Prin suflet

 M-am nimerit de curînd la mînăstirea Antim (ateul care sînt i-a călcat prima dată pragul).

De acolo, așa m-a dus pe ceea ce s-a dovedit a fi continuarea vechii străzii Antim., pînă la o intersecție. unde pe o plpcuță scria „Strada Gladiolelor”

Este cea pe care a locuit Niculae Baticu (numită Libertății înainte de 1989, cînd denumirea a fost preluată de bulevardul din apropiere. Mpa săgetat scurt un sentiment altminteri nu prima dată întlnit, și anume necunoscutul unei zone pe care crezi că o cunoști (inconștientul are însușirea de a se întinde la tot, în cazuri unde de fapt este vorba de numai o parte).

Am pornit pe acea bucată pe care nu o știam, traversînd curînd Calea Rahovei, apoi apropiindu-mă, pe teren cunosacut de acum, de casa unde a locuit cîndva nea Nae.

Hm... Cămăruța din pod, care îi era de lucru lui nea Nae, la vremea cînd l-am cunoscut. Și unde l-am cunoscut de asemenea pe Radu Țițeica, dar și raiul reprezentat de colecția Buletinului Alpin interbelic...

Am privit-o îndelung, am făcut ceva poze, după care, scurt, am descoperit America. Omul acesta m-a marcat și mă marchează.

De unde mi s-o trage,acest interes?

Cum întrebările aduc nu o dată răspunsurile, am simți că practic m-am comportat cu dumnealui - cu bune și rele -  așa cum nu am apucat s-o fac cu tatăl meu.

Și nu am apucat întrucît acesta era foarte ocupat, iar totodată parcă rece cu mine (deși subiectul, odată ajuns aici, poate fi cercetat).

Iar eu am făcut, mă repet, cu nea Nae ce nu ma apucat să fac cu tata. Inclusiv reproșuri mascate (după descătușarea dimbilor în 1990), că nu e cum dorește copilul mic din mine.

Pe felie, tot am impresia (teoretic inconștientă) că fiul meu cel mic, Radu (26 de ani) îmi reproșează, în sinea lui, unele lucruri...

Sentimentul a revenit, poate sporit, cînd am terminat recent al treilea volum de memorii (na, că nu am apucat să-l pomenesc, pe acest blog!). Este vorba, mai exact, că-mi acord prea multă atenție, libertate, dezinvoltură, deși ar trebui să îi acord lui toată atenția.

Treaba pare aiurea, dar asta spune, irepresibil, adîncu-mi.

Aici, e foarte posibil ca acele gînduri ale fiului chiar să fie așa . Dar cel mai nostim este că, foarte posibil, am refulat cîndva așa dorințe ale mele, către tatăl meu.

De chiu de vai, în relația cu nea Baticu am apucat să simt, după 1990 (cînd au fost eliberate inclusiv dorințe, aspirații individuale) că îi reproșam a nu-mi da atenție (iar eu urmînd ca orice copil normal, să profit, rewspectiv să mă port ulterior cu dînsul precum ștersul pe un preș - la o adică astea-s dorințele oricui, drese inevitabil de educația socială).

Dar nu am mirosit (rrefulate bine, dé...) niciodată cum au arătat dorințele către tatăl biologic.

a) Mărturisesc a nu fi avut vreodată nemulțumiri, la nivel rațional, față de dînsul. A fost perfect, dar partea plină a paharului dumnealui a fost mai mai mare decît cea goală;

b) de chiu de vai, în cazul mamei mele am explodat la un moment dat, fe fond alcool (dacă nu era acesta și episodul dramatic pe care l-a născut), nu aș fi descărcat un cartof, ce indiscutabil a fost unul fierbinte. Treaba asta s-a petrecut la 45 ani ai mei.

Apropo de nea Radu Țițeica, și pe la el am ceva proiecții - e de stat mai atent, pentru a mirosi ce și cum... Aici, ca teorie barim (sau așa mi-a devenit mie, după mai mult jucat cu focul psihanalizei), mi-aș fi dorit un tată ca el...

Mmm... Ideile care se trag una pe alta. Poate nea Radu era doar proiecția dorinței de a respecta suferința ce-o simțeam în tatăl meu...

PS

Pe fila Facebook a subsemnatului:

„LA VREO 15 ANI, am vizionat pelicula „Felix și Otilia”.

Mi-a plăcut foarte mult, așa că am citit și romanul ce avea la bază: „Enigma Otiliei” (le am și azi, pe amîndouă, la loc de cinste - chit că aflu un pretențios ce nu s-a pomenit).

E, în carte am citit despre strada Antim, unde se desfășoară mare parte a acțiunii. Foarte exact nu știam unde este, iar totodată nu am trecut prin acel cartier, pînă împrejurimile au fost dărîmate, pentru a face loc așa-numitului Centru civic.

Am bănuit că a fost demolată și acea stradă (bașca stabilmentului religios de la care-și trăgea numele). După muuult timp, mai exact acum vreo trei luni, preumblîndu-mă creanga prin București (poate după principiul lui Radu Țițeica: „Pe aici ce-o mai fi?”), am dat de mînăstirea Antim. A scăpat!! (toată lume aștia la o adică asta, numai eu nu...).

Am privit cu acel prilej doar poarta, din exterior. Azi, din nou umblînd pe unde avu chef sufletul, am ajuns iar lîngă respectivul lăcaș, dar de data asta am intrat.

(acum am aflat că acolo e biblioteca sfîntului Sinod, chestie care sună frumos, chit că nu știu exact ce e aia sinod).

Mărturisesc a nu exista șanse, să mă (re)apuc de credință, dar îmi plăcu locul. Semnalizează o stabilitate în timp, iar totodată e curat. Iar de aici aplaud această caracteristică a „unităților religioase”, întronată, dacă nu mă înșeală memoria, odată cu venirea ca patriah a lui Daniel Ciobotea (2007?).

Nu am pretenția că am văzut foarte multe biserici și compania, dar toate au fost lună.

Revenind la neapetitul meu religios, nu pot și pace să iau în serios - de pildă - frescele de sub turnul de la intrarea în amintita mînăstire. Texte pe acolo (care au nevoie de analiza mea, ca d... de tămîie) din categoria glumelor proaste, iar totodată sfinții reprezentați cu așa prilejuri arată de parcă nu au mai mîncat de o lună.

Iar cum prin incintă se găsea și un trandafir foarte frumos, încă o dată am realizat că mai degrabă la așa bucăți de natură îmi fuge gîndul la vreo divinitate, nu la vreo incintă de biserică (unde, colac peste pupăză, se dă și cu tămîie!).

Se înțelege însă că majoritatea oamenilor văd altfel lucrurile, decît subsemnatul...

La chestiune, în umbletul de ieri am trecut pe lîngă școala generală „Sfîntul Calinic de la Cernica” (sic!).

Mie personal, o așa denumire mi se pare o tîmpenie, dar dacă oamenii simpli de pe acolo nu zic pîs, iar militanții religioși veniți cu așa botez sînt suficient de tenaci pentru a-și impune vrerea, înseamnă că realitatea e altfel, decît îmi pică mie bine.