Diurne. Din ale scrisului.

Tratez în materialul despre  Pietro Vignali despre modul în care prezintă unii dintre dintre legionarii epocii sale.

„Într-o după-amiază a venit la mama o doamnă Andrei, care o cunoș­tea de cînd era profesoară; fiul ei era legionar, nu era arestat, dar o ruga pe mama să vorbească cu Radu Budișteanu, ca să ia apărarea unora dintre acuzați. Așa am ajuns la procesul Gărzii de Fier și așa am ajuns să luăm contact cu legionarii cei teribili […] În afară de cei trei făptași principali, mai erau implicați în proces încă vreo 40 de legionari de frunte [...] Citez din memorie cîteva nume […]: Generalul Zizi Cantacuzino Grănicerul, un bătrîn cu barba în vînt, vioi ca un titirez, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, eroul de la Oituz; Ionel Mo­ța, cel cu care m-am întîlnit la facultate cînd am dat echivalența doc­to­­ratului. În 1931, al doilea cap după Codreanu și cumnat cu aces­ta; Sima Simulescu, profesor de matematică, Mișu Polihroniade, pe care îl cunoșteam de mult, om de cultură și avînd un ascuțit simț polemic; Alexandru Cantacuzino și Alexandru Tell, cu care eram în termeni ami­­cali; apoi Vasile Marin, Clime, Furdui, student la  teologie, subtil lo­gi­cian, în fine Gîrneață, Totu, Stelescu. O figură cu greutate era și aceea a lui Vasile Cristescu, profesor de istorie. Îl cunoșteam bine de la Roma, unde se afla și el la Accademia din Romania…”

La prima vedere, îmi pare o suceală, o nebunie, o nu se face!, o Nu e frumos/corect! etc.

După aceea, îmi dă prim minte, să mă pun în locul lui. Să miros măcar nițel, cum se simțea dînsul că îi vedea pe aceia, ca în acele rînduri.

Inevitabil îmi vine ideea că se simțea ca între frați, prieteni... Însă realizez că dacă s-ar fi simțit bine cîndva, în familie, nu ar mai fi avut nevoie ulterior, de așa prezentări ale personajelor legionare cu pricina...

Poate tocmai datorită relațiilor nu prea grozave a ajuns să-i admire, să caute prietenia acelora.

La chestiune, și chit că foarte posibil vorbesc de funie în casa spînzuratului (ori măcar a ființelor imperfecte), strîmb din nas la vederea atitudinii - într-o fotografie, a -  lui Vignali senior. Și mă întreb cum tratau cu acela copiii din ograda lui.

În paralel, privesc și spre doamna Vignali. Că e nițel cam placidă, aeriană (și chit că, asemenea oricui, fu frumușică în tinerețe).

Pot citi și în imaginile fiului Petru, fruct al celor doi.

Cum ziceam, risc aici să stea careva, cîndva, a-mi purica (asemănător, cuc e fac eu aici) viața, mutra, interiorul.

Iar de aici e de ales... Ce e preferabil: ca după deces să nu mai scrie nimeni de noi, ori să o facă mai mult ori mai puțin critic?

PS / Update
O idee trage pre alta...
Ce frumos scrie verioșoara lui Petru, Despina Skeletti-Budișteanu...:

”În 1972 am plecat din România pentru totdeauna, luând sub braț cele patru blazoane, cel al familiei Budișteanu, cel al familiei Vignali, cel al familiei Skeletti și cel al familiei Mavrocordat, fotografii și o valiză cu strictul necesar, în cap mai mult amintirile unei vieți de 42 de ani, educația (cei șapte ani de-acasă, puținul care a mai fost de la școală, resturi îngurgitate de prin cărți), pățanii multe (și ele mai mult negative), o înfățișare plăcută – nici frumoasă cum era Mama, dar nici urâtă (cam mică, dar făcusem față până atunci bine așa cum eram, în primul rând sănătoasă, plină de forță, cu un curaj de care se mira lumea) –, cultura, principiile, valorile, memoria și experiențele, în general proaste. Nu, blazoanele nu le-am putut lua cu mine (afirmația de mai sus a fost o figură de stil!), pentru că nu aveam voie să luăm nicio hârtie, nicio fotografie, ce să mai vorbim de document, dar am trimis prin poștă, oficial, în plicuri mici, încetul cu încetul, tot felul de amintiri scrise soțului meu, care părăsise țara cu doi ani înaintea noastră. Așa am putut să expediez și bruma de hârtii și fotografii de familie care rezistaseră războiului, bombardamentului, refugierilor, lipsei unui acoperiș stabil, și mai ales durabil, și pe care le târâsem cu mine de-a lungul anilor de colo, colo, în diferite genți sport pe care mi le trânteam pe un umăr și plecam cu ele dintr-o așezare provizorie într-alta. Așa se face că astăzi, când scriu, mă pot baza pe câte ceva. Mi-am făcut de-a lungul timpului și note pe carnete și carnețele, pe colțuri de hârtie, pe unde nimeream și în inimă și în creier, repetându-mi-le din când în când, ca să nu le uit și să le pot duce totuși cu mine și reda mai târziu. Sunt mai mult de 40 de ani de când suntem departe de țară. Văd acum că m-a ajutat și memoria din care izbucnesc imaginile, dând peste mine oricând, oriunde, așa deodată și, „înghiontindu-mă”, mă îndeamnă să scriu și să nu le iau cu mine pe lumea cealaltă, ci să le las cititorilor pentru mai târziu. M-am înfiorat când am realizat ce mulți sunt străbunii boieri rămași în urma mea și care cu toții ar mai avea ceva de spus... Pentru că nu știam dacă voi reuși prin scrisul meu, cât de cât, să-i mulțumesc în ce privește efectul pe care ceea ce voi scrie îl va avea asupra urmașilor noștri. Azi sunt încă (mirare!) aici pentru voi, cititorii mei, și scriu nu numai pentru descendenții mei, ci pentru toți cunoscuții și necunoscuții, pentru toți care au trăit în România, trăiesc acolo sau sunt numai interesați de România epocii 1930-1972, așa cum am cunoscut-o eu. Sufletul meu a fost oglinda acelei epoci în România, reflectând mai apoi între străinii între care mă aflu, numai umbrele și luminile vieții mele dinainte de a ajunge printre ei, pe care le-am considerat a fi pe înțelesul acestei lumi noi. Cei din generația mea și cei care ne-au urmat imediat am fost sortiți să trăim în timpuri tulburi, de răsturnare și tranzit, timpuri urâte, dar am supraviețuit, iar eu mai sper, cu ajutorul lui Dumnezeu și drept mulțumire că am ajuns ziua de azi, să reușesc să afirm și în scris ceea ce am în suflet și în minte.”