lemn!), de la renovarea Monumentului din Șaua Mare, cca 2020-22.

Invazie de așa musculițe. Din fericire, nu se puneau pe cap, cum a pățit-o un amic de-al meu cîndva.

De la o vreme nu-mi mai place îngusta trecere pe Brîul Portiței din preajma Văîlcelului Mortului, pe care o evit pe un pic mai jos...

Avînd vreme gîrlă, am încercat să nu mă grăbesc, să mă opresc la ce fleacuri interesante oi găsi în drum.

A existat însă o neașteptată ploicică (neprevăzută în prognoză), pornită cu vreo cinci-zece minute înainte de a ajunge la țintă.

Dacă ea în sine nu m-a udat cine știe ce, a marcat locurile, cît să îmi ude hainele cînd am mai luat-o la plimbare, în cursul serii.

Mai jos, privire din muchia ce străjuiește la sud Zangurul, către surata ei dinspre nord.

Cele două pîlnii mai mititele (în raport cu cele din Zangur, destul de obositoare), aferente Vîlcelului de sub  Portiță.

Să fi fost un  5 p.m. cînd am ajuns la Portiță.

Am mers prompt la grotă, să văd cum îi este pardoseala - de care mă temeam să nu aibă ridicături incomode, saltelei și implicit corpului meu la orizontală. Era acoperită însă cu crengi de jneapăn, predecesorii mizînd pe efectul de saltea al mănunchilor de ace ale acestora. A trebui să îndepărtez crăcuțele ceva mai vehemente.

Oarece problemă ar fi fost căcărezele de capră neagră, din fericire nemirosind cine știe ce.

Precizez din start că a existat din start un chef de a pleca spre gară, căci, dincolo de relatări eroice ale altora semeni, să rămîi în necunoscut, acolo și peste noapte, naște destule rezistențe în suflet.

După o frugală masă, a-mi pornit a-mi ocupa timpul. E tare frumoasă aici aflată imediat spre nord, o alee alpină foarte simpatică, care la scurtă distanță bifurcă, în aval pornind poteca (pentru știutori ai locurilor) către Poiana Tîrlelor.

Bușteniul, la picioare. Activitate din greu, pe acolo - semnalizată sonor. Pînă după înserare a răzbătut de acolo sunetul unei drujbe, lucrînd probabil la blocul (sic) ridicat în preajma mănăstirii zisă Caraiman (ea fiind pe Jepi...).

Am mers, precum o pisică evitînd pe cît poate udătura, pînă la muchia spre Zangur. Unde e priveliștea tare frumoasă dintotdeauna, magnet printre magneți ai privirii fiind vîrful Picătura și suratele-i din preajmă.

Aici am revăzut (cu mult încîntare) o veche cunoștință. Mai exact o zadă aflată lîngă potecă, exact pe muchie. Demult-demult remarcasem în acel loc o zadă amărășteană, mai exact chelită pe partea din care bate vîntul dominant, și anume dinspre NV. Arbustul s-a prăpădit la scurtă vreme (anii '80), dar pe locul lui a răsărit după o vreme altul, leit înaintașul său. Nu mică mi-a fost mirarea (altminteri încîntată), să nu mai stă zgribulit în curentul de aer de pe acolo, ci a căpătat ramuri și ace în toate direcțiile. Mai mult de atît, emana un verde mai mult decît sănătos!

Am bătut de mai multe ori potecuța din preajma Portiței (spre nord, căci în sens opus nu prea m-au atras hăurile de dedesubt...). Am asemănat-o cu calea ferată la Chitila, existînd acolo două hățasuri bine adîncite, cel de sus ducînd la Portița, altul la un perețele de dedesubt, dincolo se face o belvedere frumoasă. 

Pe ultima am atins-o acum vreo trei decenii (eram cu soții Bucșan), din ce îmi aduc aminte fără mare efort, dar lucrurile trupești s-au schimbatără de atunci, căci nu mi-a mai ars a sfida acel flanc cu prize aninate. Deși teoretic lucrurile se puteau rezolva cu un mic rapel cu sfoara dată după bolovanul aflat în gaura Portiței, nu m-am mai îndurat să desfășor iar apoi să-o strîng - fiecare om își are lenea lui...

Vedere dinspre sud. Nu am zăbăvit prea tare pe acolo, căci, incolo de o vîrstă, te cam ia la lingurică, văzînd golul din aval... Am remarcat, și aici, faptul că e mai multă vegetație decît altădată, acum trei patru decenii, ori în pozele de acum o sută de ani

Vedere spre Bușteni, spre care mi se va abate deseori privirea. Dincolo de trenurile în mers pe care ești tentat să le identifici (după sonorul ce ia vreo secunde să ajungă aici), mi-am fixat ca repere magazinul  Penny de la intersecția DN1 cu strada Telecabinei, parcul Primăriei și gara. Inevitabil, datorită fierăstrăului mecanic amintit, am reperat și acareturile mănăstirești.
A, se mai vede clar cimitirul, care în linie dreaptă nu e departe de telecabină.

Cele două „căi ferate” din preajma Portiței.

Recunosc a nu fi posedat suficientă baterie la telefon, prin urmare obsedatul care mă aflu nu a putut sta pe net. M-am mulțumit să prezerv suficientă baterie pentru pozat și avut idee de oră.

În fereastra-mare e o alta mai mică, pe care o privesc aici de pe izopren. Am grămădit acolo crenguțele ce riscau să mă înțepe, prin salteluță (mă sperii cît de veche e ultima, dar nu m-am îndurat să o dau la coș, bașca faptul că și una nouă s-ar hîrșîi de pereții vreun drumuri precum Hornurile...).

Iată și o vedere prin acea fereastră, către sud...

Ca să îmi mai umplu timp. și descoperind că următoarea șeuță de deasupra Portiței e accesibilă dinspre nord, am suit pînă la ea. În aval, nu departe, se poate vedea hățașul Brîului.

Vîrful vizibil jos în stînga este cel numit în harta din 1927 Înflorit (de curiozitate, m-am uitat la topul său și nu cred că omul poate ajunge cu ușurință acolo. E încă una din denumirile pe care le-a dat din birou Mihai Haret.

Un jneapăn țîșnit dintr-o crăpătură a stîncii.

Eu, în aceeași șeuță.

Tot pe acolo.

Ne apropiem de înserare,

La acea oră, belvederea aflată imediat sub Portiță.

Haioase cele două floricele galbene, ivite în mijlocul Trecerii!

Am făcut o poză cu blițul, să mă aflu în treabă...

Soarele s-a dus mult către stînga/vest...

Pe la 9,30 p.m. am intrat în sac, obosit după escapada zilei. Am dormit onorabil, pe la 2,30 a.m. aprinzîndu-se lumina

Scena s-a repetat, dar de această dată implicînd soarele...

N-am mai putut dormi. Cum cu așa atmosferă (nu am în vedere doar pe aceea propriu-zisă), am pornit spre muchia Zăduței).

Acum observ că ărietena mea are ceva chelitură, din direcția vîntului dominant, dar e totuși departe de cea de altădată...

Inevitabil, ochii nu sînt ai unui com ce-a dormit la casa lui...

Nu am strîns încă patul...

Că veni vorba, plecarea era stabilită pentru opt (căci trenuri regio lipseau pînă la ora 14), dar, cu gînd de amplă lălăială pe drum, am pornit spre vale de pe la 6,30.

Dedesubt, porțiunea expusă (locul rău, îi zicea înaintașul Nestor Urechia) aflată imediat lîngă Portița, pe versantul sudic al ei.

Că veni vorba, inevitabil am meditat cum vor fi trecut prin Portiță el și însoțitorul Gelepeanu. Aș putea spune că le-am fost martor, pe calea imaginației, vreme de o secundă. „Hai, domnu' inginer...” (după cum i se adresa ultimul), mi-a apărut în registrul sonor al momentului.

Anterior, de lîngă Zădiță, am luat un pic ăn serios relatările despre peripețiile cercetașilor urecheieni, dar știam că ideea cu scîndura pe un loc urît, și prăvălită la fix cît să facă din aceia captivi în Valea Seacă, e totuși invenție...

Cablul amplasat după 1989 la locul cu probleme... Ai unde te duce, dacă pici de acolo!

Brîul, în coborîșul său...

... pe sub peretele Portiței.

O pajiște frumoasă, nu mult sub brîu, pe muchia ce separă Vîlcelul Izvorului de pîlnia Spumoasei. Parcă am trecut o dată pe acolo, cu o aleasă a inimii...

Portița rămîne în urmă...

Inevitabil am dat ochi la ceea ce e numit Hornul Portiței. Îmi pare însă că are dificultate mai mare de 2A, pe cît e menționat în prima monografie...

Soarele nu arde (am prins și așa zile!), însă în Bușteni va fi caniculă (iar subsemnatul întrebîndu-se cît de cald va fi acasă, în București!).

Avînd timp berechet, m-am oprit pe ceea ce eu numesc Pintenul Spumoasei, străjuind acea vale pe dreapta, la nivelul Brîului Portiței. Din ultrimul, unde am lăsat bagajul, am suit un pic prin iarbă, pînă pe prelunga zonă somitală a acestuia. Locul m-a încîntat, altminteri uitînd că am mai fost o dată pe acolo, venind din sens opus. 

Locul e al naibii de frumos și poate, ca mușcat de așa obicei, ar merge o înnoptare acolo.

Apropo. 

Nu m-a deranjat vreun animal peste noapte (dar ceva tensiuni s-au vrut descărcate în răstimp, pe calea unui vis un pic alarmat, cu niște semeni ce-mi subtilizaseră ceva din culcuș, cîtă vreme am plecat spre Zădiță să admir locurile...)

Altminteri, mi-am bătut pe aici capul cu niște probleme de istorie.

Largul tăpșan mi-a indicat că era posibil să existe ante1914 aici o tîrlă de berbeci (deși cam aveai treabă cu ursul...), dar nu am identificat însă o Stîncă, aceea a Berbecilor, cum e pomenit în vechi scrieri. Ba pe ea, îmi spunea cineva, era scris STR (adică Societatea Turiștilor din România) cu vopsea,

Am luat în calcul să fie vorba de o exagerare, mai exact să fi fost scris astfel pe vreun versant stîncos din apropiere.

Domnișoara (sau doamna?) Portiță, în depărtate...

Vedere către Spumoasa superioară, inclusiv cele două rupturi ale ei din zonă.

M-am dezlipit finalmente de acel frumos loc...

Rucsacul ședea cuminte, unde l-am lăsat.

Mai jos, în parcul Primăriei, în așteptarea trenului.

S-a mai întîmplat ceva.
Pe poteca văii Jepilor, m-a oprit un tînăr domn, care mă știa din vremea cînd relatam despre drumurile mele „pe blog”. Omul mă ținea minte de atunci, adică vreo 10-15 ani.

Așa că mi-am zis a reînnoda așa obicei, și pe cît mă va ține perseverența (materie la care sînt corigent, Memoriile montane stînd de luni blocate la anul 1989...).

Notație, 21 iunie 2022 a

Am un defect, acela de a nu putea scrie (chiar) același lucru despre un om. Așa că îmi băteam capul deunăzi ce aș putea scrie altceva, despre nea Nae.


.Din principiu, mai mult decît originale (și modeste, firește...) ar fi bucățile ce-l privesc din jurnalul personal, al anilor 80. Chiar simplu nu-mi este însă a o face, căci aparatul creativ din mine e sucursală a animalicului personal, deci lucră doar atunci cînd vrea/îi vine. În același timp, am o mică jenă față de comportamentul meu în epocă - dar mă voi strădui să trec peste ea.
.
În rest, apropo de trecut și oamenii lui pe care i-am cunoscut, în recenta-mi tură mi-a mers gîndul - la un moment dat (pe cînd priveam de aproape niște gențiane) doar spre Alexandru Beldie (1912-2003).
Care îmi mărturisea la un moment dat simpatia cu care îl privea (sau așa i se părea lui) o studentă fîșneață. Mi-a arătat-o și într-o poză, între cele pe care le-am fotocopiat de la dînsul.
„Nu știa săraca cu cine are de-a face...” adăuga dumnealui malițios, adept al relațiilor amoroase nu prea agreate de biserică.

Mai îmi spunea că duduile umblau pe atunci în fustă, în turele practice la cursul de botanică, așa că le-a așezat (în calitate de asistent universitar, pe la 1938) intenționat pe o zonă cu niște discrete plante urzicătoare. Mi-a dat și denumirea lor academică, pe care în grabă am notat-o greșit. M-a corectat: „Nu Festuca testicolor, căci nu are treabă cu testicolele, ci versicolor”.

Nea Sandu... Mare figură!
Trec uneori pe lîngă acel Centru (purtîndu-i numele) de lîngă telecabina Bușteni și mă întreb cum o vedea din cer tărășenia... Adică a fi înălțat pe un așa soclu social, cu inși trecînd altminteri nepăsători (inclusiv domnul ce păstorea la un moment dat pe acolo, mai mult interesat de propria lui persoană).

**

Îmi reproșez deseori, ca orice masochist, egocentricitatea.
E posibil să mă înșel însă. Căci sînt foarte atent și la ceilalți.
De pildă la mesajul ochilor, înaintașului din poza alăturată.
Iar implicit la cum îi vor fi arătat experiențele de viață, care au generat-o.

La chestiune, îmi imput că nu zăbovesc asemănător și asupra mesajului ochilor mei. De a căror independență / stat-în-stat mă mir (și amuz finalmente) eu însumi, uneori.

Gînduri

„Eu unul fac poze pentru a-i impresiona pe ceilalți. Și, implicit a căpăta niscaiva considerație din partea lor.
În același timp simt în fotografie - în ce mă privește - oarecare lăcomie, de a prelungi clipa frumoasă, peste timp.
Iar clipa frumoasă, prin definiție, fiind o clipă.
De ce țin să prelungesc această plăcere? Bănui că restul timpului îmi este al naibii de cenușiu, ca să nu spun insuportabil de nașpa.”

Semer a tout vent

Discuții pe undeva, pe marginea unui filmuleț postat de Alexandru Popescu.



I

Tot felul de emoticoane extaziate, pe acolo...
„O să mă ierți că îți spun, însă entuziasmați de escapadele noastre montane sunt cu precădere aceia care nu au călcat pe acolo...

II
„Foarte frumos Craiul. Cel mai probabil doamna nu are copil.”

O doamnă (ștersă între timp de autorul paginii) precizează că în cazul acelei tinere femei e vorba de iresponsabilitate, aventurîndu-se pe acolo.
Că nu se gîndesc la viitorii lor copii

Eu:
„Cineva dintre noi doi au uitat cum sunt domnișoarele... Mai exact cât își bat ele capul în acea epocă, cu viitorii lor copii.”

„Până să aibă copii, domnișoarele au de ales un bărbat puternic.
Ca să îl cucerească trebuie să demonstreze că și ele sunt puternice. Prin urmare îl însoțesc în asemenea întreprinderi.
Dacă nu ar face-o, domnul acela puternic ar fi interesant de dudui ce nu se feresc să îl însoțească pe coclauri. Iar copiii reticentei ar avea un tătic mai slăbuț, din punct de vedere al forței și îndrăznelii - calități necesare în familii care se vor puternice..”

„Instinctiv, orice duduie caută un mascul puternic. Mai lesne găsești așa ceva pe munte decât la concursurile de șah ori biliard.”

„Bărbații sînt interesați de domnișoare la vremea aceea după cu totul alte criterii, decât al viitoarelor progenituri.
Îi interesează doar o dudui arătînd bine, respectiv o ejaculare in forță în dînsele.
Că în spate inconștientul își face mendrele după cu totul alte criterii, e altă discuție.”

După cum:
„Dacă cineva reclamă iresponsabilitatea altuia, aia nu înseamnă că respectiva trăsătură îl dă afară din casă...”

***



III

„Familia, colegii și prietenii de obicei sunt primii care nu ne înțeleg mersul, scopul și pasiunea, uneori prin fotografiile astea fie le transmitem emoții, fie cat de ,,nebuni” suntem, mirându-se nu de peisaj ci cum de n-am murit. ”

Poate inventez eu o nuanță la zisele tale, poate...

Există situația în care apropiații îți acceptă acel hobby (la oa dică nici nu exista alternativa neacceptatului, cîtă vreme sînt om mare, iar în același timp șe accept și eu omeneștile), chit că nu sînt atrași de el.
Cît și aceea în care se uită ciudat la tine...

Dincolo de asta, nu îmi aduc aminte să se fi uitat careva ciudat/dezaprobator/ducînd degetul la tîmplă de ceea ce fac pe munte. Asta, pentru că viețuiesc într-un mediu întrucîtva tolerant. Iar în afara acestuia semnalizez a nu fi un is tare pașnic, dacă pe călcat prostește pe bătături.

La alții, pomenind că lumea se uită strîmb la dînșii, s-ar putea să existe un dor mai mare (decît al meu) de a fi băgați în seamă. E ceva din categoria unui tip dintr-un volum Mark Twain:
„Dacă vreți să știți, mie Tom Sawyer mi-a tras cîndva o chelfăneală!”.

IV

”Sînt om, iar prin urmare vreau ca cele postate de mine pe aici să intereseze, să atragă alți oameni. Vreau însă ca aceștia să fie unii ce rezonează asemănător mie. Niciodată nu m-a interesat să dau gata profanii.
Hm... Ca paria ce mă aflu, sînt interesat în primul rînd să fiu primit în cerc, iar pe moment nu să dau gata pe cei de acolo.
A se ierta dacă îmi execut ședințe de psihanaliză pe aici (economisesc și eu bănetul personal, cum pot)...”

V

„Omul este măsura tuturor lucrurilor” 

Frate Alexandru (vorba ardelenilor)
Îs vorbă lungă...
Am sentimentul că sîntem foarte politicoși cu anticii, ceva din categoria respectului pentru un bunic, altminteri destul de prăfuit în ideile/producțiile lui.
Nu spun că nu sînt lucruri interesante pe acolo, dar lucrurile stînd precum în alpinism acolo, „ne cățărăm pe umerii înaintașilor”. Inevitabil e a urmat, în secolele pînă azi, a îmbunătățit acele sentințe.
Nu propun să dăm la coș pe cutare ori cutare din vechime, dar nici nu aș ignora amănuntele mele de mai sus.
Mă întreba cum dacă citez, prin logoreea mea, din antici...
Parcă nu.

SĂ FIE. Preluate de pe un grup de foști militari în termen (III)

Pentru că sînt un tip nesociabil (ca să nu spun mizantrop), nu îmi aduc aminte cu plăcere de colegii de armie...
Asta nu înseamnă că strîmb din nas la amintirea camarazilor, doar că nu am avut cine știe ce relații, cît să ținem legătura după aceea.
.
De bine ce mă mai uit pe acest simpatic grup, realizez că primul gînd bun se duce către cel care mi-a fost comandant de pluton, Dan Ristoiu, de felu-i tînăr locotenent la acel 1980, cînd am fost dus să-mi servesc patria (cu socialismul ei cu tot).
Respectivul superior mi s-a părut un tip onest, în plus fiind apropiați ca vîrstă (eu fiind încorporat ceva mai tîrziu).
.
Mai dau o raită în amintiri și mă opresc asupra lui Adrian, coleg la cursul pentru plutonieri de companie. Era idem onest, deși infinit mai puțin disciplinat decît șeful meu amintit mai sus.
Îmi plăcea de el că era buna dispoziție întruchipată. Avea un set de pastile la care-mi saltă și azi zîmbetul, după atîtea decenii. Între cele mai puțin porcoase era, de pildă: „Îl vezi? Are var pe cur /te mai ștergeai de vreun perete.../. Deci e curvar!”
Un mic tic, poate exagerat de ochii lumii, era să afunce formula „Cerebral!”, la orice lucru din jur îi trezea aprecierea.
.
Adrian a tras o mîță nemaipomenită de coadă, la vremea acelui curs, de care am avut parte în ciclul I. Noi, ceilalți, ne mulțumeam să revenim abia spre seară în companiile de origine, după ce pierdeam toată ziua vremea (în loc de angarale cazone) la compania Transport, care găzduia acel curs, sub bagheta plutonierului (pare-se un pic drojdier) David.
Ei nu, Adrian o întindea de la prînz acasă, în cartierul Militari, și revenea a doua zi, matinal. „Ai lui” știau că el e la Transport, la cursul cu pricina, și peste noapte.
Avea o îndrăzneală a lui
Ghinionul a făcut să aibă în ciclul doi o viață mult mai complicată (parcă era la Compania 2 infanterie). Mai exact atunci nu a mai putut s-o întindă, nici departe decît reușise în primele opt luni!
.
Pînă acolo, sub aripa lui am tras primul sărit peste gard din viața mea, cînd din Olteniței am mers pe Viilor (eu, cu inima cît un purice!), iar apoi am luat un tramvai 25 pînă la el, în Militari. După un prînz (inevitabil cu ce alcool avea maică-sa în casă) acolo, am luat un 13 pînă la mine, la Piața Iancului, unde am tras ceva emoții, pînă am ajuns fără belele la apelul al dimineață, al geniștilor mei...
Adrian ne-a chemat la un moment dat la nunta fratelui său geamăn (militărea și el, la acel UM 01305), care s-a ținut la „Grădinița”; în buricul Bucureștilor. Firește, fiind melitari (vorba lui A. Bacalbașa, din al său „Moș Teacă”), nu am venit cu vreun dar, însă parcă le-am făcut eu cîteva poze.
Simpatic era și Dan Gemănoiu (în eterna cheie, a onestității!), bucureștean chiar mai copt și decît mine, de care am pomenit într-o postare trecută. El era cel cu „rașpelele” („Cum?! Eu, să am numai pile?! Pardon!”).
Relațiile lui erau însă mai mult declarative, căci nu simt să fi apelat vreodată la ele (ori nu va fi marșat tat-su, cel de la Secretariatul CC al PCR), așa că s-a canonit „la munci”, în toamna ce-am prins în ținută kaki.
.
Simpatic, dar cumințel (lipsit de micile drăcovenii care întrețin marile prietenii) s-a aflat Constantin Ciuc, de felu-i din Iași, ochelarist ca și mine.
În aceeași cheie a onestității, țin a pomeni de singurul gradat care nu ne-a zis niciodată „Dă-te mai încolo”, și anume (alt Constantin, culmea tot din Iași) Cîmpeanu, caporal la Chimic, pluton cu care Geniul meu se afla în simbioză organizațională.
.
DEȘI SAR DE AICI în altă barcă, aș vorbi și despre cadrele epocii ce-am prins în acel Regiment 2 Mecanizat, din șoseaua Olteniței 190.
Comandant am prins acolo pe colonelul Dumitru Velicu, tip relativ sever, dar (eterna-mi obsesie!) onest. Venea dimineața cu o mașină sovietică Lada, fiind întîmpinat la poartă de trompet, în vreme ce regimentul sta în careu, în așteptarea șefului.
Cînd am militărit acolo, a fost avansat, comandant parcă la așa-numita Divizie (era doi pași mai încolo, la intersecția Olteniței cu Vitan Bîrzești). Că veni vorba, undeva mai sus de noi era un general Pletos (culmea, cu destulă chelie!), despre care voi citi ulterior că a fost în așa-numitul complot păstorit de generalul Militaru, la jumătatea anilor 80.
Cam tot atunci am citit întîmplător la ferparele ziarului România Liberă despre moartea generalului Velicu, foarte probabil din motive de sănătate, simt o boală de inimă.
.
După dumnealui a venit în fruntea regimentului maiorul Corneliu Pîrcălăbescu. Aducea nițel cu Iohannis cel de azi, minus aroganța și rigiditatea. Nu mi s-a părut să sară peste cal, în materie de a ne freca inutil. Gura lumii spunea că are pile, că a venit pe filiera UTC, că e simpatizat de Elena Ceaușescu și că, implicit, executa la noi un stagiu care să-l ajute a promova în continuare, în sfere mari.
Posibil ca așa să și fost, căci decembrie 1989 l-a prins ca șef al Gărzilor Patriotice pe țară.
Pînă una-alta, la un moment dat avea nevoie de niște poze pentru vreo legitimație, și mi-a stat drepți, ca să-l pozez...
.
Șef al statului major la vremea aceea era maiorul Rădescu, parcă Nicolae (coincidență de nume se pare, cu prim-ministrul din 1944-45!).
Și pe el l-am simpatizat, deși nu chiar de la început, iar asta nu pentru că ar fi fost al dracului, ci pentru că nu ieșea în evidență, iar totodată era din alt material uman, decît masa ofițerilor.
.
Nu mai știu cum la un moment dat m-a rugat să merg pînă la el acasă, să-i dreg un întrerupător ce nu mai mergea. Era destul de seară, iar anotimpul era unul rece. Am mers cu autobuzul, în care a moțăit. Mi s-a părut mie, profanului, nițel suspectă atitudinea lui, pe care am tradus-o ulterior prin faptul că ciupise niște alcool la slujbă (foarte posibil, obiceiul îi era cronic).
Stătea undeva pe la Piața Unirii, cam pe unde e acum aripa sudică a magazinului Cocor.
I-am dres acel defect electric, apoi am plecat acasă, cu biletul de voie ce-mi pregătise.
Parcă m-a oprit și la o gustare (nu mai țin minte dacă era și nevasta pe acolo), moment în care am îndrăznit să-i spun un banc, auzit la amicii de munte: „Domn colonelu', pot să vă spun Nelu?”. Firește, l-am relatat doar ca banc, nu că m-aș fi adresa așa. Și oricum diminutiv i-ar fi fost Nicu...
.
Socotesc acum că alcoolul i se trăgea din a fi urmat un drum care nu era, totuși, al lui. Va fi urmat cariera militară la îndemnul cuiva din familie, în același timp era inteligent, dar un filon interior sta oprimat în interior, motiv din care apela la sticlă.
.
În comandament mai era un locțiitor de comandant, colonel Constantin parcă, ce-mi transmitea un fior destul de neplăcut (de pildă cînd mi-a dat să-i fac niște poze de familie), dar practic în banca lui. Jovial era pe acolo și alt trei-stele-mijlocii, și anume colonelul Radu, ceva mai scund și rotofei,de asemenea pe la 50 ani ca etate. El îmi deconta materialele foto.
.
De treabă mi s-au părut, chit că nu le mai rețin numele, șefii de companie de la Cercetare ori Transport.
Firește, nu cunoșteam multă lume în acea 'ogradă', dar netensionați - semn al unui șef ok - umblau de pildă și cei de la Bateria RAD (rachete antitanc dirijate).
Jovial era și un maior Craiu, de infanterie, parcă pe la batalionul I.
Mai era și un tovarăș mai mare peste activitățile sportive, căpitan, și el nederanjînd pe alții (firește, dacă treceai pe lăngă el fără să-l saluți se schimba placa...).
.
Altminteri, în categoria zeilor erau și neamuri proaste, de pildă căpitanul de artilerie Scarlet, care teroriza pulimea / sînt fan al lui E. Zola, mai naturist.../ regimentului, cînd pica ofițer de serviciu.
La nemauri proaste aș trece și pe șeful Geniului. căpitanul de atunci Mircea Ciupariu. Pe cît mă lămurește instinctul meu de azi, era un Rădescu (celd e la statul major), dar probabil mai cocoloșit de mamă pe vremuri. Mai exact frustrările lui îmi par să fi decurs din faptul că pe acel drum al altuia nu mai veneau gratificațiile materne.
La un moment dat, nu cu mult după jurămînt, m-am dus la el pentru un bilet de voie și, în grabă plus emoție, i-am zis „tovarășul Ciupariu”. S-a bășicat, cum că el e „tovarășul căpitan Ciupariu”.
Cu așa om, nu suna a bine viitorul, dar curînd a plecat de la noi, postul rămînînd vacant cît am stat acolo.
Colegii de la Chimic aveau însă un șef-mare pîinea lui Dumnezeu, capitanul Maximciuc. La un moment dat, în ultimele săptămîni, m-a atenționat cu privire la barba de două zile. Mi-a căzut mie prost, dar omul avea dreptate!
.
Dacă tot m-am întins la vorbă, aș adăuga că la vremea ciclului anterior de instrucție, de dinaintea venirii mele, compania Geniu avusese un accident la o tragere, în sensul că un neîndemînatic dintre geniști scăpase o grenadă în tranșeul unde stăteau. Au fost rănite cel puțin vreo trei persoane (din fericire niciuna mortal), între care comandantul companiei, locotenentul major Marinescu.
La un moment dat a revenit în companie, cu un pic de sechele la mers, iar ulterior va trece în ceea ce se numea rezervă. SE spunea că poate fi inginer în viața civilă. Era un tip subțirel, poate chiar fragil, o bomboană de om.
.
Ilustrez postarea cu niște imagini de la jurămîntul depus, parcă prin toamna 1980, de cele trei companii de TR-iști (studenți, ce executau un stagiu mai scurt, de nouă luni în loc de șaisprezece).
Dacă la contingentul meu venise ministrul Constantin Olteanu, un general a venit și acum. Să-mi iertați obsesia, dar părea în banca lui, afabil și amabil. Ce-i drept, nu puteai ști ce părinte procopsit (politicește) venise să-și vadă fiul bătînd pas de defilare.

Pe acel film, probabil pentru că dorise să trimită o poză acasă, este și colegul sergent de Chimic Anghelache, un moldovean cumințel.

SĂ FIE. Preluate de pe un grup de foști militari în termen (II)

II

Mi s-a întîmplat să fiu căsătorit la încorporare (de-asta am și fost repartizat aproape de casă, și anume pe bucureșteana șosea a Olteniței).
Relativ curînd (noiembrie 1980) mi s-a născut un fiu.

În așa moment, mi-am invitat doi colegi acasă, pentru un păhărel (sau mai multe?).
Îi chema Ion Cornea (teoretic, adventist) și Gheorghe Mosor (cel mai rubicond, în poze). Amîndoi moldoveni, chit că alde Cornea locuia în civilie la Timișoara.
.
Eu am dormit acasă peste noapte, ei s-au întors la unitate, unde instituția săritului de gard era una mai mult decît respectată...

PS
La cîte trăznăi am făcut la vîrsta aceea (23 ani), mi-e greu să le spun tinerilor de azi dați-vă mai încolo, în materie de moralitate...

SĂ FIE. Preluate de pe un grup de foști militari în termen (I)

De prin UM 01305, București, șoseaua Olteniței, la capătul tramvaiului 11 (sper că am reținut bine)...
.
O să întrebați cum de umblam și pozam așa dezinvolt. Păi, foarte simplu. Tovarășul locotenent major Ioan Micșa, care cu onor veghea la contrainformațiile regimentului, primea uneori un așa-numit indicativ (purtau niște nume istorice mari, a la Radu cel frumos), cînd trebuia să se vegheze asupra cetățenilor străini care spionau (ziceau dumnealor), trecînd cu mașina prin preajma unității.
.
În așa situație, era nevoie de un om oarecare, destul de discret cît să nu atragă atenția spionilor respectivi, care să-i pozeze. Eu, făcîndu-mi de lucru la gardul exterior al unității, izbuteam treaba asta. Dacă vremea era bunicică (îndeobște așa se întîmpla), pozele luate pe șest cătr.e acele mașini ieșeau prea puțin mișcate.
.
După ce trecea intervalul convenit de supraveghere a realizărilor socialiste, mă duceam frumușel acasă, lucram pozele și a doua zi le lăsam pe biroul dlui CI-st cu pricina.
Iar dumnealui raporta probabil pe undeva, că ce vigilent stă dumnealui, chestie care nu putea să nu prindă bine la avansare.
.
Iar avantaje am avut cu carul, în sensul de pildă c-am fost între rarisimii care nu au fost duși la munci.
După cum orice dispariție a subsemnatului din unitate, spre seara, era în ideea că mă duc să-mi cumpăr materiale foto.
.
Responsabil cu zona foto în regiment (aveau la un moment dat o cameră specială, în acest sens) era un locotenent simpatic, parcă de la Bateria RAD, dar pe de oparte își găsise un ajutor îăn compania lui destul de mototol, iar totodată ofițerul în cauză a fost dus cu oameni cu tot la munci agricole, în toamnă. Așa că am rămas doar eu stîlp al luptei cu imperialiștii, pe tortuarul din fața unității.
(acum îmi aduc aminte că m-a luat Micșa cu el la o colonie de muncă, să pozeze niște insulte la adresa ofițerilor inscripționate pe peretele unui... closet. Voia probabil să facă ceva analize grafologice, în baza pozelor luate în acea budă. Nu mi-a ajuns la urechi să fi prins pe cineva, însă)
.
În virtutea acelei îndeletniciri, în zilele cu indicativ umblam liniștit în ținută civilă prin unitate, cu aparatul în dotare. Cum nu au existat omenești boacăne / sărit peste cal în vreun fel, o mîna s-a spălat pe alta cam vreo două treimi din stagiul meu militar de genist. Inevitabil, apăreau solicitări foto - personale sau oficiale - inclusiv din partea comandantului, în nevoie de vreo poză pentru nu știu ce act. Tovarăș comandant fiind acolo într-o vreme Corneliu Pîrcălăbescu, ajuns peste ani șef al Gărzilor Patriotice și care apare în filmările din sediul CC, din seara zilei de 22 decembrie 1989.

Subofițerul de serviciu (pare simpatic!) la poartă a vrut o imagine, alături de ajutorul său.

Un militar în termen oarecare, care a vrut și el o poză, să trimită acasă.

Nu puțini veneau pentru poze la carnetul de serviciu. Altminteri, lucram doar cu „sculele” mele, inclusiv blitz-ul.

În stînga e gardul unității, iar în dreapta spațiul unde întorcea tramvaiul. Nu departe de acest loc se intra / intră în localitatea Popești-Leordeni.

Subsemnatul, la treaba de care pomenesc în postare. Aici mi-am tras o poză pentru mine, cu autodeclanșatorul, să am după 40 ani de postat pe Facebook...

Chiar în fața intrării în unitate, dar nu mai știu de ce am tras imaginea.
Circulația auto era infinit mai redusă decît azi.

O stradă perpendiculară pe Olteniței, Grigore Marin parcă. Se vede o clădire de care-mi amintesc a fi găzduit la etajul I compania de TR-iști.
Nu mai știu cu ce ocazie l am cunoscut acolo pe locotenentul Valerian Stan, subțirel și activând cam fără chef pe linie de UTC (așa mi s a zis atunci, nu mai știu la ce robotă ne au trimis împreună la un moment dat).
Îl voi redescoperi în toamna lui 1990 la ceea ce s a numit Alianța Civică, iar de curând pe culoarul național al unor site ului ActiveNews.

În acțiunea de care pomeneam mai sus, la gardul unității.

Subsemnatul, prin octombrie 1980 (intrasem în așa-numitul ciclu II), developînd un negativ. În cele două recipiente de sticlă alăturate vor fi stat revelatorul și fixatorul, cele două substanțe necesare.

Cu același prilej, al developării anterioare, l-am pozat pe colegul Dan Gemănoiu. Era șofer (de camion, la plutonul Chimic), dar în viața civilă ins cu pile grele.
O întrebare batjocoritoare la modă era în vremea aceea: „Aaaa, tu ești de-ăla cu pile?!”
Dan răspundea: „Eu pile?? Pardon, mă jignești: eu am rașpele!!”
Cînd au adunat inițial compania și au pus noii încorporați să spună ce sînt părinții lor, Dan a zis, modest: „Tata lucrează la secretariat”. Apoi a adăugat: „Secretariatul C.C.”

Stătea pe procopsita stradă Londra.
Altminteri era un tip la locul lui, armă findu-i în fața vieții cazone nu pilele (la care nu simt să fi apelat), ci buna lui dispoziție. La el am văzut prima dată un ceas electronic.

Tot subsemnatul.
Ușa din preajmă dădea într-o încăpere fără ferestre, numai bună să pun filmul în doza de developat.

Glume, la 1985..

Lucrez la memoriile-mi montane.

Rîd de unul singur, la poantele lui nea Sandu Beldie! 

(parafrazînd pe Camil Petrescu, „încă una de-a lui Sandu Beldie”) 

4 decembrie 1985, miercuri.
Seara, la „Grădinița”. Nu m-aș prea fi dus, căci nu stau strălucit material, dar îi promisesem la „Schiller” lui Manof că vin, , iar totodată eram doritor să revăd gașca. Masa lui Moșu[1] e plină, cu trei noi recruți și d. Manof. Eu vin la altă masă, cu Boitor. Mai apare Ionescu-Mutu, apoi Dionoiu și încă unul nou ce bea Quick Cola (oribil!). E pe acolo și doamna (sau domnișoara) Liliana Becea, iar la urmă apar domnul și doamna Pompiliu Pascu. Între ei, Beldie, verbal și cu același țol (ce e a lui e al lui, e consecvent...). Ne grupăm lîngă el.

Mi-am notat cîteva bancuri spuse de botanist. Unele le-am pomenit în capitolul închinat dumnealui din „Sus la munte, la izvor”. Altele, punctate fugar în jurnal, nu mai știu la ce se refereau. Dar îmi aduc aminte totuși de unul, poate prea deocheat pentru a-l pomeni în amintitul material omagial. Un bărbat, inevitabil trosnit, intră la toaleta femeilor. Pe cînd se ușurează încîntat, o doamnă nou intrată îi reproșează: „Aici e pentru femei!”. La care acela, îndreptîndu-și penisul în direcția aceleia: „Dar ăsta nu e tot pentru femei?!”.

[1] Foarte probabil preluasem apelativul de la cogenerul Vlad Petrușca, căci nu mai apare pînă atunci în scrisele mele. În rest, deși am făcut eforturi, nu am reușit să abandonez adresarea cu „dumneavoastră”. Ba i-am și zis la un moment dat (prin 1988?) că încerc să-i sun „dumneata”; dar că nu reușesc. Nu a avut nimic împotrivă să o fac. Priveam cu oarecare invidie la un Eugen Rusu care îi vorbea la oarecare per tu, iar totodată cu „Nea Nae...!”.

În imagine, Alex. Beldie și Cristache Dedula (1987) 

PS
Din „Sus la munte, la izvor...”:

„Uneori bancurile spuse de Alex. Beldie, la ceas de seară hivernală, pă­răseau zona muntelui, dar îşi păstrau savoarea. Erou le era nu o dată ac­torul Iancu Bre­zeanu, intepret al cetăţeanului turmentat nu numai pe scenă. Dialog pe peronul gării: „Iancule, să-mi aduci şi mie ceva de la Pa­ris..” „Ce?” „Un s... [boală vene­rică]”. „Așa voi face... Dar dacă nu te gă­­sesc acasă, pot să-l las nevesti-tii?”. Sau: „Bine, nene Brezeanule, dacă eu aş veni la cîrciuma dumitale şi, în loc să mă duc la closet, aş face sub masă, ca dumneata, ce-ai zice?!” „Păi ţi-aş zice: «Hai sictir, porcule!»“[1].

Boala era cea numită în epocă „sculament” (sau „blenoragie, o boala contagioasa produsa de gonococ. Se caracterizează prin inflamația căilor genito-urinare, cu scurgere purulentă si dureri la micțiune”).

Cîrciumarul se numea, văd acum în Jurnal, Gogu Georgescu.  

---

[1] Brezeanu a publicat un volum de amintiri, sugestiv intitulat „Vinurile mele”. Fl. Ștefănescu mi-a vorbit despre existența în Sinaia, la magazinul Mateescu (ajuns și primar al urbei, în 1926), a unei cămăruțe retrase (echivalentul odăiței din alte zone), unde între apropiații patronului servind cu păhăruțul se aflau Iancu Bre­zea­nu, Ernest, arhitectul de la Peleș, și Walter Muston.

 

Un material poate interesant, despre Bucura Dumbravă

(și chit că unele afirmații de acolo, mai ales ale scriitorului Gala Galaction, sunt discutabile)...

Arhivele Nationale ale Romaniei

Amintiri despre Bucura Dumbravă

La 30 ianuarie 1926, pe când se întorcea din India, Bucura Dumbravă, scriitoare, alpinistă, fondatoarea primei societăți de turism și a unei asociații feministe masonice, s-a îmbolnăvit de ciumă bubonică și a murit într-un spital egiptean, la Port-Said. Urna cu cenușa ei a fost adusă în țară în primăvara anului 1926.
Fanny Seculici (Bucura Dumbravă era o poreclă, de la iezerul Bucura și dumbrava de la poalele Acelor Morarului [!]), s-a născut la 28 decembrie 1868, la Bratislava (Slovacia, în Imperiul Austro-Ungar), fiica lui Julius Bernhard Sekulis, functionar de asigurări, prieten cu Regele Carol I, care a locuit cu familia la Sinaia, apoi la București. Fanny Seculici a venit în România la vârsta de cinci ani, vorbea germana, franceza, engleza şi româna, de mică a scris poezii în limba germană, iar la 14 ani le-a citit Reginei Elisabeta (Carmen Sylva). Fanny Seculici o vizita la castelul Peleș și o fermeca cu povești despre drumețiile ei montane, cu interpretarea la pian a unor piese de Brahms, Bach, Schumann, Beethoven. Au avut și un proiect literar comun – „Cartea îngerilor” –, nefinalizat însă din cauza morții lui Carmen Sylva.

Bucura Dumbrava a scris în limba germană și a publicat romanul istoric „Haiducul” (1907), tradus în limba română de Teodor Nica. A continuat cu „Pandurul” (1912), tradus din germană de Eliza Brătianu, cu o prefață de Carmen Sylva, în 1920 a scris direct în limba română „Cartea munţilor”, iar în 1922 a publicat o culegere de legende „Ceasuri sfinte”, cu influențe teozofice, în limba germană. A colaborat la revistele „Convorbiri literare”, „Ideea europeană”, „Lumina”, „Viața Românească”.
Bucura Dumbravă a fost o pasionată alpinistă, a făcut numeroase expediții pe munți, de regulă, în grup de 5-6 persoane, unele de câteva zile în masivul Făgărașului, pe Retezat, Parâng sau Iezer, care se organizau din timp – pașapoarte, bilete de liberă trecere pentru cai, angajarea călăuzelor, provizii, corturi. Iarna, chiar dacă era mioapă, Bucura Dumbravă urca munții pe schiuri. A suit pe Negoiu, la Bâlea în Munţii Făgăraşului, în Retezat, Parâng, Iezer, însă marea ei slăbiciune era masivul Bucegi cu Peştera Ialomiţei. A fost prima femeie care s urcat pe vârful Omu, cel mai înalt din masivul Bucegi și ca o preţuire a acestei activităţi, „Vârful Ocolit” de pe Omu a primit numele ei.

După încheierea Primului Război Mondial, împreună cu Simion Mehedinți și Mihai Haret, Bucura Dumbravă a contribuit la organizarea turismul în Carpați, a fost una dintre ctitorii societății de turism „Hanului drumeţilor” şi mai apoi a Turing-Clubului României.
Bucura Dumbrava a fost implicată în activitatea Asociației Creștine a Femeilor (după modelul YWCA – Young Woman Christian Association) din România, a cărei preşedintă de onoare a fost în perioada 1919-1938 Regina Maria a României. Activitatea asociației a fost orientată spre educarea tinerei generaţii în spirit creştin şi creşterea rolului femeii în evoluţia societăţii.
Bucura Dumbravă, ca și tatăl său, membru al Masoneriei, a fost o lideră a Primei Mari Loji Feminine din România, de fapt Prima Lojă Feminină Independentă din lume. A studiat istoria societății teozofice, în 1924, a tradus cartea lui Jiddu Krishnamurti, La picioarele Învăţătorului, autor considerat de fruntaşii mişcării teozofice un Mesia, şi datorită căruia a participat la Congresul Societăţii Teozofice de la Adyar din 1925-1926.
La Arhivele Nationale ale României se păstrează un volum cu memorii, amintiri, versuri ale unor prieteni și colaboratori ai Bucurei Dumbravă, precum cele ale doctorului Alceu Ureche [Urechia!, n. M.O.], care le-a dat titlul: „Un tovarăș fără pereche”:

„Zeci de ani am cutreierat munții noștri cu Bucura Dumbravă. Cu Bucura am fost noi, nevasta-mea și cu mine, pe Piatra Mare, pe Tigăi, pe Postăvarul, să cuprindem cu vederea Țara Bârsei, departe, departe...
Cu Bucura am bătut hățișurile Caprelor Negre în Bucegi, cu ea am urcat vârfurile lor însorite și am coborât văile lor misterioase. Aciuiți la Baba Mare, cu Bucura am auzit furtuna dezlănțuită în valea Ialomiței, urlându-și simfonia ritmată de trăsnetele care loveau în Cetatea Zănoagei, cu Bucura am asistat, smeriți, noi, necredincioșii, în fața Bisericuței la închinarea iluminatului părinte Ieronim, al cărui fierbinte lamento era purpurat de ecourile peșterii până în fundul munților. Până’n susul cerului, la Dumnezeu.
Cu Bucura am mâncat mămăliga blândului părinte Ioil și păstrăvii prinși de Badea Chircu. Cu scumpa dispărută am suferit asaltul puzderiei de pureci din bordeiul lui Burlacu...
Cu Bucura, sus la Omu, ne-am încălzit sufletul la focul aprins de soarele care scăpăta în dosul Pietrei Craiului și al Făgărășenilor, cu Bucura am suit Biștea și Negoiu și ne-am rostogolit prin Strunga Dracului, până’n apele albastre ale Lacului Călțunului. Cu Bucura am urcat Parângul și Retezatul, cu ea, legănați de valurile Bucurei, am dormit zgribuliți în cortul nostru; cu Bucura am petrecut nopți și nopți sub bolta atât de înstelată a munților, și am dormit ascultând, departe, departe, lătratul câinilor din Jepul Mare.
Ceasuri întregi am privit smeriți, cu Bucura, minunea ce se desfășoară ochilor, din Vârful Tătarului și rotogoalele vulturilor deasupra noastră, cu Bucura am trăit o viață de munte, Bucura a fost tovarășul nostru cel mai bun, cel mai scump.
Bucura a fost o fire profund optimistă, toate le primea cu voie bună: de ningea primăvara, când eram pe munte, îi părea bine, căci ce frumoși sunt roșiii rododendroni în zăpada albă, de-o ardea, nemilos, soarele, râdea de inseparabila mea umbrelă, de ne uda ploaia până la piele, Bucura asculta cu drag cântecul ploii și privea uimită cum se ridicau fantastic, negurile din cazanele în care fierbeau și dacă rămâneam nemâncați, Bucura se înveselea, c-o să fim mai ușori la drum.
Inimă mare, Bucura nu vedea decât binele, decât frumosul, urâtul ea nu-l vedea, nu vrea să-l vadă.
Bucura iubea, firește, florile, de la modesta pyrola, până la mahalagioaica dalie, Bucura iubea nu numai florile, ci și toate vietățile – cine ca ea știa să vorbească câinilor la stână? – iubea toate animalele, chiar și pe cele mai rele: oamenii!
Cu atâtea însușiri, se putea ca Bucura să nu fie tovarășul ideal de munte?
Se putea, se putea, dacă față de măreția naturii, Bucura n-ar fi știut... să tacă!
Câți în fața unui apus pe Omu, ori a unui răsărit pe Negoiu, pot să spună prostii?”

Despre viața și moartea Bucurei Dumbravă a scris și Gala Galaction, în revista „Adeverul literar și artistic” la 7 februarie 1926:

„Deși, în fiecare zi, moartea culege pe câte unul dintre noi și vestea morții este fluturele cu aripi negre, care se zbate de colo până colo la ferestrele noastre, totuși uneori această veste ne surprinde ca un paradox dureros.
A murit Bucura Dumbravă! A murit energia, veșnic tânără și nebiruită! A murit voia bună! Au murit munca fără preget și dragostea de viață...
Plecase din țară la sfârșitul lui noiembrie, deci acum două luni, călătoare spre India – țara spiritualității – spre a lua parte la un congres, pentru mine unul cu totul vaporos. Atâta știu că locul de întrunire era Adyar. Pe când venia înapoi și după ce urcase Marea Roșie până la Port-Said, Bucura Dumbravă s-a îmbolnăvit greu. Medicul vasului a debarcat-o la Port-Said și într-un spital de acolo și-a dat sufletul.
Fie că boala era molipsitoare, fie că așa a fost cea din urmă dorință a Bucurei Dumbravă, rămășițele ei au trecut prin cuptorul funerar și, peste câteva zile, cenușa amicei noastre ne va sosi, într-o glastră de pământ egiptean...
Aproximative sau eronate, acestea sunt singurele informații pe care le avem până azi asupra acestei morți neașteptate. Pe de altă parte, ce amintiri, ce gânduri, ce păreri de rău, pot fi culese, în această oră de surprindere și de grabă?...
Am cunoscut-o pe Bucura Dumbravă, în fosta ei locuință din strada Dionisie, unde mă chemase să-mi spună câteva cuvinte de mulțumire pentru articolul meu „Tudor Vladimirescu”. Citisem cartea ei „Pandurul” și căutasem să strâng, în câteva pagini, generoasa răscoală sufletească pe care mi-o pricinuise. Dar nu era cadrul cel mai potrivit ca să cunoști pe Bucura Dumbravă.
Adormită întru fericire Carmen Sylva, mama sufletească a Bucurei Dumbravă, începe astfel prefața care împodobește ediția originală a romanelor „Haiducul” și „Pandurul”:
«Să nu cauți niciodată pe tânăra poetă, autoarea acestor cărți cu bogat cuprins, să n-o cauți la masa ei de scris, ci s-o cauți pe munții cei mai înalți, în sihăstriile vechilor călugări, la pășunile ciobanilor, lângă ochiurile de apă de pe Negoiu, în vreme de furtună și de zloată, în zăpadă și în ghețușuri pe vârfurile Carpaților, sau – în nopțile de vară, în covercile din pădure, la marginea pârâului, unde stă la pândă, să auză ce povestește luna...»
Cu părere de rău, vie, lungă și acum iremediabilă, nu am văzut-o niciodată pe Bucura Dumbravă, în cadrul și în lumea din sfatul Carmen Silvei!
Nici zilele în care ne-am cunoscut (de la 1912 încoace, timp în care s-a schimbat fața pământului), nici viața împovărată pe care o trăiesc, nici... nu știu câte împrejurări rău venite nu m-au iertat să iau parte la vreuna din acele excursiuni pe munți, întreprinse de Bucura Dumbravă și de coreligionarii ei întru turism.
Mărturisesc, cu remușcare, că n-am avut pentru acest suflet excepțional luarea aminte, dinadinsul și devotamentul pe care-l merita. Ar exista azi, în limba română, o interesantă carte cu narațiuni creștine, dacă aș fi fost mai sârguincios și m-aș fi hotărât să tălmăcesc proza germană a Bucurei Dumbravă.
Nu-mi este aminte să vorbesc de literatura ei... Ce a scris – cât a tipărit, cât a rămas în vrafuri manuscrise, peste care va cădea într-o zi lumina notorietății – a rămas aici cu noi, în lumea pământească. Mă înfioară subitul ei exod și, ca un vultur, care știu că planează în azur, deasupra capului meu, mă obsedează zborul ei cel nou...
L-a început prea de vreme! Era o nobilă bucurie să întâlnești, în putreda noastră congregație, acest suflet închinat frumuseții și bunătății. Convingerile spiritualiste ale Bucurei Dumbravă, mersul ei în viață – ferit, atent și curat, ca pe cărările din munții ei iubiți – mândria ei nebiruită în fața adversarilor și a adversităților din ultimii ani, așază pe Bucura Dumbravă în galeria marilor personalități.
Fără frică și fără vină! Cuvintele acestea ar trebui scrise cu linii de mărgăritare pe amfora care va păstra cenușa ei. A știut să fie inimoasă, voioasă, cumpănită, zi de primăvară, pentru toată lumea – și când ieșea din palatul Carmen Sylvei și când ieșea din bordeiul unei cerșetoare.
Moare când se întorcea din India, de la un congres spiritual. Probabil că se întâlnise acolo cu principii idealismului indian și că, sosită printre noi, ne-ar fi împărtășit și nouă ceva din comorile sufletești adunate de pe malurile Gangelui.
Bucura Dumbravă era adepta unei înțelepciuni care proclamă nemurirea părții celei mai nobile din noi și predică iubirea de oameni și virtutea. Este o doctrină respectabilă ca multe altele, care cresc azi ca niște vlăstari împrejurul tulpinii creștinismului. Bucura Dumbravă pleacă fără să-mi fi dat prilejul să aud din gura ei mărturisirea acestei doctrine...
A scăzut cu unul numărul atât de mic al idealiștilor din lumea atât de mică și de robită pământului, în care trăim.
Am trecut aseară, purtând în inimă parfumul dureros al plecării Bucurei Dumbravă, pe lângă casa unuia dintre pontifii afacerilor veroase, ai milioanelor stoarse din oasele mulțimii, ai corupțiunii universale și ai rușinii naționale. Un șir de automobile vegheau sub geamurile cu storuri lăsate. Înăuntru, desigur, era timp de liturghie politică. Și mi-am spus resignat: „Da, așa trebuia să fie! Ca să-și mai aducă aminte Dumnezeu de noi și să nu ajungem toți lupi și porci, trebuia să plece dintre noi, spre lumile cerești, nu acest idol al turpitudinii noastre, ci sufletul de viorele – Bucura Dumbravă!”

Fotografii, în acea postare a Arhivelor Statului: