Intermezzo la materialul Vignali. Cartea munților, a Bucurei Dumbravă

Admit, cel dintîi, că materialul despre Petru Viganli (la care lucrez) este unul tras de păr. În sensul că, totuși, tangența acestuia cu muntele/abruptul montan a fost minimă, și chit că în momente ce pot fi socotite istorice, în sensul elogios al ultimului termen. Iar din acel stadiu eu trag o peltea (vorba lui Nae Dimitriu), o întindere a prezentării acestuia.
În același timp, acord o importanță mare unei felii de munte ce nu-i obligatoriu să fie la fel de importantă, pentru alții: mergători pe felia atît de întinsă a înălțimilor românești, ce să mai spun de cititorul de rînd, care nu pășește pe munte, dar simte nevoia unui mijloc (în cazul de față livresc) de a gusta la fără frecvență respectivul tip de plăcere.

Pe așa palier, mă întreb subit dacă Bucura Dumbravă proceda diferit, în momentul în care sporea din condei importanța zonei Peșterii Ialomiței, ori a altor colțuri de munte. Cred că nu. Iar de aici merită explorate lucurrile care fac diferența, între opul de succes al Bucurei, și aiurelile subsemnatului.
Pe de o parte, Bucura intră în joc. Și anume scrie pentru publicul larg.
Pe de altă parte, ea a avut la îndemînă/parte de un aparat alcătuit din alți oameni, care pe de o parte a făcut reclamă lucrării, iar pe de alta a pus umărul la distribuirea propriu-zisă a cărții.

Pînă aici, totul e în regulă.
Devin însă curios prin ce aș indispune, venit cu aceste idei. Căci simt, și e posibil ca să nu mă înșele instinctul, că publicul larg, cît și reprezentanții lui mai destupați, să fie deranjați de spuse ca ale mele, de mai sus. Și anume că, totuși, diferența dintre „Cartea munților” și vreunele file ale subsemnatului (și ale celor ca el) e făcută de amănuntele pomenite mai sus.

La bani mărunți, explorarea poate fi făcută luînd pe umeri haina unui tip simplu, care pornește cu asemenea mirări pe un forum de munte, a la Carpati.org/

Cred că deranjul acelora (și dincolo de ce proiecții 'oi face eu aici, cu întîmplări din trecuta mea viață) decurge din etern pomenitul, de către mine, omenesc. Unul particularizat de metafora camilpetresciană (sau naegheorgihidiană?) cu dusul oalei de noapte. Mai exact, acei admiratori ai Bucurei ar fi supărați, pe de o parte, că un tip ocolește coada spre gloria literară/socială, săltînd din neant pînă la înaltul Parnas. Pe de alta, ar fi nemulțumire că acela face concurență (dacă nu depășește de-a dreptul) părintele lor, lîngă care sînt pripășiți.

Revin de aici la locul teoretic banal (pentru alții) de pe munte, ce fascinează pe vreunul ca mine. În cazul de față Hornurile Văii Seci.
Nu am idee de la ce mi s-a tras. Dar m-au fascinat cam de la întîia lor parcurgere. Și mă farmecă teribil, chiar și azi.

Cu precizarea că este un simțămînt nu neapărat avut la fața locului (unde de foarte multe ori ești interesat să scapi de emoțiile ce ulterior vor face obiectul elogiilor), cît la depărtare de el. Nu e frumos a preciza asta, dar aici lucrurile stau ca într-un banc, cu doi frați ce au de împărțit un măr lăsat lor de mamă. Și la care cel mare spune celuilalt: „Ce vrei, mărul mic, sau nimic?”.

Deci, ce vrei, un sentiment fain de la distanță (iar totodată de durată) sau un ceva zăpăcit, vehement însă neclar, în decursul contactul direct cu acele locuri?

Fotografii de pe pagina Fb a Arhivelor Naționale