In memoriam (relația mea cu) Mugurel Ilie (I)

Bănui că, de acolo din cer de unde e, Mugur se va uita un pic urît, la scrisele mele de aici...

Iar de aici poate pleca discuție, de cum s-o uita subsemnatul cîndva, ori noi în general, la rîndurile in memoriam care ne vor privi....

Pînă la materialul propriu-zis de aici, mai vin cu un intro...
Și privind faptul că nu aș putea să scriu același lucru despre un subiect, reluat la un interval oarecare... Iar asta, fără vreun mate efort. Căci idei / unghiuri noi apar întotdeauna, de la un an la altul...

Mugurel Ilie a fost, grație condițiilor în care a crescut, un om cu aparență de pîinea lui Dumnezeu. În bună parte s-a și comportat ca atare, și chit că mi-a fost doar tangențial șef, la o mică firmă de confecții (1999) căreia îi era co-patron.

Tipii cu aparența de care vorbesc (mască pe care și-o fi avut socotelile lui de neevitat, dacă a adoptat-o - în copilărie, și printre maturii ce avea în jur) își (și ne) rezolvă unele dintre probleme, dar inevitabil se ajunge la oarece eșec. Asta, întrucît pe de o parte acel actor nu poate să nu dea vreun rateu, să nu-i răzbată la suprafață firea reală, iar pe de altă parte pentru că își înscrie ”spectatorii” mai apropiați pe un drum mai mult decît riscant. Și anume acela unde ultimii se apucă să creadă nu doar că au dat peste un ins neagresiv în drumul lor (și dinspre care nu le vor sosi pietre în cap, ca de la restul), dar și că au întîlnit tatăl ideal - la care visăm de cînd lumea (în spiritul său, ni-l creăm la o adică și pe Dumnezeu).
Or și asta aduce inevitabile (și mari) dezamăgiri, la un inevitabil moment...

Dincolo de așa amănunte, din acra senectute pe care o traversez (mișto mod de a mă spăla pe mîini de responsabilitate am, nu?), am trăit alături de Mugurel niște primi ani ca de vis.
Aici, puteți strîmba liniștiți din nas la afirmația mea - atîta doar că de acel amănunt mi-am dat seama mai încolo, și nu atunci, inițial. Într-un fel, e ca la nostalgia dvs. după tinerețe, adolescență etc.

Relația tare faină a decurs și din faptul că am avut amiciție și între familii, mai exact cuplul meu și al lui, soldate cu drumuri nu doar la munte, ci și în alte locuri, de care îmi aduc aminte cu drag (de pildă în satul mamei, din Ardeal).

După o ploaie, care ne-a prins parcă în partea inferioară a drumului lui Anghelide (sau Deubel?).

Pe segmentul rutier Plaiul Foii -  Zărnești. Mașina e faimosul Zvîr!, un Daewoo Tico cred că al Mihaelei, în vreme ce Mugur avea ceva identic de la firmă, Hemarom.

Aici, în satul mamei, prin pădurea din preajmă. Dedesubt, pe deschiderea forestieră ce adăpostea cîndva linia de cale ferată îngustă Tg. Mureș -  Lechința.

 Ba ne-am și încumetrit, Mugur fiind nașul mezinului meu Radu.

Ca un făcut, fiul îi seamănă întrucîtva, iar aici nu merg cu gîndul la ideea Pater incertus, cît la aceea că, eu aflîndu-mă eu ulterior într-o prelungită ratare profesională, Radu a luat de model, foarte probabil și la sugestia maică-sii, de care divorțasem, unul din următorii adulți aflați în preajmă, și anume nașul.
Din fericire, tînărul a știut să ducă ulterior și pepenele firii lui taică-său, asta și fără să fi citit pe atunci că armonia țîșnește din contrarii...  

Zăbovind la acea epocă, am făcut (și) niște drumuri pe munte tare frumoase, de care, vorba lui tata (și de care sper să nu facă părul măciucă, întrucît este de fapt un compliment), voi spune și la morți.

Imaginați-vă scena - nici nu mai contează dacă în rai sau iad: „Băăă, știți voi ce drumuri mișto frigeam pă vremuri, cu al lu' Ilie?!”.

Mi se face inima cîrpă / mă înmoi la față la multe dintre coclăurelile de atunci...
Perfecțiune nu alta!

Adăpostiți de ploaie într-o grotă din Vîlcelul Cantuniari, Caraiman-Bucegi

Ceea ce (e vorba de perfecțiune), de fapt, ori nu există, ori nu ține mult...
Lucrurile s-au stricat prin banală trecere a planetei (vieții personale) din acea minunată vară (altminteri, eu avînd o idee peste 40 ani atunci) în alt sezon, pendinte de toamnă și de ce mai e pe acolo.
Or subsemnatul (mai mare cu zece ani decît M.I.) a fost dus atunci, după un timp, către perioada de viață în care se răresc iluziile...

Viața ne dă așa ceva, pentru ca noi să tragem mai cu spor la țintele stabilite de Dumneaei... Și anume a clădi fizic - prin activitate profesională susținută - un cămin, iar totodată a pune acolo de copii.

Ceva mai concret, am bifat simultan în epocă două tărășenii. Pe de o parte m-am apropiat de criza vîrstei (pe care instinctiv am încercat să o dreg, prin interes pentru psihologie), pe altă parte am avut parte de un lăsat-în-aer propriu căsătoriilor, după mierea din debutul lor.
Teoretic, ultimele amănunte nu mai țin de Mugur, însă vor împieta asupra relației cu el. La o adică, și anticipînd un pic, le va gusta el însuși, și nu peste mulți ani)

(va urma)

PS
Meditasem la aniversarea (sic) plecării lui Mugur din astă lume, dar ideea unei postări aici mi-a venit de la ceva similar, lăsat tot pe Facebook de amicul Cornel Roman.

Gestul ultimului, om la locul lui (deci la antipod cu subsemnatul...), m-a zgîndărit gică-contrist cît să zămislesc cele de aici - sper să le duc spre capăt, căci în așa demersuri nu o dată mă dezumflu după un timp - vezi materialul despre înaintașul Petru Vignali, la care nu izbutesc și pace să mai avansez...)

(pe Brîul Subțire de sub Claia Mare, 2006)

(va urma)