Materialul (meu) dedicat lui Petru Vignali (1907-?)

Rîndurile lăsate de el mi s-au părut multă vreme destul de subțirele, pentru a încropi ceva cît de cît solid, despre acest om.

Pe de o parte, referirile lui la munte sînt destul de puține (chit că iar parte la un drum de răscruce în bucegism) și nu-ți vine lesne să te prezinți cu așa ceva în fața iubitorului de munte. Pe de altă parte, scrierile lui în totalitate se pot constitui într-o frescă a lumii românești (și în parte italiene), atîta doar că a lor calitate suferă la capitolul consecventă, poate și calitate. Am în vedere pe acelea literară, dar și umană: de pildă, în ceea ce numesc eu al doilea sfert, Vignali este teribil de părtinitor, legat de legionari (mai exact le este fan - nu chiar ca alții, dar suficient pentru a-și pune pana de scriitor în slujba unor personaje deloc ușă de biserică, precum Corneliu Z. Codreanu, Ionel Moța și chiar cumnatul său Radu Budișteanu.

Purecînd însă volumul de amintiri al lui Vignali, descopăr sumedenie de lucruri interesante, de care simt că pot face obiectul unui material foarte pe msură. Asta deși mă simt tentat, în multe cazuri. să recurg la lungi extrase din volumul său. Iar asta îmi poate trăda comoditate, cît și amatorism, dar ar fi păcat ca eventualul cititor să nu intre în contact cu șarmul ideilor acelui româno-italian...

Contribuția mea va consta în aplecare (bănui că nu excesivă, cît neașteptată prin originalitatea ei) asupra sufleteștilor lui Vignali. Peste care un cititor obișnuit ar trece cu destulă ușurință, dar pe care voi îndrăzni să le opresc spre analiză, iar totodată decodare... Cît și relaționare cu felii de viață ale altora (foarte posibil și ale subsemnatului egocentric).

La ultima vorbă mă alint nițel, căci sînt totuși un egocentric conștient a poseda așa tendință, ultima însușire procedînd precum semnul algebric, în raport cu factorul ce însoțește...

S-ar putea să iasă ceva frumușel (deși chiar simplu nu va fi, să scot din niște sferturi inegale, un tot care să poată fi parcurs de cititor fără hopuri... 

Dacă tot am adus vorba, sfertul al treilea este legat de activitatea lui Vignali ca aviator în război (un al treilea asemenea zburător, ducînd gîndul  - și inevitabil relaționările, la N. Baticu și S. Tulea). Mai slăbuț este ultimul sfert, privind viața în anii '50 românești, dar, și trecînd un pic prin lipsă de modestie, e posibil să fie scos și de aici o bucată interesantă. Ar mai fi un ceva de încheiere, cu informații foarte puține, privitor la viața personajului nostru către finalul vieții.

Din fericire, dumnealui nu a avut parte de închisoare:

„Am fost arestat și eu, de trei ori: prima dată m-au ținut o zi, a doua o săptămînă, a treia cîteva ore.
Eram o pradă neinteresantă și, probabil, prea nevinovată.”

Și aș pomeni aici, cu anticipație, un cartof fierbinte al materialului despre care vorbesc. Și anume faptul că nu voi ignora precara opinie de părere de sine a  lui Petru Vignali... Dacă stau să mă gîndesc, nu și-a mai pomenit așa ceva, vreun alt om de munte (repet, îmi permit să-l trec și pe Pietro -  cum îi va fi zis tatăl său, foarte probabil și alții - în această categorie)

 

PS
M-am simțit jenat, în fața urmăritorilor acestui blog, pentru hăbăuceala din ultimele șase-șapte postări. Dar din acea magmă neplăcută cred că se va naște un material interesant.

În paralel, mă poate întreba cineva: „E mai mișto, bre, decît ce-ai scris despre Mititeanu ori Beldie?”

Mmmm, e un pic din alt film. E un altceva, iar aici m-a ajutat foarte mult stofa / condeiul celui de care urmează să scriu.

La chestiune, indiscutabil nu am mai întîlnit om de munte cu scriitura / mintea lui Vignali, Iar asta, pentru că el nu a fost om de... munte. Mai exact  a fost așa ceva doar tangențial, iar prin urmare s-a putut dedica și altor domenii spirituale (chit că un iconoclast ca mine se va întreba, ce s-o fi ales de ele, spre finalul vieții respectivului - ăsta îmi va fi iar un cartof fierbinte. ba chiar unul dublu, în sensul că am de îndrăznit a-l cerceta, iar apoi va trebui să-l îmbrac stilistic, uman frumos, cît să nu mă acuz eu însumi a fi un ticălos - ce rîde de suferințele altuia...)