Înnoptat la Portița Caraimanului, 30 iunie 2024

 Aveam în plan așa ceva, de vreun an.
Și legat de care problema era la „pardoseala” din grota ce există alături de trecerea propriu-zisă a Portiței, de pe un versant pe altul...

M-am întrebat inclusiv acum cum ne-ar fi descurcat cu trecerea de acolo, dacă ar fi lipsit providențiala trecere (fie și una care te obligă la mersul piticului). Teoretic, la vremuri turistice nițel mai avansate (din categoria Scării de fier din Călineț), am fi suit pe undeva deasupra P., ușor dinspre nord și mai complicat din sens opus, unde ar fi fost executate niște amenajări.

Tura a avut loc la finalul unei zile în care am coborît (cu micul echipament de bivuac)...

 prin megieșele Hornuri ale Văii Seci... 

Parcă Săritoarea Mare...

În Brîul Portiței, unde se află resturi mai mult decît neașteptate (un palet de lemn!), de la renovarea Monumentului din Șaua Mare, cca 2020-22.

Invazie de așa musculițe. Din fericire, nu se puneau pe cap, cum a pățit-o un amic de-al meu cîndva.

De la o vreme nu-mi mai place îngusta trecere pe Brîul Portiței din preajma Văîlcelului Mortului, pe care o evit pe un pic mai jos...

Avînd vreme gîrlă, am încercat să nu mă grăbesc, să mă opresc la ce fleacuri interesante oi găsi în drum.

A existat însă o neașteptată ploicică (neprevăzută în prognoză), pornită cu vreo cinci-zece minute înainte de a ajunge la țintă.

Dacă ea în sine nu m-a udat cine știe ce, a marcat locurile, cît să îmi ude hainele cînd am mai luat-o la plimbare, în cursul serii.

Mai jos, privire din muchia ce străjuiește la sud Zangurul, către surata ei dinspre nord.

Cele două pîlnii mai mititele (în raport cu cele din Zangur, destul de obositoare), aferente Vîlcelului de sub  Portiță.

Să fi fost un  5 p.m. cînd am ajuns la Portiță.

Am mers prompt la grotă, să văd cum îi este pardoseala - de care mă temeam să nu aibă ridicături incomode, saltelei și implicit corpului meu la orizontală. Era acoperită însă cu crengi de jneapăn, predecesorii mizînd pe efectul de saltea al mănunchilor de ace ale acestora. A trebui să îndepărtez crăcuțele ceva mai vehemente.

Oarece problemă ar fi fost căcărezele de capră neagră, din fericire nemirosind cine știe ce.

Precizez din start că a existat din start un chef de a pleca spre gară, căci, dincolo de relatări eroice ale altora semeni, să rămîi în necunoscut, acolo și peste noapte, naște destule rezistențe în suflet.

După o frugală masă, a-mi pornit a-mi ocupa timpul. E tare frumoasă aici aflată imediat spre nord, o alee alpină foarte simpatică, care la scurtă distanță bifurcă, în aval pornind poteca (pentru știutori ai locurilor) către Poiana Tîrlelor.

Bușteniul, la picioare. Activitate din greu, pe acolo - semnalizată sonor. Pînă după înserare a răzbătut de acolo sunetul unei drujbe, lucrînd probabil la blocul (sic) ridicat în preajma mănăstirii zisă Caraiman (ea fiind pe Jepi...).

Am mers, precum o pisică evitînd pe cît poate udătura, pînă la muchia spre Zangur. Unde e priveliștea tare frumoasă dintotdeauna, magnet printre magneți ai privirii fiind vîrful Picătura și suratele-i din preajmă.

Aici am revăzut (cu mult încîntare) o veche cunoștință. Mai exact o zadă aflată lîngă potecă, exact pe muchie. Demult-demult remarcasem în acel loc o zadă amărășteană, mai exact chelită pe partea din care bate vîntul dominant, și anume dinspre NV. Arbustul s-a prăpădit la scurtă vreme (anii '80), dar pe locul lui a răsărit după o vreme altul, leit înaintașul său. Nu mică mi-a fost mirarea (altminteri încîntată), să nu mai stă zgribulit în curentul de aer de pe acolo, ci a căpătat ramuri și ace în toate direcțiile. Mai mult de atît, emana un verde mai mult decît sănătos!

Am bătut de mai multe ori potecuța din preajma Portiței (spre nord, căci în sens opus nu prea m-au atras hăurile de dedesubt...). Am asemănat-o cu calea ferată la Chitila, existînd acolo două hățasuri bine adîncite, cel de sus ducînd la Portița, altul la un perețele de dedesubt, dincolo se face o belvedere frumoasă. 

Pe ultima am atins-o acum vreo trei decenii (eram cu soții Bucșan), din ce îmi aduc aminte fără mare efort, dar lucrurile trupești s-au schimbatără de atunci, căci nu mi-a mai ars a sfida acel flanc cu prize aninate. Deși teoretic lucrurile se puteau rezolva cu un mic rapel cu sfoara dată după bolovanul aflat în gaura Portiței, nu m-am mai îndurat să desfășor iar apoi să-o strîng - fiecare om își are lenea lui...

Vedere dinspre sud. Nu am zăbăvit prea tare pe acolo, căci, incolo de o vîrstă, te cam ia la lingurică, văzînd golul din aval... Am remarcat, și aici, faptul că e mai multă vegetație decît altădată, acum trei patru decenii, ori în pozele de acum o sută de ani

Vedere spre Bușteni, spre care mi se va abate deseori privirea. Dincolo de trenurile în mers pe care ești tentat să le identifici (după sonorul ce ia vreo secunde să ajungă aici), mi-am fixat ca repere magazinul  Penny de la intersecția DN1 cu strada Telecabinei, parcul Primăriei și gara. Inevitabil, datorită fierăstrăului mecanic amintit, am reperat și acareturile mănăstirești.
A, se mai vede clar cimitirul, care în linie dreaptă nu e departe de telecabină.

Cele două „căi ferate” din preajma Portiței.

Recunosc a nu fi posedat suficientă baterie la telefon, prin urmare obsedatul care mă aflu nu a putut sta pe net. M-am mulțumit să prezerv suficientă baterie pentru pozat și avut idee de oră.

În fereastra-mare e o alta mai mică, pe care o privesc aici de pe izopren. Am grămădit acolo crenguțele ce riscau să mă înțepe, prin salteluță (mă sperii cît de veche e ultima, dar nu m-am îndurat să o dau la coș, bașca faptul că și una nouă s-ar hîrșîi de pereții vreun drumuri precum Hornurile...).

Iată și o vedere prin acea fereastră, către sud...

Ca să îmi mai umplu timp. și descoperind că următoarea șeuță de deasupra Portiței e accesibilă dinspre nord, am suit pînă la ea. În aval, nu departe, se poate vedea hățașul Brîului.

Vîrful vizibil jos în stînga este cel numit în harta din 1927 Înflorit (de curiozitate, m-am uitat la topul său și nu cred că omul poate ajunge cu ușurință acolo. E încă una din denumirile pe care le-a dat din birou Mihai Haret.

Un jneapăn țîșnit dintr-o crăpătură a stîncii.

Eu, în aceeași șeuță.

Tot pe acolo.

Ne apropiem de înserare,

La acea oră, belvederea aflată imediat sub Portiță.

Haioase cele două floricele galbene, ivite în mijlocul Trecerii!

Am făcut o poză cu blițul, să mă aflu în treabă...

Soarele s-a dus mult către stînga/vest...

Pe la 9,30 p.m. am intrat în sac, obosit după escapada zilei. Am dormit onorabil, pe la 2,30 a.m. aprinzîndu-se lumina

Scena s-a repetat, dar de această dată implicînd soarele...

N-am mai putut dormi. Cum cu așa atmosferă (nu am în vedere doar pe aceea propriu-zisă), am pornit spre muchia Zăduței).

Acum observ că ărietena mea are ceva chelitură, din direcția vîntului dominant, dar e totuși departe de cea de altădată...

Inevitabil, ochii nu sînt ai unui com ce-a dormit la casa lui...

Nu am strîns încă patul...

Că veni vorba, plecarea era stabilită pentru opt (căci trenuri regio lipseau pînă la ora 14), dar, cu gînd de amplă lălăială pe drum, am pornit spre vale de pe la 6,30.

Dedesubt, porțiunea expusă (locul rău, îi zicea înaintașul Nestor Urechia) aflată imediat lîngă Portița, pe versantul sudic al ei.

Că veni vorba, inevitabil am meditat cum vor fi trecut prin Portiță el și însoțitorul Gelepeanu. Aș putea spune că le-am fost martor, pe calea imaginației, vreme de o secundă. „Hai, domnu' inginer...” (după cum i se adresa ultimul), mi-a apărut în registrul sonor al momentului.

Anterior, de lîngă Zădiță, am luat un pic ăn serios relatările despre peripețiile cercetașilor urecheieni, dar știam că ideea cu scîndura pe un loc urît, și prăvălită la fix cît să facă din aceia captivi în Valea Seacă, e totuși invenție...

Cablul amplasat după 1989 la locul cu probleme... Ai unde te duce, dacă pici de acolo!

Brîul, în coborîșul său...

... pe sub peretele Portiței.

O pajiște frumoasă, nu mult sub brîu, pe muchia ce separă Vîlcelul Izvorului de pîlnia Spumoasei. Parcă am trecut o dată pe acolo, cu o aleasă a inimii...

Portița rămîne în urmă...

Inevitabil am dat ochi la ceea ce e numit Hornul Portiței. Îmi pare însă că are dificultate mai mare de 2A, pe cît e menționat în prima monografie...

Soarele nu arde (am prins și așa zile!), însă în Bușteni va fi caniculă (iar subsemnatul întrebîndu-se cît de cald va fi acasă, în București!).

Avînd timp berechet, m-am oprit pe ceea ce eu numesc Pintenul Spumoasei, străjuind acea vale pe dreapta, la nivelul Brîului Portiței. Din ultrimul, unde am lăsat bagajul, am suit un pic prin iarbă, pînă pe prelunga zonă somitală a acestuia. Locul m-a încîntat, altminteri uitînd că am mai fost o dată pe acolo, venind din sens opus. 

Locul e al naibii de frumos și poate, ca mușcat de așa obicei, ar merge o înnoptare acolo.

Apropo. 

Nu m-a deranjat vreun animal peste noapte (dar ceva tensiuni s-au vrut descărcate în răstimp, pe calea unui vis un pic alarmat, cu niște semeni ce-mi subtilizaseră ceva din culcuș, cîtă vreme am plecat spre Zădiță să admir locurile...)

Altminteri, mi-am bătut pe aici capul cu niște probleme de istorie.

Largul tăpșan mi-a indicat că era posibil să existe ante1914 aici o tîrlă de berbeci (deși cam aveai treabă cu ursul...), dar nu am identificat însă o Stîncă, aceea a Berbecilor, cum e pomenit în vechi scrieri. Ba pe ea, îmi spunea cineva, era scris STR (adică Societatea Turiștilor din România) cu vopsea,

Am luat în calcul să fie vorba de o exagerare, mai exact să fi fost scris astfel pe vreun versant stîncos din apropiere.

Domnișoara (sau doamna?) Portiță, în depărtate...

Vedere către Spumoasa superioară, inclusiv cele două rupturi ale ei din zonă.

M-am dezlipit finalmente de acel frumos loc...

Rucsacul ședea cuminte, unde l-am lăsat.

Mai jos, în parcul Primăriei, în așteptarea trenului.

S-a mai întîmplat ceva.
Pe poteca văii Jepilor, m-a oprit un tînăr domn, care mă știa din vremea cînd relatam despre drumurile mele „pe blog”. Omul mă ținea minte de atunci, adică vreo 10-15 ani.

Așa că mi-am zis a reînnoda așa obicei, și pe cît mă va ține perseverența (materie la care sînt corigent, Memoriile montane stînd de luni blocate la anul 1989...).