(continuare, de aici)
Este de spus din start că Vignali nu pare să fi păstrat legătura cu Șerban Țițeica, iar totodată nu va mai pomeni nimic despre vreun mers pe munte.
La o adică, nici escapade precum cea de mai jos nu vor fu reluate, mai exact nu va căpăta morbul navigării marine, al vreunei dragoste pentru mare.
Dacă tot e pomenit mai sus Mircea Eliade, este de spus că el se afla în epoca eroismelor juvenile, materializate inclusiv în acestea (extrase din Memoriile sale):
„Nu voi uita niciodată viscolul şi troienele care ne-au întîmpinat, într-o vacanţă de Paşti, cînd ne apropiam de Schitul Scheia agăţat pe un perete al Carpaţilor; sau ploile reci, nesfîrşite, pe care le-am îndurat, apăraţi doar de pelerinele noastre scurte, neîndemînatic confecţionate din foi de cort, cînd am trecut Cheile Bicazului şi am ajuns în Cîmpia transilvană. Nu voi uita bivuacurile pe Piatra Craiului [...] Într-o vacanţă de Paşti [...] am pornit spre cabana de la Schitul Ialomicioara. Dar înainte de a ajunge bine la Pietrele Arse, timpul s-a schimbat brusc, a început să ningă şi curînd s-a pornit viscolul Eram vreo cinci, şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară [...] Plecasem din Sinaia destul de tîrziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu cîte ore am mers aşa, oarecum la întîmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, cînd am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne [...]
Adormisem, cînd ne-au trezit lovituri puternice în uşă. A trebuit să deschidem. Erau doi lucrători care purtau cu ei un mort, într-un fel de sanie improvizată. Îl aduceau de sus, de pe munte, şi, zărind dogoarea focului prin ferestruicile cabanei noastre, s-au oprit să ni-l încredinţeze nouă. Ei erau lucrători, trebuiau să fie dis-de-dimineaţă la fabrică. Dar ne-au asigurat că vor înştiinţa jandarmeria din Sinaia şi vor trimite să-l ridice. «Dacă-l lăsăm în faţa uşii, îl mănîncă lupii pînă dimineaţă», ne-a spus unul din ei, văzîndu-ne că ne codeam să-l primim. L-a aşezat, învelit într-o manta, chiar lîngă uşă. Nu cred că vreunul din noi a mai dormit în noaptea aceea [...] Reîntorşi la Bucureşti, ne simţeam foarte mîndri de primejdia prin care trecusem.”
[Altădată] “o furtună de o extraordinară violenţă ne prinsese [...] pe Pietrele Arse. Cînd trăznetele au început să cadă la cîteva zeci de metri de noi, exaltarea mea n-a mai cunoscut margini. M-am căţărat pe o stîncă şi am început să cînt, mai mult urlînd, Cavalcada din Walkiria”.
Despre escapadele montane ale studentului său a aflat şi profesorul Nae Ionescu: “«Ce-ai de gînd să faci în vara asta?» «Urc pe Bucegi, şi de acolo pe Piatra Craiului»”. (Memorii, 1991, pag. 80, 84, 97 şi 124)
PS
Am păstrat integral aici, ca și în episoade anterioare, zisele autorului. Voi interveni mai mult, în următoarele relatări asupra vieții lui Petru Vignali.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu