Piatra Craiului (IV) iulie 1984. Primul mers la cabana Garofița Pietrei Craiului

Toate aceste drumuri (minus cele din 1978) au fost dezinvolte și plăcute. Dar o relație aparte între mine și Piatra Craiului avea să se stabilească peste un an. Considerînd că cercetasem întrucîtva partea de nord a masivului, am zis să dau un ochi.pas și prin jumătatea-i sudică.

Despre ea citisem recent (în revista „România Pitorească”) a exista acolo o cabană „Garofița Pietrei Craiului”. probabil cineva o vorbise foarte de bine, căci nu mi-am pus problema să mergem la vecina ei, cea din Valea  lui Ivan.

Despre ultima, existau informații că e deschisă publicului, însă curînd aveam să aflu că are un regim special, de cabană vînătoare, ba chiar una unde venea cu gînduri cinegetice dictatorul comunist al epocii, Nicolae Ceaușescu.

Am mers cu Mariana. Între timp, ne veniseră pe lume doi copii. Ea se împlinise ca femeie (nu în sensul kilogramelor) și o simțeam că nu mai era aceea din vremea zbenguielilor căprițești din valea Albă. Ce  e drept,rămînea destul loc pentru drumuri domoale împreună, fie ele și nu foarte dese, în competiția mea pentru trasee cît mai dificile (raportate, firește, la putirințele mele, dar în sine tot unele cu potențial ridicat de rupt gîtul).

Acea campanie a fost în 1984 și îndrăznesc să cred că a marcat o trecere, metaforic vorbind, de la 4D la 3D, dacă nu chiar patru.

În primul rînd, a marcat contactul cu locuri noi. Pînă și Golești, acea escală în drum spre Cîmpulung, și-a avut farmecul ei. Firește, sentimentul e subiectiv și datorat în bună măsură vîrstei, cînd te electrizeze de multe, iar totodată se afla și Mariana lîngă mine.

Savantlăcind un pic situația, e de remarcat că reproducerea unor asamenea amintiri reprezintă momentul la care le treci pe hîrtie, și nu neapărat cel nutrit la vremea respectivă. E un amestec de fapt al aceluia, cu ce a rămas azi în tine, iar totodată cu diverse nevoi prezente, inclusiv vreo nevoie de sentimente nemaipomenite.

Fără îndoială nu am privit foarte atent mersul trenurilor, întrucît călătoria pînă la Pitești ni s-a părut excesiv de lungă, aproape trei ore (îmi închipuisem mai ouțin, pentru cei 108 km de acolo). Zic pînă la Pitești, deoarece habar nu aveam că drumul spre Cîmpulung bifurcă o stație mai devreme, la Golești. Așa că ne-am întors, atîta doar că tren mai era pe la prînz.

Așa că ne-am umplut timpul, între altele retrăgîndu-ne într-o zonă verde mai puțin circulată, tot din acea zonă feroviară. Acolo în preajma unei locomotive scoase din uz am făcut plajă.

Segmentul pînă la Cîmpulung mi s-a părut interesant. Nu știu de ce, dar am reținut acea ieșire din pădure în spația Stîlpeni. Cînd e doritoare inima să-i placă ceva, îi place din orice.
Ca de obicei, deplasarea s-a făcut cu nașul. Iar pînă la vreo analiză mai amplă a acestui tip de călători feroviară, e de zis că în parte ținea de călătorie, iar pe de alta în vreun fel de frondă, în vreun de refuz al integrării totale în regulile societății.

Aveam doi copii la vremea aceea cu Mariana, Dan și Gabi. Rămăseseră cu soacra mea, în general familia de acolo ajutîndu-ne  cu cei mici, la vremea aceea.

La Cîmpulung, spre care drumul a durat vreun ceas și jumătate, am aflat că pînă la autogară (de unde am fi luat un autobuz) e ceva de mers. Din fericire, la ultima nu am mai avut mult de așteptat. Era o cursă (despre care citisem probabil în „România Pitorească”) care ducea pînă la „Pecineagu”, punct pe valea superioară a Dîmboviței.

Aveam pentru prima dată de-a face cu acele locuri, minus joncțiunea pe care o vom face la Podu Dîmboviței, cu ruta urmată la 1978, cînd am cercetat valea Dîmbovicoarei. Neașteptat, și poate pentru că ne ajunsese oboseala, am resimțit neplăcut efortul autobuzului (de producție autohtonă) în suișul serpentinelor de pe muntele Mateiașu. În ce privește peisajul, o fi fost inedit, însă a fost nevoie și de alte contacte, pentru a-l pricepe și gusta mai bine. Sentimentele momentului erau inevitabil marcate de necunoscutul în care ne avîntam.

La Rucăr, autobuzul a făcut o pauză, prilej de a cunoaște un pic centrul acelei așezări, de care amintește volumul „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război” al lui Camil Petrescu. A fost o conexiune mai mult decît superficială, căci a fost nevoie și de alte drumuri, pentru a-mi fabrica un iz al locurilor (căci pînă la urmă nu există unul în sine, ci doar născut de „nările” noastre).

Nu am dat niciodată atenție acestui cadru, pe care îl privesc mai atent abia acum, pe cînd aleg imagini pentru aceste rememorări. E în autobuzul Cîmpulung-Pecineagu, o Mariană obosită lăsînd capul pe picioarele mele.

După un timp, în Podu Dîmboviței, vom părăsi asfaltul, către un drum mai puțin amenajat. Am mers pe-acolo kilometri buni, peste 20. Ca reper, aveam doar ”cabana Garofița Pietrei Craiului”. Șoferul o mai fi avut de-a face cu de-ăi ca noi, și ne-a zis că avem de mers pînă la așa-numita colonie Cojocaru.

Ea cuprindea dormitoarele, cît și spații anexe gen magazin, cantină, pentru cei ce construiau atunci barajul de la Pecineagu (în amonte pe Dîmbovița) , din care conductele de aducție alimentau generatoarele propriu-zise, aflate nu departe de Cojocaru.

Să fi fost un 4-5 după-amiază cînd am coborît acolo. Colonie însemnau niște barăci, în bună stare (inclusiv unu-două magazine de genul celor sătești, ci bradolină dată pe podele). Nu știu dacă am achiziționat ceva, dar o voi face cu mare plăcere ulterior, atenuînd privațiunile statului mai multe zile la o cabană care se va dovedi diferită, față de ceea ce văzusem la altel surate.

Cunoștințele noastre asupra locurilor erau mai mult decît reduse... Am urmat noi șoseaua mare (adică aceea pietruită) pînă la un pod, de unde am trecut în dreapta, pe un drum secundar. Acolo, poate pentru că lipseau indicatoarele, poate pentru că nu am fost suficient de atenți, am luat-o din nou la dreapta, descoperind după un timp că ne îndreptăm spre cabana Valea lui Ivan, și nu „Garofița” vizată de noi.

Îndrumările din revistă indicau cabana drept lipsită de aprovizionare cu alimente, așa că am pus în rucsac mîncare pentru cîteva zile.

Și ia-o din nou pe „drumul mare”. Socotisem că e vorba de următoarea vale ce se face în drepta. Către ea, ni s-a ivit ocazie de a traversa inițial pe lîngă o căsuță și apoi livada aceea, pînă la un podeț. Îndrumări ne-a dat și un bătrînel amabil, proprietarul acelei așezări.

Pe celălalt mal, am realizat că puteam veni pînă aici și pe un drum, despărțit din acela spre Valea lui Ivan, dar pe care nu îl sesizasem la acel moment. El urma cursul unei ape, Valea Dragoslăvenilor, pe care am mers cam un ceas. De pe el ni s-a ivit curînd și peretele Pietrei Craiului. Impunător, frumos, și de care voi lega ceva de suflet abia la la viitoarele drumuri, ceva mai apropiate de poala sa, iar mai ales odată cu cele pe zidu-i.

S-a ivit finalmente. Vom pricepe curînd că nu e vorba de una clasică, avînd un cabanier permanent, iar acesta asigurînd inclusiv servicii de tip bucătărie ori frugal bar (adică o bere).

În interiorul construcției, o femeie făcea curățenie. Ea ne-a lămurit că nu-i acolo cabanierul (era soția lui), că nu locuiește permanent acolo, dar că ne putem instala (posibil să ne fi arătat și în care cameră, dintre cele două ale parterului) și va apărea el.

Eram singurii clienți. Și am rămas ca atare, după ce acea doamnă (nu mai țin minte cu ce s-a deplasat la vale) a plecat.

Nu chiar imediat a venit și (cu o Dacie 1300) cabanierul, in amestec de orășean și țăran. Era Nicu Bălan, de felu-i din Rucăr. Avea pe atunci vreo 35 ani.

Fotografie luată ulterior (1990). În ciuda sticlelor cu tărie vizibile în imagine, 

nu l-am simțit interesat de băutură.

Am întîlnit versiunea că era fiul acelui țăran amabil întîlnit la gospodăria din gura Văii Dragoslăvenilor, dar nu i-aș da maximă crezare. Nicu lucra pe undeva pe la baraj (iar aici am auzit varianta că se ocupa de stația de compresoare aflată nu departe de bifurcația din șoseaua mare a drumului spre Ivan, respectiv Garofița). În discuțiile ce vom avea în timp, el nu ne-a pomenit așa lucurri, dar la o adică nici nu era obligat să o facă.

Era un tip volubil, de oarecare primitivitate, dar pe care îl simțeai onest. Avea o bună faimă între montaniarzii propriu-ziși. Suiau totodată la cabană și petrecăreți, însă nu erau niște fitecine, ci niște oameni care înainte de toate cunoșteau condiția locului. Mai exact de cabană în afara circuitului turistic clasic, căci aparținea de asociația „Piatra Craiului” din Pitești (ce o închiriase/preluase de la ocolul Silvic local). Inevitabil, se opera o selecție în ale conduitei vizitatorilor, conștienți de particularitatea locului. La o adică, aceștia se dovedeau clienți de cursă lungă ai lui Nicu, gata oricînd să facă și să primească nu serviciu din partea cabanierului.

Aceste particularități, de intimitate, cît și de loc mai retras (inclusiv fizic/geografic) au făcut ca adăpostul să devină în scurtă vreme drag timidului care mă aflu dincolo de aparențe. Cum la scurtă vreme se va ivi și fascinația (la pătrat?) pentru zona montană din preajmă, a fost și va rămîne un loc de vis pentru sufletul meu.

Cînd ne-am întîlnit, foarte posibil în aceeași seară, Nicu ne-a cerut buletinele, pentru cuvenita înregistrare. Costul cazării nu era mai ridicat decît la stabilimentele similare, aflate în circuitul turistic de stat. Cum eram singurii vizitatori, gazda noastră ne-a arătat unde să punem cheia ușii de la intrare, informîndu-ne că puteam folosi bucătăria cabanei, mai exact plita aceasta, cît și vesela din dulap. În privința lemnelor, le puteam aduce singuri din pădure. Nicu trata pe celălalt ca și cum ar fi făcut-o cu sine, adică făcea prezumție de oarece inteligență, cît și putință că omul de munte ce îi trece pragul se descurcă în a-și procura lemne ori a nu da foc casei.

Apoi a plecat cu mașina la vale. Iar eu și Mariana am rămas singuri. Era destul de rece, cu ceva vînt ce amplifica disconfortul. Cabana nu avea curent electric, prin urmare am pornit așa-numita lampă cu gaz, de care știam să mă folosesc întrucît mai întîlnisem așa ceva anterior (anii 60), la rude din provincie. Luna era iulie, dar peste noapte am pus două pături pe noi. Deși așa mențiuni nu se fac, tinerii care ne aflam s-au și iubit, pe cît permiteau firește condițiile locului, între care menționez vîntul șuierînd prin bezna de afară.

A doua zi, pînă să se trezească Mariana, voi fi dat o mică raită prin jur, combinată cu un consult al marii hărți (aprox. 2 metri înălțime), amplasată în ceea ce poate fi socotită sala de mese/sufrageria cabanei - foarte probabil reprodusă după monografia „Piatra Craiului”, a lui Ion Ionescu-Dunăreanu). De la cabană în amonte pleca un marcaj, pe firul din stînga, atribuit Văii Tămășelului, cea traversată ceva mai sus în poteca de-a coasta prin pădure, numită a Grănicerului..

 A doua zi, în acel început de iulie 1984, am pornit spre muntele propriu-zis. Suind pe Valea Tămășelului, am întîlnit la un marcaj recent, care conducea la stînga în culmea omonimă. Drumul era destul de puțin bătut și străbătea o zonă unde fusese tăiată pădurea recent. Cunoscînd ulterior poteca Grănicerului, aveam să o prefer unei asemenea legături, de care nu știu dacă s-a păstrat ulterior.

În muchie, largă, împădurită, am avut pentru prima dată o perspectivă amplă asupra jumătății sudice a masivului. Pe moment era un zid frumos de piatră (curînd, familiarizîndu-mă, îi voia asocia mental ideea de calcar) și atît, despre care nu cunoșteam decît vag, din tipărituri, că ar adăposti cutare ori cutare punct de interes.

După ce am trecut de o stînă, am intersectat poteca Grănicerului,  care leagă valea lui Ivan de Plaiul Foii. Am pătruns apoi într-o zonă cu brazi, la capătul căreia ne-a întîmpinat vederea a ceea ce am ghicit lesne a fi Umerii Pietrei Craiului (aveam cu noi monografia din 1958 a lui I.I. Dunăreanu, găsită la anticariat). 

Fără vreo grabă, de la baza lor am luat-o în dreapta, către sud. Marcajul, desfășurîndu-se aproximativ pe curbă de nivel, a intrat curînd în pădure, din care vom ieși în dreptul a două rîuri de grohotiș vecine, aparținînd Padinei Lăncii, în dreapta, respectiv firului Secundar al acesteia, în stînga. Am recunoscut vîrful Lancea din fotografia lui Dunăreanu.

Drumul și-a reluat cursul prin pădure, care a durat pînă la întîlnirea cu acea întindere de bolovani, numită Marele Grohotiș. Ne-a însoțit permanent vîntul, fără să avem însă parte de vreo nedorită ploaie.

Vom reintra după un timp în pădure. Era un prim contact vizual cu stînca Pietrei Craiului, cu bizareriile pe care apa și vîntul le crease în trupul ei. De pildă Ceardacul Stanciului, pe care l-am putut identifica, dar nu am suit pe bolovanul lui. Era doar un prim contact cu locurile. La un moment dat, la o bifurcație, am ales marcajul ce cobora și în lungul căruia am întîlnind crucea grănicerului regățean Matei Dobre, probabil mort într-o confruntare cu contrabandiștii, și care dă numele potecii de acolo. Lucrurile se petreceau , firește, înainte de primul război mondial, cînd fruntariul trecea prin zonă.

Alesesem să coborîm pin Valea lui Ivan, în josul ei făcînd cunoștință cu adăpostul omonim. Nici aici, precum în restul traseului, nu am întâlnit lume, poate și pentru că ne aflam în cursul săptămînii. Am continuat apoi pe valea Dragoslăvenilor. Pe tot parcursul, dacă tot ne prisosea timpul, am adunat ciuperci sau fragi. Vom avea însă o mare dezamăgire în ce privește ciupercile (în care ajunsesem să mă cred cît de cît priceput, cînd un localnic în trecere pe la cabana lui Nicu ne va lămuri că multe din cele alese de noi erau otrăvitoare. Nu am mai perseverat de atunci într-o asemenea îndeletnicire.

Gică Contra, unghi poate simpatic

Un Gică Contra carele se respectă este astfel și față de sine însuși.
Iar el fiind GC, va fi GC la un GC.

Pe un site feroviar, nimeresc azi spusa cuiva, pe cînd se pozează cu o garnitură de tren și o gară în spate:

„Cred că cel mai important pe lumea asta este să îți îndeplinești visul și pasiunea!

Asta este pasiune mea…. ”

Am comentat:

Inevitabil devin curios...
Pasiunea fiind care? Iar îndeplinirea ei, în ce constă?
Pot părea nepoliticos (căci, în cazul vorbelor mari, oamenii nu solicită detalii)...
PS
Mă întreba un om rău, pe cînd atinsesem 50 ani, ce s-a ales de visele și pasiunile mele juvenile...

După un timp, mi-a venit să mă pun în locul respectivului. Și am putut pricepe un tînăr bine educat, între altele  asupra necesității vorbelor mari, în comunicarea cu ceilalți.

Vorbele mari fiind ele în sine, dar și efectul născut în interlocutorul educat și el la umbra a așa ceva. Amîndoi, emitent și receptor, se simt bine. Le pot intui sentimentul, născute de plăcerea propriu zisă (vorbele mari sînt totuși alese cît să atingă plăcut în inconștient, fie și unul educat - V. PS), cît și de acea mîngîiere plăcută pe cap, ce sosește oamenilor la locul lor, cînd ascultă de regulile comportamentale din zona lor.
Mîna, fizică sau ba, a părintelui de altădată.

De care, din motive ce se pot analiza, eu nu am avut parte.

Iar de aici Gică contrismul.

Care semnalizează iritarea pe acel părinte/părinți. Probabil, una pentru că nu primea ce voia, dar primea ceea ce nu voia.

În așa mediu, unde apuci a te stropși la un părinte, ceva mă face să cred că represiunea nu a fost îndeajuns de mare, pentru frondă. Altfel tipul acela devenea un pleoștit, cu compulsiile aferente. 

Altminteri, cine nu are compulsii, fie și de alt tip?

PS
Nu am studiat mare lucru despre așa-numitul subconștient,interesat fiind exclusiv de inconștient. Mi-am zis, probabil, să tai coada cîinelui dintr-o dată, fără să o mai scald că există și vreun intermediar subconștient.
Prin urmare nu știu dacă acea mîngîiere pe cap ține de el, de subconștient, ori de inconștient. 

PS2
Domnul cu pricina îmi răspunde.
În acel mediu al său nefiind luat de nimeni, ca subsemnatul (altfel își modifica măcar în parte optica), nu posedă replică, la intervenții ca a mea.

Îi rămîne doar să îi dea ocol întrebărilor inconfortabile, dar nu fără a încerca să se revanșeze. O face după cum a fost învățat totuși să procedeze, acasă/la școală:
„ V-ați chinuit puțin să scrieți comentariul acesta.”

În rest, prost nu se află. Alege drept emoticon niște mîini negre care aplaudă.
Am mai învățat ceva...

Un punct de vedere interesant

Articol din ziarul „Adevărul”, despre dispariția unui tînăr pe munte (Valea Jepilor, Bucegi), găsit ulterior mort.
Cineva i-a semnalat în răstimp rucsacul, i-a indicat locul (altminteri în afara potecii), dar acela a dispărut, pînă la venirea salvamontiștilor.

„Nu avem de-a face cu un hoț
Gabriel Diaconu, director medical al Centrului MindCare, medic specialist psihiatru, cu supraspecializare în suicidologie, psihotraumatologie și intervenţie de criză, susține că persoana care a luat rucsacul tânărului nu este un hoț în adevăratul sens al cuvântului, cel mai probabil. „Face parte din acea categorie de amărâți care își fac veacul pe munte mai ales în zonele folosite des de turiști. Sunt oameni care trăiesc în condiții precare, în zone enclavizate, fără acces la știri, iar mulți fac parte din populații nomade, nu au nici măcar buletin. Ei nu se confundă cu societatea, vorbesc română, dar nu se confundă cu societatea, repet. Singurul contact cu societatea este munca pe post de zilier la câte un cioban, din când în când, dar atât. În rest cerșesc la turiști sau mai culeg din ce lasă alții pe munte și valorifică cum pot «prada» pe piața neagră, evident. Aceste comunități există, de ne place sau nu. Repet, nu vorbim de un hoț în adevărat sens al cuvântului, ci despre un individ care așa știe să trăiască pe principiul «Ce-am găsit, al meu sa fie». Sunt 100% sigur că omul nici măcar nu știe că a săvârșit o infracțiune. Pentru el este la fel cum ar culege doze de suc sau bere abandonate de turiști pentru a le vinde la centre specializate. Aceste comunități sunt cunoscute de polițiștii din zonă, în general, iar o investigație serioasă ar da urmări, probabil. Acești oameni au o mare frică de a intra în contact cu autoritățile”, a precizat Gabriel Diaconu.

Textul articolului:

„Misterul morții unui tânăr de 18 ani din București, Alexandru Mărășescu, care a plecat la munte și nu s-a mai întors, ar putea rămâne veșnic nedezlegat după ce rucsacul acestuia, în care se afla inclusiv un laptop, a dispărut fără urmă.

Totul a început pe 8 octombrie când tânărul și-a anunțat familia că pleacă la munte. Nu prea era corespunzător echipat. Mai exact purta pantaloni de trening bleumarin, hanorac negru, cu glugă, șapcă de culoare închisă și încălțăminte sport. Din seara aceleiași zile băiatul nu a mai răspuns la telefon și nici acasă nu s-a întors. Familia l-a dat dispărut. Zilele au trecut, poliția l-a căutat, dar fără rezultat așa că la 23 octombrie familia și-a exprimat acordul cu privire la mediatizarea cazului.

 Între timp, salvamontiștii din Bușteni ajutați de jandarmii montani au continuat misiunile de căutare demarate imediat după anunțarea dispariției. Cu o zi înainte de mediatizarea cazului, pe 22 octombrie, salvamontiștii au folosit inclusiv drone, iar un elicopter al Ministerului Afacerilor Interne a survolat intens zona dintre Bușteni și Sinaia. Din păcate, fără rezultat. „Informațiile despre traseul sau destinația tânărului sunt inexistente”, transmiteau salvamontiștii.

Salvamontiștii din Prahova au reușit pe 27 octombrie să găsească trupul lui Alexandru Mărășescu în Valea Caraimanului. La misiunea de recuperare au participat 11 salvatori montani din cadrul formațiilor Salvamont Prahova, Salvamont Bușteni și 5 jandarmi montani. Se pare că tânărul ar fi decedat încă din 8 octombrie.

Salvatorii nu au găsit însă rucsacul cu care acesta plecase de acasă. Conform coordonatorului Salvamont Bușteni, Laurențiu Paraschiv, din loc în loc, inclusiv în Valea Jepii Mici, salvamontiștii au amenajate locuri în care își depozitează diverse scule pe care le folosesc în misiunile de salvare. „Sunt locuri ascunse pentru că nu vrem să ne dispară ceva. Pe 22 și pe 23 octombrie ascunzătoarea de pe Jepii Mici a fost verificată de noi, nu era nimic ieșit din comun, dar pe 29 octombrie am primit un apel și chiar imagini cu rucsacul băiatului care era plasat alături de o pelerină în locul amenajat de noi. Am plecat rapid către zonă, am ajuns în scurt timp, dar rucsacul nu mai era, am găsit numai pelerina.

Deci după moartea tânărului cineva a găsit rucsacul și l-a lăsat ulterior la locul nostru. A venit o a doua persoană care ne-a semnalat acest fapt, inclusiv cu imagini, dar până am ajuns la fața locului o a treia persoană l-a luat. Acel rucsac poate conține date vitale pentru întregul caz și ar ajuta mult familia înțeleagă evenimentele petrecute. Oricum nu știm deocamdată circumstanțele exacte ale tragicului accident. Poate l-a prins noaptea, poate a întâlnit ursul, s-a speriat și s-a abătut de la traseu, nu știm. Cert este că nu avea echipament corespunzător și că a decedat pe 8 octombrie”, a declarat Laurențiu Paraschiv.”

 

Piatra Craiului. Eu pe acolo (III). 1983

Am mai petrecut o noapte la campingul de sub Izvorul Coștilei. Eugen nu avea cort, așa că a stat în al meu. Probabil din plimbarea pe care am făcut-o la un 1 mai 1979 rămăsesem cu teamă de frig, dar a fost foarte cald. Cortul era unul relativ mic, îi spunea Făgăraș, și Mariana dăduse peste o jumătate de salariu pe el (luat în trei rate, de la magazinul Victoria).

Îl mai folosisem la mare, în cel puțin două situații, dar marea în estival nu își pune problema de temperatură...

În dimineața următoare am pornit spre Bușteni. Nu mai știu de ce am considerat util să ne oprim în Predeal, unde am dat să ne facem cumpărături la Autoservirea (anterior, în timp, formularea fusese Alimentara, pentru a deveni după 1990 Market-ul). Acolo am văzut pentru prima dată problemele la vînzarea de pîine. Mai exact nu se vindea (ori se făcea cu greu) localnicilor! Criza debutase cu un an în urmă, pe fondul plății accentuate a datoriilor externe ale țării, dar la București nu o simțisem.

Luat tren finalmente din Zărnești.

La un panou turistic din centrul Zărneștiului, Eugen indică itinerariul de urmat celor din grup. Că veni vorba, oaspeții noștri erau vreo opt la număr.

Vom pune corturile pe poteca spre Diana, mai exact unde valea Crăpăturii, de acum largă, cu maluri înierbate, intersectează acel drum de apropiere. În acea seară, Eugen a stat a observa direcția fumului de la focul ce încropisem și a dedus că urmează o zi frumoasă.
Cortul din imagine era al meu.

A  doua zi am pornit spre ceastă, mai exact pe Padina Șindileriei.

În creastă, și avînd anterioara experiență a apei de la Găvan, am coborît pînă la el, dar o fi fost o vară mai secetoasă decît în urmă cu patru ani, căci nu am mai găsit apă acolo.

De data asta, și spre deosebire de tura cu Mariana, nu s-a mai pus problema de vreo grabă. Aflîndu-mă sub conducerea cuiva care știa drumul, iar în paralel în compania unor oameni care știau să-și facă plăcute clipele, drumul a decurs frumos.

E de spus aici că mă aflam la stadiul dromovorus, nu în sensul populariuzat de Nestor Urechia, ci al unui mers tineresc și în prima lui trecere prin vreun loc. Este acolo plăcerea de a traversa fără emoții, cît și în oarece viteză niște locuri necunoscute. A privi mai cu atenție așa zone vine, inevitabil, ulterior, cînd există umeri pe care noile impresii se cațără deasupra anterioarelor.

De la Om, am urmat drumul lui Deubel. A fost un pic de pîclă sus, dar problemele au lipsit.

Pe undeva pe drumul forestier ce am atins la poale, cineva din grup a găsit o bancnotă de 100 lei. Cu ea a comandat bere pentru toți, la cabană la Plaiul Foii. Băutura se afla la recipient (de sticlă) de un litru, cunoscut ca avînd un gust mai bun decît formatul clasic, de 300 ml. Cum era și din bani găsiți, plus inevitabilul alcool suit la cap, ne-am simțit tare bine. Ca un făcut, la un moment dat am întîlnit și o căruță, care ne-a scutit de efortul drumului per pedes. În așa condiții, cu picioarele unora bălăngănind în exteriorul căruței, cehii s-au apucat să cînte, din repertoriul lor reținînd doar un refren, cu cerveni și bila (adică negru și alb).

Tomuleț, din Bușteni

Un truism.
Și anume că tinerețea e vîrsta aceea, la care momentele se impregnează durabil în minte. Pentru că nu o fi aglomerație de amintiri acolo, ori pentru că experiențele sînt în bună parte inedite.

În prima mea campanie ceva mai serioasă de mers în abruptul Bucegilor, cînd aveam cîțiva colegi, iar totodată posedam ceva mai multe informații (că erau totuși încă mult insuficiente, e altă discuție), am pornit să urcăm Albișoara Turnului din Caraiman (Bucegi).

Cred că pînă să ajungem la jumătatea ei ne-au ajuns din urmă doi tineri. Eu aveam 22 ani atunci, ei părea și mai juni. Aveau cu ei doar coarda. Fără să fie neapărat niște viteziști, ne-au depășit după o vreme.

Cei mai pricepuți din grupul meu stabiliseră ca, odată atinsă Creasta Picăturii, să încercăm a continua pe ea, pe treapta numită Față Înaltă, În partea ei inferioară, pe cînd avansam printr-o vegetație cît de cît fezabilă, i-am văzut pe ceilalți doi, canonindu-se un pic la un fisură din amonte. Pînă la urmă, au depășit-o.

Nu și noi, începătorii, care aveam să ne retragem, finalmente pe Brîul Turnului, iar apoi pe Valea Seacă a Caraimanului.

Cineva dintre noi îi cunoștea pe cei tineri, lămurindu-ne că e vorba de cei doi fii ai cabanierului (în sensul că avea grijă, nu că ar fi stat permanent acolo) ai așa-numitului refugiu din Valea Albă.

Fiind numit și al Schiorilor, e de ghicit că fusese ridicat pentru a servi acelei categorii de montaniarzi, foarte probabil de către vreo fabrică din Bușteni. L-am vizitat de vreo două ori, dar nici pînă azi nu cunosc alte amănunte, ale funcționării lui.

Ne-a mai spus acel coleg (foarte probabil Daniel Georgescu) 

...o butadă privind modul cum mergeau cei doi pe munte: „Cel mai la îndemnă drum, de la Verdeața Văii Albe la Cruce, le este pe... Creasta Picăturii!!”.

La puține luni însă, cei doi au avut un accident, pe cînd încercau să coboare în condițiile de iarnă Valea Albă. Unul dintre cei doi frați a murit (am auzit că erau doar în clăpari, fără piolet etc.), o cruce amintind ulterior de el, în apropierea hățașului ce însoțește valea în partea inferioară.

Nu pot să ascund că am ridicat sprîncenele a nedumerie, la textul de acolo:
„Au fost doi legați în coardă
Amîndoi în rapelare iar motivul principal lipsă de asigurare!
Muntele ne-ndrumă și ne-nvață
Că-i ușor a renunța la viață
Cînd legea cea nescrisă i-o încălcăm
Și mari viteji ne place să ne dăm.
Deci tinere învață și ia aminte
Că muntele nu iartă și te-nvinge
Lăsînd în urmă grele suferințe.

Această placă este ridicată în amintirea scumpului nostru (s.m) fiu și frate, Titișor ”

Decenii la rînd nu am mai avut însă vreun contact cu ceva legat de acei tineri (minus crucea de care pomeneam).

Abia deunăzi am descoperit o pagină Facebook, aparținînd lui Cornel Tomuleț.

Am îndrăznit să demarez acolo următorul dialog:

”Ești rudă cu fostul cabanier de la refugiul Valea Albă? Și implicit cu tânărul care s a prăpădit în zonă, la 1980?”

„Eu sînt nepotul lui Pușcaș , care a înființat Salvamont În Bușteni, Tata nu era cabanier el avea grije de refugiul Valea Albă voluntar, cel care a murit pe Valea Albă era fratele meu, eu eram la Nea Mitică Chivu la Asa Brașov în armată și el se pregătea pt Dinamo la Nea Sandu Floricioiu.,(Făcusem firul cu fratele cu 4 zile înainte, "Muntele își cere tributul său".

„Înseamnă că ne am întâlnit odată întâmplător, pe Albișoara Turnului din Caraiman.
Octombrie 1979.”

„Pe Albișoara Cruci probabil, eram cu frățiorul.

Uită-te pe fb. la poza din 1967 cu tata și frățiorul în Valea Albă la un concurs de ski.
În luna august  în perioada respectivă, zăpadă se prindea una pe alta.”

„14 octombrie. Ați urcat apoi Fața înaltă, pe mijlocul ei. Noi eram un grup de cinci persoane.”

„Acum, îmi amintesc perfect îl cunoșteați pe fratele care stătea mai mult cu tata la refugiu, eu lucram atunci la telecabină și era mai greu cu liberele în acea perioadă.”

„Nu l-am cunoscut. V-am văzut doar în acea tură, lămurindu-mă cu acel prilej, despre voi, unul din amicii cu care eram (cred că farmacistul Daniel Georgescu). Zicea că aveați pe atunci 19-20 ani (eu eram o idee mai mare).”

„19 ani, înainte să plec în armată, sănătate și mult timp frumos pt. ture.”

Multe fotografii interesante, pe acea filă a lui Cornel Tomuleț!

„În 1967 iunie la concurs de ski În Valea albă, cu frățioru.”

Munții Făgăraș 1977 cu tata.

„Poftiți la bere, fac cinste pt. toți prietenii.” (firește, poză veche!)

[1983]

„Raliul Salvamont Peștera 1986(Alin Nastase,Bambi,Doru Moiceanu, Miki Vintilă)”

Decembrie 1981 pilonul 6 platoul Bucegi, (să tot fi revizor de linie).

1978 cabană Caraiman Bălan Ninel, Ionuț, Petrică și Stoica Doina

1983 martie la Babele, După 2 nopți la - 26 grade și vînt 100 km a venit și răsplată.

„Bunu Savu, Titi Bratu prietenu Bambi la cupa teleferic Predeal.”

„2020,cu feribotul spre Insula Skiathos (Grecia). ”