Meditațiuni, pornind umbletul de astă vară pe Valea Seacă a Caraimanului

Am reușit să revăd în vara asta partea mediană a Văii Seci.
Nu am mai făcut-o de ceva timp în urma coborîrii ștachetei fizice (mă apropii totuși de 65 ani), iar în paralel am avut ani buni în care nu m-am descurcat prea bine cu banii.
.
Am apucat să revin prin acel loc drag și pentru că m-a împins o adevărată patimă. Aceea care nu ține cont de oboseală, de riscuri, ba chiar nici de faptul că, odată ajuns la locurile dorite, nu e obligatoriu să te însoțească entuziasmul anticipat. Ci doar te alegi cu amintiri care să-ți bucure următoarele ierni, cu înserări lungi...
În același timp, deplasarea cu dinții strînși (adicătele cam fără chef) prin locuri complicate are un dar mai puțin vizibil, aceea de a întări - mai ales sufletește - a la longue.
.
Pe felie, n-am găsit altceva mai bun a lucra, la un moment dat, decît agent de curățenie. Asta se întîmpla la Carrefour Colentina, din București. Indiscutabil, a fost un fund de groapă, la care am avut bafta de a nu mai coborî, de atunci. Dar, dincolo de un disconfort al clipelor pe care nu pot (și nici nu țin) să le uit, a fost o experiență, cu ale ei două săptămîni, care m-a întărit. M-a făcut poate să mă bucur mai mult de fleacuri. De lefuri întrucîtva mici (altminteri, acolo-n Colentina plata fusese nu mică, ci sinistră).
.
La chestiune (eternul semn că voi valsa pe altă idee, legată), meditez uneori la mentorul meu (căruia i-am fost zăpăcit și rebel ucenic, chit că mă apropiam de 30 ani), dacă ar mai fi avut forța existențială de după 55 ani, dacă nu ar fi făcut 16 de de închisoare.
Foarte probabil nu ar fi avut. Și nici nu ar fi comprimat, după gratii, un fel de arc ce l-a trimis departe, în ultima treime a existenței.
.
Sărind iar, privesc spre această libertate a zicerii, cu carele vă obosesc (cînd nu șochez sau tulbur) pe aici. Uneori mă sperii eu însumi, că am îndrăznit acel drum nou...
Cum a fost cazul azi, cînd mi-a venit a mă declara pe undeva drept ins vindicativ...
Poate țin neapărat să ies în relief în fața altora, poate mintea-mi dorește comunicare pe acele subiecte, descoperite precum ghioceii sub zăpadă...
.
În paralel, doresc a ține în echilibru un simpatic pepene, al iluziilor inconștiente că va cădea lumea lată la acele vorbe, în paralel cu dureroasa acceptare a faptului că e acolo doar o iluzie, pentru a putea traversa mai suportabil această existență, de un cenușiu aparte.
Nu, nu e văzut în negru. Ci doar gustat o cupă aparte, primită ca ofertă de nerefuzat, la naștere...
.
PS
Luat cu vorba, superficialul carele mă aflu nu a apucat să spună mare lucru despre Seacă... Cum a decurs drumul babalîcului.
Păi, a necesitat grijă. Ochi mari. Oboseală suplimentară (cu unele sudălmi aferente). Care n-ar fi fost cine știe ce, dacă nu aș fi fost cravașat permanent grija prinderii trenului spre casă.
:
Hm... La o adică, îndrăznitul în materie de cuvinte e frate bun cu mersul prin zone ca acelea din pozele alăturate.