Cotrobăieli (I)

Mă tot trage ața către un material, paralelă a modului în care trei oameni avînd oarece relație cu muntele, s-au descurcat la trecerea prin primul deceniu comunist.
Este vorba de Alexandru Șerban sr. (tatăl lui Cuxi), Mircea Casassovici și Petre Vignali.

Mai lecturasem eu și acum un an sau mai mulți din filele dumnealor, dar întotdeauna e de găsit ceva nou, pe acolo...

(ori de uitat între timp, și redescoperit cu încîntare acum, ceea ce mai știusem o dată)

De data asta umblu prin cartea de amintiri a ultimului (care e posibil să se fi numit în acte, ca semi-italian, Pietro). Probabil el este pe locul II, în ale descurcării...

Altminteri, nu i-a fost deloc-deloc simplu pe atunci, cum nu va fi fost nimănui la o adică, deoarece pînă și potentații picau rău pe atunci, iar dacă nu Gheorghiu-Dej nu a făcut-o, de mîna altuia, a murit de cancer galopant, cam în floarea vîrstei...

 Pe de o parte, la dumnealui revăd inconstanța capitolelor care îi alcătuiesc Amintirile. Prima bucată este, în opinia mea, delicioasă. Și relatează cam pînă cînd, probabil inițial pentru a cîștiga o pîine, se pune (prin intermediul cumnatului Radu Budișteanu) în slujba legionarilor. Iar de aici scriitura îi devine (mult)subiectivă.

Urmează un capitol alert, despre activitatea ca pilot de război (este al treilea, în literele noastre... montane, alături de N. Baticu și S. Tulea), unde, ca spirit, se apropie de viziunea părintelui „Furcilor” (însă parcă un pic mai chitit, mai cu urme de umor).

De acolo, temporal vorbind, Vignali se lansează în considerații asupra epocii imediat următoare lui 23 august 1944, dar sînt totuși unele tributare subiectivității în general, iar în particular lucrărilor străine care i-au picat în mînă (și ale cărora afirmații le drept literă a evangheliei).

Urmează cîteva foi, nu multe (nu-i va fi ars de asemenea însemnări, în acele vremuri grele ori amitindu-și-le), despre întîmplări ale sale din debutul anilor 50. Cînd se trăia foarte greu.

Spre deosebire de un Mircea Casassovici, Vignali are foarte scurte privări de libertate: „prima oară m-au ținut o zi, a doua o săptămînă, a treia cîteva ore [/] Eram o pradă neinteresantă și, probabil, prea nevinovată” (p. 284)

Neinteresant le va fi părut și sicarilor lui Carol II, care îi execută cumnatul, în septembrie 1939, dar nu se ating de Vignali.

A fost mai sus un fel de introducere, la un set de observații care e posibil să nu se întindă prea mult ca spațiu.

Inevitabil privesc, via fotografiile, respectiv textul memorialistului, la cursul vieții sale. E o perspectivă ce nu se prea practică, iar în ale muntelui românesc nici pe atît. Asta, ce e drept, fie și pentru că lipsesc reperele, documentele. Or de la Vignali avem poze de cînd era mititel, dar și de la senectute...

Ceva asemănător a rămas după Radu Țițeica, pozat de la stadiul de bebeluș, pînă la ultimul drum...

Inevitabil te întrebi ce e viața, ce rămîne după ea, dar aici mi-e indiscutabil deprimare, dar și o constatare și nițel amuzată.

Petro se trece destul de repede (tras la față a fost tot timpul), însă pare să aibă șansa unei neveste liniștite (și pe care, în ciuda tensiunii care i se citește în pozele conjugale, nu pare să o fi supărat în exces).

Iar de aici cad în alt nu se face, și anume al unui ochi către părinții săi.

Pe de o parte, Vignali este un nesupus, un nu-suportă, iar asta îmi devoalează o relație mai tensionată cu tatăl. Totodată, nici aceea cu mama nu îi va fi fost strălucită, căci e mult interesat de ale amorului, iar apoi pare să trăiască supus nevestei (din fericire, nu pare să fi fost una deosebit de dominantă) - încîntat, în opinia mea, că a găsit ce îi trebuia.

Pe felie, are în cartea de amintiri o bucată frumoasă, legată de modul (întîmplător) în care a cunoscut-o pe Virginia, viitoare Vignali.

După cum, și jamais deux sans trois (e vorba de tîmpenii ale subsemnatului, cu intrat în sufletul cuiva), mi-a fost imposibil să nu fac o paralelă între privirea senectului Vignali ...

...și acea a unui alt montaniard, Radu Sturdza: 

Indiscutabil sînt amîndoi bolnavi în acele ipostaze, iar totodată nimeni nu are contract a nu trece prin viața lui, prin așa ceva. Dar mi s-a părut totuși o felie de.... viață, sî nu scap din vedere așa amănunt (și fie, pe moment, doar pe pielea altuia).

Nu pariez că, dacă aș fi avut acces pe la 30 ani ai mei, la așa poze, nu le-aș fi tratat în aceeași cheie...

    (va urma, aici)