Piatra Craiului. Eu pe acolo (III). 1983

Am mai petrecut o noapte la campingul de sub Izvorul Coștilei. Eugen nu avea cort, așa că a stat în al meu. Probabil din plimbarea pe care am făcut-o la un 1 mai 1979 rămăsesem cu teamă de frig, dar a fost foarte cald. Cortul era unul relativ mic, îi spunea Făgăraș, și Mariana dăduse peste o jumătate de salariu pe el (luat în trei rate, de la magazinul Victoria).

Îl mai folosisem la mare, în cel puțin două situații, dar marea în estival nu își pune problema de temperatură...

În dimineața următoare am pornit spre Bușteni. Nu mai știu de ce am considerat util să ne oprim în Predeal, unde am dat să ne facem cumpărături la Autoservirea (anterior, în timp, formularea fusese Alimentara, pentru a deveni după 1990 Market-ul). Acolo am văzut pentru prima dată problemele la vînzarea de pîine. Mai exact nu se vindea (ori se făcea cu greu) localnicilor! Criza debutase cu un an în urmă, pe fondul plății accentuate a datoriilor externe ale țării, dar la București nu o simțisem.

Luat tren finalmente din Zărnești.

La un panou turistic din centrul Zărneștiului, Eugen indică itinerariul de urmat celor din grup. Că veni vorba, oaspeții noștri erau vreo opt la număr.

Vom pune corturile pe poteca spre Diana, mai exact unde valea Crăpăturii, de acum largă, cu maluri înierbate, intersectează acel drum de apropiere. În acea seară, Eugen a stat a observa direcția fumului de la focul ce încropisem și a dedus că urmează o zi frumoasă.
Cortul din imagine era al meu.

A  doua zi am pornit spre ceastă, mai exact pe Padina Șindileriei.

În creastă, și avînd anterioara experiență a apei de la Găvan, am coborît pînă la el, dar o fi fost o vară mai secetoasă decît în urmă cu patru ani, căci nu am mai găsit apă acolo.

De data asta, și spre deosebire de tura cu Mariana, nu s-a mai pus problema de vreo grabă. Aflîndu-mă sub conducerea cuiva care știa drumul, iar în paralel în compania unor oameni care știau să-și facă plăcute clipele, drumul a decurs frumos.

E de spus aici că mă aflam la stadiul dromovorus, nu în sensul populariuzat de Nestor Urechia, ci al unui mers tineresc și în prima lui trecere prin vreun loc. Este acolo plăcerea de a traversa fără emoții, cît și în oarece viteză niște locuri necunoscute. A privi mai cu atenție așa zone vine, inevitabil, ulterior, cînd există umeri pe care noile impresii se cațără deasupra anterioarelor.

De la Om, am urmat drumul lui Deubel. A fost un pic de pîclă sus, dar problemele au lipsit.

Pe undeva pe drumul forestier ce am atins la poale, cineva din grup a găsit o bancnotă de 100 lei. Cu ea a comandat bere pentru toți, la cabană la Plaiul Foii. Băutura se afla la recipient (de sticlă) de un litru, cunoscut ca avînd un gust mai bun decît formatul clasic, de 300 ml. Cum era și din bani găsiți, plus inevitabilul alcool suit la cap, ne-am simțit tare bine. Ca un făcut, la un moment dat am întîlnit și o căruță, care ne-a scutit de efortul drumului per pedes. În așa condiții, cu picioarele unora bălăngănind în exteriorul căruței, cehii s-au apucat să cînte, din repertoriul lor reținînd doar un refren, cu cerveni și bila (adică negru și alb).