Piatra Craiului (IV) iulie 1984. Primul mers la cabana Garofița Pietrei Craiului

Toate aceste drumuri (minus cele din 1978) au fost dezinvolte și plăcute. Dar o relație aparte între mine și Piatra Craiului avea să se stabilească peste un an. Considerînd că cercetasem întrucîtva partea de nord a masivului, am zis să dau un ochi.pas și prin jumătatea-i sudică.

Despre ea citisem recent (în revista „România Pitorească”) a exista acolo o cabană „Garofița Pietrei Craiului”. probabil cineva o vorbise foarte de bine, căci nu mi-am pus problema să mergem la vecina ei, cea din Valea  lui Ivan.

Despre ultima, existau informații că e deschisă publicului, însă curînd aveam să aflu că are un regim special, de cabană vînătoare, ba chiar una unde venea cu gînduri cinegetice dictatorul comunist al epocii, Nicolae Ceaușescu.

Am mers cu Mariana. Între timp, ne veniseră pe lume doi copii. Ea se împlinise ca femeie (nu în sensul kilogramelor) și o simțeam că nu mai era aceea din vremea zbenguielilor căprițești din valea Albă. Ce  e drept,rămînea destul loc pentru drumuri domoale împreună, fie ele și nu foarte dese, în competiția mea pentru trasee cît mai dificile (raportate, firește, la putirințele mele, dar în sine tot unele cu potențial ridicat de rupt gîtul).

Acea campanie a fost în 1984 și îndrăznesc să cred că a marcat o trecere, metaforic vorbind, de la 4D la 3D, dacă nu chiar patru.

În primul rînd, a marcat contactul cu locuri noi. Pînă și Golești, acea escală în drum spre Cîmpulung, și-a avut farmecul ei. Firește, sentimentul e subiectiv și datorat în bună măsură vîrstei, cînd te electrizeze de multe, iar totodată se afla și Mariana lîngă mine.

Savantlăcind un pic situația, e de remarcat că reproducerea unor asamenea amintiri reprezintă momentul la care le treci pe hîrtie, și nu neapărat cel nutrit la vremea respectivă. E un amestec de fapt al aceluia, cu ce a rămas azi în tine, iar totodată cu diverse nevoi prezente, inclusiv vreo nevoie de sentimente nemaipomenite.

Fără îndoială nu am privit foarte atent mersul trenurilor, întrucît călătoria pînă la Pitești ni s-a părut excesiv de lungă, aproape trei ore (îmi închipuisem mai ouțin, pentru cei 108 km de acolo). Zic pînă la Pitești, deoarece habar nu aveam că drumul spre Cîmpulung bifurcă o stație mai devreme, la Golești. Așa că ne-am întors, atîta doar că tren mai era pe la prînz.

Așa că ne-am umplut timpul, între altele retrăgîndu-ne într-o zonă verde mai puțin circulată, tot din acea zonă feroviară. Acolo în preajma unei locomotive scoase din uz am făcut plajă.

Segmentul pînă la Cîmpulung mi s-a părut interesant. Nu știu de ce, dar am reținut acea ieșire din pădure în spația Stîlpeni. Cînd e doritoare inima să-i placă ceva, îi place din orice.
Ca de obicei, deplasarea s-a făcut cu nașul. Iar pînă la vreo analiză mai amplă a acestui tip de călători feroviară, e de zis că în parte ținea de călătorie, iar pe de alta în vreun fel de frondă, în vreun de refuz al integrării totale în regulile societății.

Aveam doi copii la vremea aceea cu Mariana, Dan și Gabi. Rămăseseră cu soacra mea, în general familia de acolo ajutîndu-ne  cu cei mici, la vremea aceea.

La Cîmpulung, spre care drumul a durat vreun ceas și jumătate, am aflat că pînă la autogară (de unde am fi luat un autobuz) e ceva de mers. Din fericire, la ultima nu am mai avut mult de așteptat. Era o cursă (despre care citisem probabil în „România Pitorească”) care ducea pînă la „Pecineagu”, punct pe valea superioară a Dîmboviței.

Aveam pentru prima dată de-a face cu acele locuri, minus joncțiunea pe care o vom face la Podu Dîmboviței, cu ruta urmată la 1978, cînd am cercetat valea Dîmbovicoarei. Neașteptat, și poate pentru că ne ajunsese oboseala, am resimțit neplăcut efortul autobuzului (de producție autohtonă) în suișul serpentinelor de pe muntele Mateiașu. În ce privește peisajul, o fi fost inedit, însă a fost nevoie și de alte contacte, pentru a-l pricepe și gusta mai bine. Sentimentele momentului erau inevitabil marcate de necunoscutul în care ne avîntam.

La Rucăr, autobuzul a făcut o pauză, prilej de a cunoaște un pic centrul acelei așezări, de care amintește volumul „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război” al lui Camil Petrescu. A fost o conexiune mai mult decît superficială, căci a fost nevoie și de alte drumuri, pentru a-mi fabrica un iz al locurilor (căci pînă la urmă nu există unul în sine, ci doar născut de „nările” noastre).

Nu am dat niciodată atenție acestui cadru, pe care îl privesc mai atent abia acum, pe cînd aleg imagini pentru aceste rememorări. E în autobuzul Cîmpulung-Pecineagu, o Mariană obosită lăsînd capul pe picioarele mele.

După un timp, în Podu Dîmboviței, vom părăsi asfaltul, către un drum mai puțin amenajat. Am mers pe-acolo kilometri buni, peste 20. Ca reper, aveam doar ”cabana Garofița Pietrei Craiului”. Șoferul o mai fi avut de-a face cu de-ăi ca noi, și ne-a zis că avem de mers pînă la așa-numita colonie Cojocaru.

Ea cuprindea dormitoarele, cît și spații anexe gen magazin, cantină, pentru cei ce construiau atunci barajul de la Pecineagu (în amonte pe Dîmbovița) , din care conductele de aducție alimentau generatoarele propriu-zise, aflate nu departe de Cojocaru.

Să fi fost un 4-5 după-amiază cînd am coborît acolo. Colonie însemnau niște barăci, în bună stare (inclusiv unu-două magazine de genul celor sătești, ci bradolină dată pe podele). Nu știu dacă am achiziționat ceva, dar o voi face cu mare plăcere ulterior, atenuînd privațiunile statului mai multe zile la o cabană care se va dovedi diferită, față de ceea ce văzusem la altel surate.

Cunoștințele noastre asupra locurilor erau mai mult decît reduse... Am urmat noi șoseaua mare (adică aceea pietruită) pînă la un pod, de unde am trecut în dreapta, pe un drum secundar. Acolo, poate pentru că lipseau indicatoarele, poate pentru că nu am fost suficient de atenți, am luat-o din nou la dreapta, descoperind după un timp că ne îndreptăm spre cabana Valea lui Ivan, și nu „Garofița” vizată de noi.

Îndrumările din revistă indicau cabana drept lipsită de aprovizionare cu alimente, așa că am pus în rucsac mîncare pentru cîteva zile.

Și ia-o din nou pe „drumul mare”. Socotisem că e vorba de următoarea vale ce se face în drepta. Către ea, ni s-a ivit ocazie de a traversa inițial pe lîngă o căsuță și apoi livada aceea, pînă la un podeț. Îndrumări ne-a dat și un bătrînel amabil, proprietarul acelei așezări.

Pe celălalt mal, am realizat că puteam veni pînă aici și pe un drum, despărțit din acela spre Valea lui Ivan, dar pe care nu îl sesizasem la acel moment. El urma cursul unei ape, Valea Dragoslăvenilor, pe care am mers cam un ceas. De pe el ni s-a ivit curînd și peretele Pietrei Craiului. Impunător, frumos, și de care voi lega ceva de suflet abia la la viitoarele drumuri, ceva mai apropiate de poala sa, iar mai ales odată cu cele pe zidu-i.

S-a ivit finalmente. Vom pricepe curînd că nu e vorba de una clasică, avînd un cabanier permanent, iar acesta asigurînd inclusiv servicii de tip bucătărie ori frugal bar (adică o bere).

În interiorul construcției, o femeie făcea curățenie. Ea ne-a lămurit că nu-i acolo cabanierul (era soția lui), că nu locuiește permanent acolo, dar că ne putem instala (posibil să ne fi arătat și în care cameră, dintre cele două ale parterului) și va apărea el.

Eram singurii clienți. Și am rămas ca atare, după ce acea doamnă (nu mai țin minte cu ce s-a deplasat la vale) a plecat.

Nu chiar imediat a venit și (cu o Dacie 1300) cabanierul, in amestec de orășean și țăran. Era Nicu Bălan, de felu-i din Rucăr. Avea pe atunci vreo 35 ani.

Fotografie luată ulterior (1990). În ciuda sticlelor cu tărie vizibile în imagine, 

nu l-am simțit interesat de băutură.

Am întîlnit versiunea că era fiul acelui țăran amabil întîlnit la gospodăria din gura Văii Dragoslăvenilor, dar nu i-aș da maximă crezare. Nicu lucra pe undeva pe la baraj (iar aici am auzit varianta că se ocupa de stația de compresoare aflată nu departe de bifurcația din șoseaua mare a drumului spre Ivan, respectiv Garofița). În discuțiile ce vom avea în timp, el nu ne-a pomenit așa lucurri, dar la o adică nici nu era obligat să o facă.

Era un tip volubil, de oarecare primitivitate, dar pe care îl simțeai onest. Avea o bună faimă între montaniarzii propriu-ziși. Suiau totodată la cabană și petrecăreți, însă nu erau niște fitecine, ci niște oameni care înainte de toate cunoșteau condiția locului. Mai exact de cabană în afara circuitului turistic clasic, căci aparținea de asociația „Piatra Craiului” din Pitești (ce o închiriase/preluase de la ocolul Silvic local). Inevitabil, se opera o selecție în ale conduitei vizitatorilor, conștienți de particularitatea locului. La o adică, aceștia se dovedeau clienți de cursă lungă ai lui Nicu, gata oricînd să facă și să primească nu serviciu din partea cabanierului.

Aceste particularități, de intimitate, cît și de loc mai retras (inclusiv fizic/geografic) au făcut ca adăpostul să devină în scurtă vreme drag timidului care mă aflu dincolo de aparențe. Cum la scurtă vreme se va ivi și fascinația (la pătrat?) pentru zona montană din preajmă, a fost și va rămîne un loc de vis pentru sufletul meu.

Cînd ne-am întîlnit, foarte posibil în aceeași seară, Nicu ne-a cerut buletinele, pentru cuvenita înregistrare. Costul cazării nu era mai ridicat decît la stabilimentele similare, aflate în circuitul turistic de stat. Cum eram singurii vizitatori, gazda noastră ne-a arătat unde să punem cheia ușii de la intrare, informîndu-ne că puteam folosi bucătăria cabanei, mai exact plita aceasta, cît și vesela din dulap. În privința lemnelor, le puteam aduce singuri din pădure. Nicu trata pe celălalt ca și cum ar fi făcut-o cu sine, adică făcea prezumție de oarece inteligență, cît și putință că omul de munte ce îi trece pragul se descurcă în a-și procura lemne ori a nu da foc casei.

Apoi a plecat cu mașina la vale. Iar eu și Mariana am rămas singuri. Era destul de rece, cu ceva vînt ce amplifica disconfortul. Cabana nu avea curent electric, prin urmare am pornit așa-numita lampă cu gaz, de care știam să mă folosesc întrucît mai întîlnisem așa ceva anterior (anii 60), la rude din provincie. Luna era iulie, dar peste noapte am pus două pături pe noi. Deși așa mențiuni nu se fac, tinerii care ne aflam s-au și iubit, pe cît permiteau firește condițiile locului, între care menționez vîntul șuierînd prin bezna de afară.

A doua zi, pînă să se trezească Mariana, voi fi dat o mică raită prin jur, combinată cu un consult al marii hărți (aprox. 2 metri înălțime), amplasată în ceea ce poate fi socotită sala de mese/sufrageria cabanei - foarte probabil reprodusă după monografia „Piatra Craiului”, a lui Ion Ionescu-Dunăreanu). De la cabană în amonte pleca un marcaj, pe firul din stînga, atribuit Văii Tămășelului, cea traversată ceva mai sus în poteca de-a coasta prin pădure, numită a Grănicerului..

 A doua zi, în acel început de iulie 1984, am pornit spre muntele propriu-zis. Suind pe Valea Tămășelului, am întîlnit la un marcaj recent, care conducea la stînga în culmea omonimă. Drumul era destul de puțin bătut și străbătea o zonă unde fusese tăiată pădurea recent. Cunoscînd ulterior poteca Grănicerului, aveam să o prefer unei asemenea legături, de care nu știu dacă s-a păstrat ulterior.

În muchie, largă, împădurită, am avut pentru prima dată o perspectivă amplă asupra jumătății sudice a masivului. Pe moment era un zid frumos de piatră (curînd, familiarizîndu-mă, îi voia asocia mental ideea de calcar) și atît, despre care nu cunoșteam decît vag, din tipărituri, că ar adăposti cutare ori cutare punct de interes.

După ce am trecut de o stînă, am intersectat poteca Grănicerului,  care leagă valea lui Ivan de Plaiul Foii. Am pătruns apoi într-o zonă cu brazi, la capătul căreia ne-a întîmpinat vederea a ceea ce am ghicit lesne a fi Umerii Pietrei Craiului (aveam cu noi monografia din 1958 a lui I.I. Dunăreanu, găsită la anticariat). 

Fără vreo grabă, de la baza lor am luat-o în dreapta, către sud. Marcajul, desfășurîndu-se aproximativ pe curbă de nivel, a intrat curînd în pădure, din care vom ieși în dreptul a două rîuri de grohotiș vecine, aparținînd Padinei Lăncii, în dreapta, respectiv firului Secundar al acesteia, în stînga. Am recunoscut vîrful Lancea din fotografia lui Dunăreanu.

Drumul și-a reluat cursul prin pădure, care a durat pînă la întîlnirea cu acea întindere de bolovani, numită Marele Grohotiș. Ne-a însoțit permanent vîntul, fără să avem însă parte de vreo nedorită ploaie.

Vom reintra după un timp în pădure. Era un prim contact vizual cu stînca Pietrei Craiului, cu bizareriile pe care apa și vîntul le crease în trupul ei. De pildă Ceardacul Stanciului, pe care l-am putut identifica, dar nu am suit pe bolovanul lui. Era doar un prim contact cu locurile. La un moment dat, la o bifurcație, am ales marcajul ce cobora și în lungul căruia am întîlnind crucea grănicerului regățean Matei Dobre, probabil mort într-o confruntare cu contrabandiștii, și care dă numele potecii de acolo. Lucrurile se petreceau , firește, înainte de primul război mondial, cînd fruntariul trecea prin zonă.

Alesesem să coborîm pin Valea lui Ivan, în josul ei făcînd cunoștință cu adăpostul omonim. Nici aici, precum în restul traseului, nu am întâlnit lume, poate și pentru că ne aflam în cursul săptămînii. Am continuat apoi pe valea Dragoslăvenilor. Pe tot parcursul, dacă tot ne prisosea timpul, am adunat ciuperci sau fragi. Vom avea însă o mare dezamăgire în ce privește ciupercile (în care ajunsesem să mă cred cît de cît priceput, cînd un localnic în trecere pe la cabana lui Nicu ne va lămuri că multe din cele alese de noi erau otrăvitoare. Nu am mai perseverat de atunci într-o asemenea îndeletnicire.