Piatra Craiului. Eu pe acolo (II). 1979 și 1983

Pomeneam de Eugen Popescu (cel ajuns apoi, în 1996, secretar general al Clubului Alpin Român), pe care l-am cunoscut în martie 1979...

... reîntîlnindu-l des în lunile următoare. De pildă într-un drum cu cea devenită soție mie, Mariana, la Gîrbova, pentru a testa cortul nostru cel nou (ziua...).°

Îl mai întîlneam la acceleratul de sîmbătă după amiază, unde dobîndise multă siguranță în relația cu nașii  (altminteri, eu mergeam mai des cu personalul de 4 dimineața, ca să prind măcar o parte din week-end cu Mariana, ea nemergînd întotdeauna cu mine). 

Vom merge apoi, la jumătatea lui iulie pe Vîlcelul Portițelor, el novice de tot, iar eu aproape de tot.

Cert este că în tot acest răstimp îmi vorbea de drumurile lui prin Piatra Craiului, unde își găsise un coleg mai vîrstă, pe numele mic Doiniță. L-am cunoscut de fapt și noi, eu cu Mariana, prin mai, la un drum Bușteni-Mălăiești-Predeal (om de treabă).

Eugen îmi vorbea încîntat de Piatra Craiului, unde îndrumător îi era Doiniță. Inevitabil am trecut-o pe listă, dar Bucegii erau mai aproape, iar totodată amiciția ce făcusem cu Sandu Pizanti îmi releva în abruptul prahovean rute mai mult decît captivante, cum ar fi misteriosul Vîlcel al Portițelor din Bucșoiul, apoi Brîul Aerian și Valea Seacă a Caraimanului. Pe cont propriu am parcurs (alături de Mariana) frumoasa vale a Coștilei, cu coborîre pe Gălbenele.

Așa că abia la începutul lui septembrie acel 1979 am plecat cîteva zile pe munte cu Mariana.  Inițial am făcut Valea Seacă a Caraimanului-Valea lui Zangur, de la Portița traversînd spre brîul lui Răducu, iar pe acesta pînă în Schiel. De acolo am plecat la mătușa mea din la Brașov.

E loc aici de o paranteză. Mai exact una amintind că acel 1979 a fost poate cel mai frumos an din existența mea, și asta a fost legat de traiul alături de Mariana. Realizez perfect că lucrurile s-au datorat acelui minunat drog ce se revarsă asupra oamenilor, cînd au a stabili un cămin și a pune de urmași. Iar implicit că apoi acel fum frumos s-a risipit. Dar anul acela, traiul alături de Mariana tot iese primul în clasamentul perioadelor care mi-au fericit cel mai tare, drumu-mi sub soare...

Au mai existat bucăți de an tare frumos, în viața mea, dar niciuna nu a fost atît de amplă, ca încîntare, și de un an plin (plus vreo trei luni în prealabil, în 1978) ca acel 1979. Exagerînd un pic, aș zice precum o regină engleză, convinsă că dacă i-ar fi despicată după deces inima, ar fi găsit acolo scris cuvăntul „Calais”).

După o zi de umblat creanga prin centrul însorit al Brașovului...

Poza asta, dincolo de prezența statistică a mătușii și a partenerului ei, are șarmul ei. În sensul că, în alegerea unei prime partenere ceva mai serioase în viață, am avut-o de model nu pe mama (mai exact o copie optimizată a acesteia, căci așa se face), ci pe acea mătușă din Brașov! Firește, peste mulți ani îmi voi da seama de acel dedesubt.
Dacă tot a venit vorba, în existența-mi maritală voi alege drept a doua nevastă o copie îmbunătățită a mamei, pentru reveni - la pirostriile numărul 3 - din nou către firea distinselor din poză.
Ce-i drept, tînăra doamnă din poza își va da ceva mai tîrziu pe față arama adevăratei firi. Nu spun asta cu vreun reproș, ci pricepînd măcar în parte mersul firii omenești, sub soarele ăsta...

... am plecat spre Piatra Craiului. Pare-se că ne-am luat bilet de tren, distanța fiind prea mică pentru a ne încurca de naș.

Vreme frumoasă, noi amorezi (unii activi, în sensul că nu ne uita Domnul în tete-a-tete orizontal). Cum aveam ceva idee de drum, după trecerea prin centrul Zărneștilor am pornit spre Plaiul Foii. Nu puteam avea decît planuri mari, ca ale oricărui începător care încă nu a dat cu capul de pragul de sus. Voiam a sui în creastă, de acolo a merge la inevitabilul punct maxim de altitudine - nu mai țin minte pe unde aveam plănuit a coborî... 

În tren.

Pe strada principală din Zărnești.

Zi frumoasă, numai bine. De la refugiul zis al Dianei (care avea să ardă peste cîțiva ani), am optat pentru Brîul Caprelor. Nu știu să fi fost probleme, iar despre Mariana cred că a mers precum îi fusese deja porecla, din Valea Albă, de Căprița. În apropierea crestei am identificat izvorul (de la Găvan), care avea ceva apă.

La refugiul Diana.

Aici, angajați probabil pe acel Brîu al Caprelor. Spre rușinea mea, nu am mai dat de atunci, de acum 44 ani, pe acolo. Poate voi reuși la vale, căci mi-am amintit mereu de el cu plăcere.

Subsemnatul paseist și psiholog, de pe aici...

Fiind om, și Marianei îi mai semnalizau uneori ochii oboseală. Ori nechef de a se afla acolo (era totuși, iar faptul că ele stau alături de noi în așa escapade ține de aranjamente ale Speciei, durînd totodată pînă la apariția copiilor)

La creastă, am pornit în lungul ei spre Om. Am depus ceva efort, prin jnepenii de acolo. După un timp, în care ni se păruse că bifasem ceva drum, cînd am descoperit că abia atinsesem Vîrful Ascuțit. Or pînă la Om mai era hăt. Iar implicit riscam să ne prindă noaptea. 

Așa că, descoperind acolo o potecă spre poale, mai exact spre Curmătura, ne-am angajat pe ea. A fost un drum fericit, fără istorie.

La cabană, o pauză... 

... după care spre Zărnești...

... prin punctele despre care aveam să aflu apoi că se numesc Botorog  și Gura Rîului. Dincolo de faptul că nu atinsesem, iar totodată mi se tăiase un pic din nas, în ale deplasării ușuratice pe munte, a fost a tură de pus la inimă.

Aceeași prioritate a Bucegilor, de care aminteam mai sus, a făcut să nu calc curînd prin frumoasa Piatră a Craiului. Nu aveam nimic cu ea, însă locurile parcurse în pe flancul prahovean s-au dovedit drog curat. Nici gînd să renunț vreun pic, la el. Asta, și pentru că pe nesimțite am trecut la ture de gradul II (ceea ce, în condițiile mersului cu inși mai puțini dotați alpinicește, era o performanță serioasă).

În vara lui 1983 însă, m-a contactat Eugen Popescu (care între timp făcuse mari progrese în cățărătură), dacă nu vreau să însoțim împreună un grup de montaniarzi cehoslovaci, prin coclaurii noștri. Mai exact prin Bucegi și Piatra Craiului. El ar fi dus unii dintre ei pe rute mai grele, eu restul, pe văi. Am fost de acord.

În preziua vederii cu aceia, am întreprins un drum cu Marius Sevac în Colțul Mălinului (unde ne-a respins lungimea II din Hornul Central, așa că am trecut în vecinul Horn Ascuns). 

Reveniți la gară, eu am luat tarhatul necesar înnoptării după care am suit pînă în Poiana Munticelul, acea deschidere de unde, suind pe lîngă nu izvoraș, începi a sui ceva mai abrupt spre Refugiul Coștila.

Acolo se afla deja Eugen și oaspeții săi. Erau o faună aparte (nu o spun în sens depreciativ). Asta și pentru că erau cam primii străini pe care i-am cunoscut la viața mea. Focuri, glume, parcă și ceva alcool la cehi. Era oameni la locul lor, chit prea la locul lor, după gustul nostru. De pildă, nu am sesizat vreun interes erotic între ei, cu atît mai puțin vreun dram de concupiscență.

A doua zi, nici  urmă de întârziere însă de la ora convenită pentru plecare. Aveam în plan ca Eugen și încă vreo doi-trei să urce Creasta Coștila-Gălbenele, în vreme ce eu și restul să mergem pe Valea Gălbenelelor.

Posibil ca mai jos să fie capătul superior al așa-numitului Horn dintre Fire. Ceva mai tîrziu l-am evitat, suind a treia săritoare dim Principal.

Imediat mai jos, în Strunga Gălbenelelor. Eram în preajma zilei de 23 august, pe atunci sărbătoare națională.

Oameni la locul lor, cehii (și chit că Eugen și cu mine mai aruncam ochi meridional la șorturile scurte-scurte ale cehoaicelor).. Nu am simțit tensiuni între ei, cum a fost vreuna nici în ce privește gazdele. Discutam în engleză, și chit că niciunii nu eram meșteri în așa ceva. Ei mai știau germană, nu și noi.

Noi, mai exact eu și cei urmînd Valea Gălbenelelor, a, ajuns la locul de întîlnire („Pietrișul”) mai devreme decît cei (trei la număr) suind Creasta Coștilei.

De acolo s-a mers la Babele, unde s-a făcut pauză de masă și bere. 

Ei aveau aparate foto procopsite (în sensul taberei comuniste). La noi, doar ieftinul Smena rusesc, al subsemnatului.

Anticipînd un pic, nu am ținut ulterior - după tura din Crai, firește, ce urmează în episodul următor, că în ăsta m-am cam lungit - cu cehii. Eugen a făcut-o, parcă a fost și el la ei. Îmi amintesc faptul că unul dintre cehi, la plecarea din România, i-a cadorisit izoprenul, chestie care nu se găsea la noi în România.

În seara zilei, am coborît pe Jepii Mici, urcînd apoi la locul de cort, de sub izvorul Refugiului.

(va urma)

N. Baticu, prime tinereți politice

INTRO

Teoretic nu e frumos, cum îmi bag eu nasul prin viața unor înaintași... Iar de aici meditez cum aș privi eu, așa cercetări în ce mă privește, operate de alții după ce nu voi mai fi.

Iar aici apare alternativă și mai proastă decît a ți se umbla prin ogradă, și anume să nu-și mai aducă nimeni aminte de tine, să nu interesezi șcl. Să șezi sub un strat gros de colb al uitării...

Care să fie răul mai mic?!

**

Întîlnesc într-o veche gazetă, un anunț:

Adeziunea lui Baticu la acea formațiune se produsese cu cel puțin trei ani înainte, cînd are loc o întâmplare pe care mi-o relatase la un moment dat. Și anume se află în biroul președintelui LANC, A.C. Cuza, aflat vizavi de Palatul regal.

Foarte probabil, cînd apare într-o imagine pe munte (cca 1929) în uniformă (recognoscibilă după centură și diagonală), este a LANC.

Și cînd printre lecturi îi vor fi fost și file ca acestea:

Ulterior, Ion Manof îl remarcă pe confratele său montaniard în uniformă legionară 

    (În cheile Tătarului, imagine din arhiva Baticu)

...(parcă la un drum pe Picătura), eu neputînd ști nici momentul, nici motivele switch-ului de la lăncieri, la suporterii lui CZ Codreanu. Foarte probabil, Căpitanul îi era mai apropiat ca vîrstă și energii, decît A.C. Cuza...

Nu pot ști cum a mai decurs purtarea acelei uniforme după interzicerea (1933) unei asemenea exteriorizări vestimentare, pentru toate formațiunile particulare de către autorități.

La acea pornire (accentuat)naționalistă N. Baticu nu a renunțat nici la senectute. Nu am abordat subiectul, însă avea scăpări în care îl vedeam pornit împotriva evreilor (subiect în care mă aflam total nepriceput, inclusiv pentru că nu avusesem de-a face cu ei ori îmi lipsise vreun matur din familie care să îi antipatizeze).
Cum am mai spus altundeva, NB a fost mai deschis (nu îi fac vreun reproș pentru asta!) cu cogenerul Vlad Petrușca, dar acesta nu a fost interesat să-și lase pe hîrtie cunoștințele.

**

În alte file, inclusiv în Sus la munte... am încercat să identific sursele antisemitismului lui NB, respectiv apetența pentru mișcări totalitare.
În cea dintîi văd urme ale mediului în care a sosit pe lume și a crescut apoi. Înțeleg că familia provedea din Moldova, iar totodată tatăl său era comerciant în București, deci dintr-o branșă unde autohtonii nutreau animozități față de „jidani”.

În ce privește interesul (și încă de adolescent) pentru mișcări totalitare, îmi pare acolo o defulare a genului de relație avut cu tatăl, ins inevitabil totalitar. 

Ca de obicei, nu am pretenția că afirmațiile ori intuițiile mele se află imbatabile, ci doar punct de pornire către alte explorări.

Invidii

Privesc această poză Radu Hera, la așa-numita Punte a Urzicii de pare, și mă iau invidiile. Unele decurgînd din faptul că nu mai sînt în stare să ajung pe acolo (asta, și din nechef pentru frigul și umbra de acolo, apoi din teama la pasajul ce urmează imediat spre vest).

Apuc să mă întreb dacă și dezinvoltura prin așa teren, de acum 40 ani, generau simțăminte asemănătoare, senecților epocii ce ajungeau a privi pozele...
Foarte posibil da, căci așa e firea umană, iar totodată posedam un jemanfișism aparte, care nu-i obligatoriu să meargă bine la inima altuia.

Notez însă astea pe aici, pentru că la o adică îți aduce folos doar ce îți opune rezistență. Deși constatări precum cea de mai sus îmi pică prost, am șansa de a le ține piept, de a le suporta, iar apoi de a mă regala cu sentimentul atins. Da, bre, nu mai trec cu una cu două pe acolo, dar uite că pot merge înainte.

Iar ajung la vorba lui JJ Rousseau:
„Alergînd după plăcerile care fug, pe pierzi și pe acelea care rămîn...”.

Apropo de acea vîrstă...˛

Mamă, cît de spumos este acel subiect, al invidiei personale, pe juni sau ba! Și nu neapărat rănind prin jur (dacă  facem, abstracție de aroganța născută unui tip ce apucă să gestioneze așa subiect...)
Pfuuu... De cîte subiecte m-am speriat, îngrozit, inițial, înainte de a le trimite pe calea condeiului în lume!

Am postat intenționat poza cu „franjuri” de la sus, revăzîndu-mi eternul grad de împrăștiere, de dezordine și altele, care mi-a caracterizat activitatea întru munte.

Dar uite că taman așa ins a răzbit, cît să turuie inclusiv după multe decenii, despre ale muntelui...

O să spuneți că turui prost, și aveți perfectă dreptate. Dar mai bun este, totuși, puricele viu... 

Madeleine Knapp

Dl Baticu m-a rugat la un moment dat (1985-89), știind că posed un laborator foto, să îi fac niște reproduceri după cîteva negative, mai exact unele de mărime mai mare, parcă 6x9 cm,
Între altele... 

.. au fost două cu prima lui soție, cunoscută în mediul alpin drept Madeleine Knapp.

O prima imagine apucasem să scanez, pentru o arhivă digitală...

dar pe o a doua - de care îmi aminteam, cu doamna într-un șezlog - nu... O regăsesc însă astăzi.

Deși am fost poate cel mai avid culegător de informații în ce îl privește, asupra a sumedenie de fapte din viața sa alpină (parcă văd hîrtiuțele unde îmi notam curiozitățile, înaintea întrevederilor noastre), am evitat subiectele personale. Asta, din motive psihice care se pot explora.
A fost în schimb mai deschis (nu îi fac o acuză din asta!) cu micul comun Vlad Petrușca, de la care mai auzeam una-alta, inclusiv cele legate de Madeleine. Mai exact că a divorțat (se practica des pe atunci, în așa cazuri), după ce a Niculae a intrat în închisoare. Altminteri îi stătuse alături și în perioada imediat postbelică, în care își găsea mai greu de lucru.

Cu riscul de a mă repeta, legat de vreo postare de-a mea din trecut,. se pare că NB a avut o afecțiune aparte pentru Madeleine. Mi-a ajuns la urechi că ea nu a ținut să o contacteze, după ieșirea din pușcărie (nu am idee dacă se remăritase). Mai exact, atunci cînd nea Baticu a trimis un interpus cu prima lui carte, „Amintirile unui alpinist” (1981), a refuzat să o primească, foarte probabil pentru a nu relua o relație care îi adusese destulă suferință.

Aș mai adăuga că am regăsit în ziare interbelice (prin înlesnirea platformei Arkanum) cîteva anunțuri morturare. La primul dintre ele, din 1935,  foarte probabil nu în cunoscuse pe N. Baticu, cu atît mai puțin nu îi era soț, postură în care pare să apară dr Ștefan Popescu (foarte posibil cel pe care îl pomenește Sorin Tulea în jurnalul său montan, inițial alături de Madeleine, iar apoi singur).

„Peste un an, între amici apar nume noi, precum Fănică și Madeleine Po­­­pescu sau Victor Knapp [...] Foarte posibil să fie vorba de Madeleine devenită ulterior, după un inerent di­vorț, soția lui Niculae Baticu. După cîteva ture (pomenite de Sorin T.) în care cei doi soți merg împreună, Fănică este singur cinci zile la Bîlea, în vreme ce no­tițele lui Tulea o pomenesc de acum pe Madeleine Knapp (sora lui Victor), despre care știu că mai fu­se­­se căsătorită. Posibil totodată ca în acte ea să fie Magdalena, cum e mențio­na­tă în fi­șa deținutului politic Baticu.”

Niculae și Madeleine sînt însă alături la înmormîntarea cumnatului, respectiv fratelui Victor Knapp. Auzisem vag că el s-a sinucis în urma rebeliunii legionare, iar acel ultim drum, la 26 ianuarie 1941, pare să confirme ipoteza.

Din fișa penală a dețintului Niculae Baticu:

Madeleine îl însoțește pe N. Baticu în trasee ale epocii, de pildă în tentativa Fisurilor Centrale, alături de Toma Boerescu, din care se vor retrage după o noapte petrecută în perete.

Legat de Madeleine, nu am informații despre unde și cînd (și cum?) a încetat din viață.

Privitor la numele Knapp, el va fi provenit din spațiul german, și nicidecum - avîrnd în vedere antisemitismul lui NB ori V. Knapp - pe filieră iudaică.


Completări

N. Baticu la vremea cînd a cunoscut-o pe Madeleine:

(la baza Peretelui Văii Albe, alături de Gigi Creangă)

(cel din dreapta, alăpturi de Ion Șincan și Nae Dimitriu la grota din peretele Văii Albe)

În altă ordine de idei, N. Baticu își indica originea numelui nu în acel văd feminin de înfășat capul, ci în ocupația agricolă purtînd numele franțuzesc embatiquer, transformată în Baticu, la un înaintaș al său din Moldova.

Radu Rosetti tratează și el acea ocupație:

Inaugurarea casei TCR Piscul Cîinelui, 1929

Mihai Marciu postează niște imagini vechi, de munte. 

Identific acolo, după inerente ezitări, adăpostul ridicat de Turing-Clubul României pe muntele Piscul Cîinelui, de lîngă Sinaia.
Și fiind vorba, în acele fotografii, de inaugurarea lui, din noiembrie 1929 parcă.

Gazetele vremii au oferit informații, privind participanții propriu-ziși, ct și preotul care a sfințit manifestarea/casa.

Întîmplător aflîndu-mă familiarizat cu activitatea TCR, îndeosebi a așa-numitei Centrale și a secției sinăiene, am dat apoi a identifica acolo oameni...

L-am descoperit pe Mihai Haret (45 ani, pe atunci), președintele asociației, în centru, cu mustață, lîngă tînăra femeie în alb.

La imaginea de mai jos...

... privirea mi-a fost atrasă inevitabil de femeia din mijloc. Fiind întrucîtva în centrul atenției acelui grup, m-am gîndit ce persoană feminină ar fi putut primi așa considerație, în acea secție. 

Instinctul mi-a spus că e Wendy Muston (căreia tatăl ei îi dăduse numele unei vile ce avea în proprietate, alături de o alta ce purta numele soției: „Vila Carola”). 

Și într-adevăr, ea pare să fie, dacă o comparăm cu o imagine atribuită fără dubiu lui Wendy, fie și provenind din aproximativ 1950.

(după toate probabilitățile, fotografia este extrasă după una unde apar și copiii lui Wendy, reprodusă pe coperta volumului fiicei Alexandra Noica-Wilson, „Sculați-vă, suntem liberi!”)

Lămurind problema ei, inevitabil am bănuit că în preajmă se află și tatăl ei, Walter. E posibil să fie acesta, din preajma lui M. Haret, și căreia îi era apropiat colaborator. Instinctul, prost crescut, știind că Muston se află printre băutorii (cu stil, firește) ai locului, a identificat acea mică înclinație, pe chipul respectivului.

Plus că știam a fi blond, acela, după cum îl înfățișează și o fotografie din altă sursă, la Casa TCR Peștera.

Văzînd un grup de copii/școlari într-o latură a imaginii, inevitabil m-am întrebat cine de acolo o fi Const. I. Ionescu, învățător/institutor la Școala de băieți din localitate. Iar totodată îngrijitor al Anuarelor Bucegilor, respectiv interpus al lui Haret, într-o polemică din 1939.

Posibil să fie domnul de mai jos, dar fără să pot băga mîna în foc.

Tentantă este și identificarea femeii în alb. Citesc în ochii ei siguranță de sine, îndrăzneală, motiv pentru care mintea ia în calcul să fie Dina Coletti. Ea se va dovedi peste cîțiva ani suficient de valoroasă cît Haret să o numească secretar al secției sinăiene (nume oficial: „...alpină a Bucegilor”), dar și de îndrăzneață cît să îl șunteze pe acesta într-un moment din 1937.

Un alt cadru:

La final, și descoperindu-mi un total ireverențios per-tu în tratarea persoanelor de acolo, un  băgat excesiv al nasului în sufletul lor, mă sancționez, dar și mă întreb un lucru...

Ar mai fi existat contribuțiile subsemnatului la istoria muntelui românesc, în lipsa unor așa defecte?

PS

Cîteva amănunte despre Wendy Muston, căsătorită Noica, al cărei parcurs prin viață a fost ceva mai dur, decît ar fi bănuit zîmbetul ei afișat la 1929...:

(extras din „Sus la munte la izvor”, ed. II) 

°

Pentru a nu mai deschide o postare nouă, și care oricum ar arăta nucă în perete, notez existența unei file net, numită  https://arhimandritulsofronie.wordpress.com/wendy/, și unde fotografia ei este alăturată unui text al acelui prelat.
Nu sînt oferite acolo alte detalii, dar nu pot să fac abstracție aici că fiul soților Noica, Răzvan,  s-a călugărit (sub numele de Rafail).
În paralel, Alexandra ținea să puncteze că „Momentele grele le-am depasit cu credinta in Dumnezeu, care mi-a fost incurajata din copilarie.”

Tot ea: „- Eu sunt cum sunt datorita iubirii parintilor mei.”.
Știu că asemenea gend e vorbe au multă trecere, dar eu le privesc rezervat: nu cred că Răzvan Noica s-a călugărit din prea multă iubire a părinților.... 

PS2
Din interviul Alexandrei reiese că ambii soți Muston au plecat în Marea Britanie, după instalarea comuniștilor la noi: „Erau in varsta deja, aveau 70 si ceva de ani. ”

Piatra Craiului. Eu pe acolo (I)

Privesc la o imagine postată de Andrei Badea (și reprezentînd un flanc al văii Padina Lăncii, în dreptul Brîului de Mijloc)


Ce repede a trecut perioada, în care am putut merge prin minunăția numită Piatra Craiului... Sau barim așa îmi pare, de la astă măricică vîrstă...
(cam toate-ți par, spre apusul vieții, a-ți fi trecut prea repede)

Nu e aici vreo cădelniță cu indispoziție, spre bravii mei (rătăciți) cititori.

Dimpotrivă: e dovadăd e îndrăzneală, iar așa iscodiri prin suflet, pe cînd drumețesc prin cotloanele vîrstei a treia, au șarmul lor, nu mult diferit de al explorărilor prin abrupt.
Inclusiv al Pietrei Craiului, de care pomenesc mai sus.

Pînă la urmă, cît va fi fost acea perioadă?
Păi, de la 1978, cam la 2006. Poate nici atît, ci un 2000.

Sînt pe acolo vreo 15 ani plin, de luat în piept acel munte, dar tot îmi pare a fi trecut iute.

Altminteri, aparte sentiment îmi lasă în suflet! Mai exact, mersul pe cutare ori cutare drum (să zicem un ieșit din Umeri către nord, pe ramura inferioară a Brîului de Mijloc, la vreme umedă, cu ceața aferentă).

Cu cît e mai neclară amintirea (aici contează lipsa de poze, a acelei ture, dar nu neapărat), cu atît tulburarea interioară e mai specială.

Cum am ajuns pe acolo?
Păi, făcusem un an de (mers pe) munte și voi fi auzit de la confrați ori de prin revista „România Pitorească” de ea. De fapt, revista cu pricina m-a ghidat. Cu ea în brațe am plecat de la mătușa mea din Brașov, cu un autobuz spre Podu Dîmboviței. 
Mașina, ca la vremea aceea, deși nu m-aș plînge în exces de ea, căci înainte vor fi fost și mai rele.

Neinformat, nu am înțeles mare lucru asupra acelui drum auto.. Îți trebuie mai multe treceri, pentru a depista de la o vizită la alta amănunte suplimentare. De pildă, unde e cumpăna de ape. Iar implicit care e într-o parte, care în alta. După ceva timp faci legătura - să zicem - între niște statui din drum, și scriitorul Dinu Săraru 

Aveam 21 ani. Septembrie, prima lui parte

Am pornit spre Dîmbovicioara,  lipa-lipsa pe șosea. Auzisem că sînt 6 km pînă acolo (cu peștera aferentă). Mai o pauză, frumos în jur. Vizită la peșteră. Țin minte doar copiii-ghizi, la vremea aceea lucrurile nefiind instituționalizate în așa situație, nici aici, nici la vreun Polovragi (în schimb era un ghid clasic, în cazul peșterilor cu amenajări gen Meziad ori Muierii).

Înnoptat la Brusturet, unde erau pe atunci niște căsuțe tip camping. Erau pe malul celuilalt, raportat la cabana-mamă, al rîului de acolo. Seară frumoasă, liniștită. Plan pentru a doua zi, s-o iau către vîrful La Om - cam toate planurile de a călca vreun masiv ori altul vizau invariabil cel mai înalt punct al lui (altminteri am rămas finalmente cu două masive în cont, asta datorită patimii ce se afla deja în naștere, pentru zona de abrupt a Bucegilor).

Culcat frumos, Peste noapte am auzit un zgomot. Surd și continuu. Ploua și rîul din preajmă își mărise debitul. Pas de a mai pleca a doua zi la deal, prin ceață și umezeală!

Așa că am pornit îndărăt. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreo ploaie pe parcurs, motiv pentru care am plănuit a merge de cealaltă parte a masivului, la Plaiul Foii. Nu mai țin minte pe unde am scurt-circuitat, spre Zărnești, din Bran ori Rîșnov.

Iar pe jos. Aici erau dintr-o bucată 12 kilometri, așa reținusem. Ce luasem în rucsac nu mai rețin, dar la vremea aceea nu căram coardă și toate acelea, ba nici prudența nu mă făcea să iau toate fleacurile. Îmi aduc aminte a fi luat un cuțit al mătușii brașovence, pe care am reușit să-l rup la un moment dat, încercînd să desprind o iască ( vreme m-au fascinat, pînă să descopăr că acasă, în balcon, se usucă și devin urîtele).

Profan, nu mi-a dat prin cap nici a încerca autostopul. Era o experiență dintre cele pe care le faci, iar apoi știi ce să eviți, prin viață.

Avusesem botezul focului în abruptul Bucegilor, așa că pe drum am privit zidul Pietrei Craiului. Avea cușmă de nori. I se zăreau amănuntele, înclinate ca pantă. Avea ceva familiar, dar nu era familiar, nu era (normal!) ce știam eu, din Bucegi.

Nu mai țin minte exact dacă această campanie a fost înainte ori după un drum pe Valea Bucșoiului, tot din acel septembrie, care nu mi-a ieșit. Ar fi fost interesant de știu, căci aș fi realizat acum în ce dispoziție eram: a celui care urcase solitar și fluierînd Valea Albă, ori a celui devenit ceva mai prudent, după chixul pe Bucșoi). Cert este că aveam două luni de cînd pășisem întîia oară în preajma zidului Bucegilor.

La Plaiul Foii, fiind probabil deja spre seară, am căutat cazare. M-au îndrumat spre o anexă de pe (iar!) malul celălalt al cabanei. Mai erau niște tipi acolo, nu mulți. O atmosferă liniștită. Țin minte că ieșise piesa grupului Boney M, „Rasputin”, și un ins un pic mai răsărit ca mine dădea detalii despre cine a fost acela. Absolut întîmplător, tocmai citisem un număr al revistei „Magazin Istoric”, unde era tratat același subiect.

Drumul ce urma să fac a doua zi era destul de clar în mintea mea - mai exact știam că voi urma cutare marcaj, așa că nu am solicitat detalii. Chiar dacă ceream, nu mi-ar fi ținut de cald, a doua zi...

Zic asta, pentru că am avansat eu o vreme, a doua zi, dar acel abrupt pe jumătate îmbrăcat în nori m-a descurajat după o vreme. Nu știu dacă m-a speriat, dar nu mi-a ars pur și simplu, să continui în condițiile date.  Cred că am decis acel abandon în Valea Șpirlei, de unde e vizibil abruptul. 

Nu avea nici un rost să zăbovesc în masiv. Avînd idee de lungimea drumului pînă la Zărnești, de data asta nu am pornit chiar cu inimă deschisă pe el, dar am avut baftă să pleca într-acolo și un microbuz, un așa-numit TV (de la „Tudor Vladimirescu”, fabrică în București). Am pus rucsacul în spate, suind apoi lîngă șofer. A fost apoi ca în filmele cu proști, cele terminate cu bine, pentru că la intrarea în Zănești, unde mașina o lua într-un lateral, am descoperit că ușa se deschisese (ori nu o închisesem eu bine), iar desagul meu stătea doi pași de poziția luatului la vale! Aș fi avut ce să mă întorc, în caz de ghinion. Drumul era destul de puțin circulat (va fi fost în cursul săptămînii, iar eu într-un concediu de la serviciu).

Poze nu am avut, foarte probabil pentru că lipseau uneori din magazine filmele fotografice (cu unul făceai 36 imagini).

Cu cîteva săptămîni înainte, la Bușteni, găsisem peliculă Agfa, în loc de obișnuitul ORWO est-german. Partea proastă este că era cu 35% mai scump, 20 lei în loc de 14,50. Teoretic făcea poze mai bune, dar nu era prea avansat în acea meserie pentru a sesiza diferența.

De data asta, al turei în Piatra Craiului, se pare că nu am găsit nimic în magazine, căci nu îmi aduc aminte să fi fost în acei ani suficient de pîrlit, cît să nu am bani de-un amărît de film foto... 

Mai zăbovesc un pic, aici, la denumirea masivului, în jargonul celor cu care am intrat în contact, atunci și în anul următor. Unii îi ziceau („Mergi în...”) „Piatră”, alții„ Crai”. Profit totodată de prilej pentru a plasa niște poze ale subsemnatului, din acea vară. Menționez totodată că la momentul drumului de mai sus, eram singurel, în lipsă de parteneră de vreo nouă luni și asta îmi afecta întrucîtva părerea de sine, între oameni (fie și să  u stau cu ochii în pămînt, din asta).

Deci a fost al doilea eșec, al primei mele încercări de-a mă apropia de Piatra Craiului.

Peste iarnă, am răsfoit pentru prima dată și un ghid, al lui W. Kargel („Trasee alpine în Carpați”). Prea curînd nu m-am apucat eu de nemarcate prin Crai, însă mi s-a creat oarece familiaritate cu masivul. L-am întâlnit în primăvară și pe Eugen Popescu, bucureștean, care mergea deseori pe potecile de acolo.

Dacă nu am luat-o prea curînd spre masivul-dinozaur este pentru că el se află, totuși, mai departe de București decît Bucegii. Îți trebuie ceva zile libere, în vreme ce Buștenii se mulțumesc și cu o zi. Or așa interval, mai mare, a venit peste exact un an de la precedentul drum.

De data aceasta mă însoțea Mariana, cea devenită în răstimp soția mea. Juni amîndoi, cît cuprinde. Ea 18.

(va urma)

PS

La cît de frunză pe valuri sînt, în a mă apuca și ține de vreo treabă, provocarea numită Memoriile montane ale subsemnatului nu e treabă simplă. Adică nu mă văd a lua ceva de la cap, cronologic mai exact, și dus pînă la coadă.
Parcă mai la îndemînă îmi sînt așa calupuri să le zic tematice. Sînt mai spumoase, ca amănunte / relatări ce-mi vin dezinvolt și natural în minte și tastatură...

Dacă o fi ceva de asemenea rememorări, eventualii urmași le vor îmbina, ieșțind ceva apropiat, vorba cuiva,d e ceea ce trebuiau să fie Memoriile lui...

Altminteri m-am luat cuc e fu demult, și nu am mai tratat despre cum arată coborîrea ștachetei. Cum nu mai poate vreun om (mai exact toți, la vremea lor) a goni pre munți, respectiv ce simte el.
Cum am mai zis sus, nu mi-i aici un subiect deprimant, cu care voi a strica altora plăcerea de a trăi. Să accepți realitatea, ba și să te uiți la ea precum la un glob de sticlă, sucindu-ul pe o parte și alta, e o treabă totuși antrenantă.