Cotrobăieli (III), sau mai degrabă Petru Vignali (I)

Petru Vignali (1907 - ?) este, cu un termen al lui Const. Bacalbașa, un tip.
O figură, după s-ar fi zis ceva mai tîrziu.

Uneori o face fără voia lui, de pildă cînd familia lui se evacuează din România (Mică) intrată în război:

Și în Italia erau vremuri tulburi, inițial datorită războiului în sine, ce afecta de pildă calitatea predării în școala pe care a urmat-o Petru.

„În timpul Primului Război Mondial, Iginio Vignali redactează, în limba italiană, între 15/28 august 1916 şi 7/20 februarie 1917, o serie de scrisori adresate fiului său cel mai mare, din prima căsătorie, Gino, aflat în Italia. Scrisorile nu ajung la timp la destinatar, din cauza cenzurii care interzice corespondenţa în limbi străine, cu excepţia francezei, dar, strânse laolaltă, ele constituie un adevărat jurnal al începutului Marelui Război pentru România, denumit ulterior de Vignali Mie memorie e appunti (Memoriile şi însemnările mele). [continuarea, la P.S.]

...Bătaia, pomenită imediat mai sus, nu era vorbă în vînt:

Tot acum:

Este momentul în care familia Vignali revine în România (avea acolo proprietăți, dar și oportunități de afaceri, pentru tată), Petru rămînînd la internatul unei școli din Milano.

Este o perioadă cu urmări sufletești, după cum va mărturisi cel în cauză: 

Peste un an, odată cu fratele său care își isprăvise în Peninsulă studiile superioare, vor reveni alături de familie, în România. Mai exact la București.

Este un loc unde, precum în viață, are parte de bune și rele. Dintre primele:

O întîmplare cu hazul ei, dintr-o asemenea campanie:

Un alt lucru bun, din acea perioadă:

Nu am semne despre activitatea lui Șerban Țițeica ca cercetaș, dar Petru Vignali va merge alături de el în alte zone de natură, și anume pe munte. Li se vor alătura un alt coleg, Ion (Nelu) Cantuniari, cît și fratele mai mare (cu trei ani) al lui Șerban, și anume Radu.

Cei doi frați aveau deja experiență în abruptul Bucegilor, dar nici Petru nu era un fitecine. În perioada italiană...:

Alături de frații Țițeica, ascensiunile pe munte au loc în vara lui 1924, fiind favorizate și de faptul că Petru își petrecea o parte a verii, alături de familie, în Bușteni.

Sînt necesare aici niște comentarii... După cum se vede, după ce în convorbiri anterioare colegul Șerban îi pomenise de Valea Seacă, Petru pleacă singur să o urce/exploreze (foarte probabil cei doi frați nu se aflau în acel moment la Bușteni). Iar acolo are probleme - la ceea ce el numește Săritoarea Mare, foarte probabil obstacolul ceva mai complicat din canionul inferior al văii (și nu obstacolul denumit astfel ulterior în așa-numitele Hornuri).

Foarte posibil, Petru a încercat să ocolească acolo pe fața din dreapta, ce prezintă particularități în ton cu ce spune el, pentru ca finalmente să suie direct. Foarte probabil a mers pînă în Brîul Portiței, pe care l-a urmat pînă în Valea Jepilor. Avea pe atunci 17 ani. 

Dînd crezare caietului de ascensiuni al lui Radu Țițeica,  cei doi frați și Vignali au refăcut ulterior tura, pentru ca ulterior, alături de Nelu Cantuniari, să urce prin Poiana Tîrlelor  în Brîul Portiței, iar de aici să încerce identificarea unei căi de urcuș, prin bazinul Văii Seci. După o încercare ratată, foarte posibil prin ceea ce numim azi Hornuri, au abordat și suit uluca pomenită de Vignali, numită ulterior Vîlcelul Mortului. Pe acolo, firește, au ieșit nu la Cruce (cum spune Petru), ci pe locul unde urma să fie ridicată aceasta (inaugurată în 1928).

În aceeași vară, posibil tot sub egida cercetașilor, „cu ocazia unei excursii în munții Neamțului, am legat prietenii noi și durabile: Mircea Eliade, Valerică Livovschi (azi se numește Roman), , precum și o figură celebră, Pache!”. Cu toții vor întreprinde peste doi ani o tură, nu la munte, însă cu nimic inferioară, ca peripeții, celei de pe Valea Seacă...

Pînă atunci, e de zăbovit și asupra unor rele din viața adolescentului Vignali. Ele decurg din faptul că nu s-a împăcat cu felul de a fi al majorității profesorilor săi de liceu...

(va urma)

PS...

„Versiunea jurnalului la care am avut acces face parte din arhiva Despinei Skeletti-Budişteanu şi are 76 de pagini dactilografiate. Relatarea prezintă un interes deosebit, fiind făcută „la cald”, chiar în timpul desfăşurării evenimentelor, venind de la un străin care poate privi lucrurile „din afară” şi fiind scrisă fără reţineri, pentru că, de la un moment dat, autorul îşi dă seama că nu va putea trimite scrisorile prin poştă, din cauza cenzurii, şi dă frâu liber opiniilor sale. Notele scrise în România au fost expediate de Iginio Vignali în Italia, prin curierul diplomatic, iar în Rusia, în timpul refugiului, a scris lapidar, pe o foiţă pe care a putut să o ascundă printre câteva hărţi care i-au fost sigilate, într-un plic, de către cenzura rusă.”  

(„Impactul Primului Război Mondial asupra descendenţilor boierimii române”, de Filip-Lucian Iorga)