Cotrobăieli (II)

(urmare, de aici)

Pornesc episodul cu o mărturisire... Și anume că e posibil să fi trișat, în fața cititorului care s-a aventurat pe aici, pe această filă de blog. Petru Vignali nu a fost vreun împătimit al muntelui. Dar s-a nimerit la una din turele de răscruce.

O răspîntie între altele, ce-i drept. Dar a fost un pas înainte, atunci. Și anume prima ieșire cunoscută a unor oameni, pe Valea Seacă a Caraimanului, de la Brîul Portiței la culmea acelui munte. Și anume prin ceea ce se va numi la scurtă vreme Vîlcelul Mortului.

În notații multă vreme nepublicate, Radu Țițeica considera că a fost precedat pe acolo de către Nicolae Butmăloiu - afirmație bazată probabil pe discuții cu acesta din urmă, pe atunci cabanier la Casa Peștera. E greu de spus dacă Butmăloi întreprinsese realmente acel drum; probabil da, dar nici nu pot băga mîna în foc.

Azi acel pas poate fi considerat minor. Însă e una din cărămizile din edificiul alpinismului nostru, cît este el, de azi. Asemenea oricărui alt pas înainte din acel domeniu, întreprinderea cu pricina a părut inițial imposibilă, apoi a fost izbutită de cineva, pentru ca în timp ea să devină - odată intrați acolo montaniarzi tot mai pregătiți -  o banalitate.

Ca amănunte ale itinerariului, frații Țițeica au pătruns în vara anului 1924 în partea inferioară a Văii Seci, pe care au parcurs-o inițial pînă la Brîul Portiței (ceea ce făcuse anterior și un Nestor Urechia). Cum valea continua în amonte, au pornit să cerceteze dacă le e posibil avansul, către Șaua Mare. Notițele luate atunci sînt întrucîtva neclare, mai exact se vorbește de niște încercări eșuate prin locuri pe care le bănuiesc a fi fost ceea ce vor fi numite Hornurile. Apoi, au abordat firul [Vîlcelului Mortului], pe care l-au parcurs, cu destule eforturi, pînă la obîrșie.

Drept echipieri, Vignali pomenește (poate din neatenție), doar pe colegii săi de clasă Șerban Țițeica și Ion Cantuniari, nu și pe fratele mai mare al lui Șerban, și anume Radu. Care va fi fost, dacă nu chiar inițiatorul rutelor în abrupt ale grupului, atunci măcar un important factor al lor.

Mă ia nițel apa, la această vorbire despre Petru Vignali... Mai exact, mă iau niște ape interioare, ceea ce face din scriitura cu pricina o treabă care mă mulțumește pe mine, nu și pe cel care mi le-o citi... De fapt, este o ieșire de suflet, și cu care poate rezona doar un apropiat, de mine ca om ori de subiect.

Spun asta ca teorie de funcționare, nu că aș obliga pe cineva să rezoneze cu mine... 

Interesul meu pentru Vignali a plecat de la importanța ce acord turei lor din Seaca superioară.

Acolo - în baza vreunui filon interior precum apa mării doritoare de un coral pe care să-și depună mineralele -, nu doar că am stat fascinat (deci subiectiv) de tura fraților Țițeica, dar am tras-o precum spuza pe turta ce-mi prindea bine la suflet. Și anume locul numit Hornurile.

Și care mi-au fost și mi-s al naibii de dragi (doar aceia într-o ureche, pot pricepe patima cu pricina...).

Ideea acelui loc, îmbinată cu ceea ce mi-a părut a fi întîia trecere a omului pe acolo, m-a făcut să idealizez tot ce avea legătură cu el, deci și pe acel Vignali, de care mi-a vorbit în oarece fugă nea Radu... 

Faptul că ulterior am descoperit a fi citit neatent mențiunea din „Pe crestele Carpaților”, unde spune că a parcurs partea finală a văii (nu neapărat Hornurile, iar ulterior afînd că că a fost vorba de V. Mortului), nu mi-a scăzut fascinația pentru acel misterios Vignali, care îi însoțise, într-o tură precum facerea lumii. 

.. Care Vignali, cînd l-am chestionat pe Dedula dacă a avut de-a face cu el... 

(întrebam la o adică cu toți: „Îl știți pe cutare, despre care am citit în... sau mi-a vorbit cutare?”) 

...mi-a spus „Aaaa, era unul pe care-l strigam, cînd ne vedeam, <Vignali e [în italiană: și]...>, după firma lui tată-său, asociat cu alt italian!”.  

Nu am reținut la vremea aceea cel de-al doilea nume, dar în era internetului, cînd am descoperit una, alta și alte o sută on line, mi-am reamintit vorba lui Dedula, realizînd acum că e vorba de coasociatul Gambara, și deci că îl striga pe acel cunoscut de munte cu „Vignali e Gambara”...

Oare e rău să te entuziasmezi de așa fleacuri (ba să faci și capul mare unui distins amic)? O fi mai bine să nu se entuziasmeze omul deloc? 

Turuiala de aici reprezintă nu o dată baza materia primă pentru viitoare texte ceva mai puse la punct... Cum este cazul materialului tipăribil despre Vignali, a cărui vioară mai are însă de acordat...

Însă e ca la Beldie... Adică există material (ceea ce nu e pe toate drumurile), cît să clădești ceva complex - fie și nu pe măsura celor privindu-l pe botanist).

(va urma, aici)