Contribuții la subiect

LA ANIVERSAREA primului traseu de perete din România, nu am ce idei noi să aduc evenimentului...
Dar aș privi spre cel căruia îi este atribuită acea performanță, și anume Niculae Baticu (1909-1998). Mai exact spre apetitul său antisemit.

Am în față o broșură a Ligii Apărării Național-Creștine, la care aderă el în adolescență (cel mai tîrziu în 1926). Conținutul ei este bizar nu doar politically corecteness-ului de azi, dar și pentru, îmi pare mie, o inteligență medie...

Este o grupare politică pe care Baticu o servește mai mulți ani, de pildă se află la 1929 în conducerea recent înființatului Tineret L.A.N.C. al Culorii de Negru (unul din cele patru sectoare ale Capitalei).

Va rămîne în Ligă o vreme, după care are impresia (comunicată mie), că masonii au acaparat filiala din care făcea parte, așa că părăsește formațiunea. La mijloc pare să fi fost și simpatia pentru mai energica – în epocă - Legiune a arhanghelului Mihai (a lui C.Z. Cordeanu). Și care atrăgea în epocă, la jumătatea deceniului patru, pe unii dintre apropiații de munte ai lui Baticu: Ion Trandafir, Sorin Tulea, Dan Popescu, Mircea Casassovici cît și alții.
.
În bună parte, cel în cauză împarte lumea în naționaliști, evrei și autohtoni vînduți ultimilor. În context, pe cînd pomenește despre un accident mortal pe Valea Colților, precizează că vinovatul era evreu, optică generală ce nu-l ca părăsi nici după ieșirea din închisoare, cînd pomenește - deloc apreciativ - despre jidovi (și prietenul comun Vlad Petrușca îmi pomenea existența respectivei particularități, în discuțiile lui - din anii ‘80 - pe care le avea cu cel în cauză).

Cred că este de cercetat însă și de unde i se trăgea acea aplecare.
De fel, tatăl lui Baticu se trăgea din zona Vasluiului (unde bunicul Ionescu fusese embatic), parte și ea a Moldovei, ce avusese parte de o rată mare a imigrației evreiești, dinspre Rusia (de unde, trebuie spus, era gonită de pogromuri ce aveau ca țintă acea etnie). Va fi fost în acel spațiu românesc o mare antipatie pe jidani, care, s-o spun, căpușau cu succes viața economică a regiunii (ce-i drept, și cu concursul indigenilor binevoitori, socotiți jidoviți).

E de notat că Niculae nu apucă să cunoască situația vasluiană la fața locului, dar foarte probabil preia optica tatălui – căci prea i se întipărește în conduită! Asta, deși nu pare să fi avut relație strălucită cu acel părinte, de care nu pomenește în scrisele sale (spre deosebire de un Radu Țiețica, de al său). Genul de relație este depistabil și în nevoia tînărului de un tată idealizat (dar și puternic, autoritar), motiv pentru care se raliază L.A.N.C., iar apoi Legiunii, ambele formațiuni totalitare, doritoare a-și ajudeca total deciziile în societate.

Nu ar fi de mirare ca și Mihai Ogrinji, de la „România Pitorească”, să-și fi preluat antisemitismul pe aceeași cale, a antipatiei pentru evrei pe care a simțit-o la cei mai vîrstnici din mediul său vasluian).

Cert este că acel apetit antisemit nu va fi fost un moft, ci doar rezultantă a condițiilor de viață, ale respectivului. Și care avea la origini disconfortul înaintașilor, a-și vedea plaiurile ajunse în bună parte sub conducerea unor venetici...

Foarte probabil, evreii constituiau și un util (din punct de vedere psihologic) țap ispășitor, pentru nereușitele generale în viață, ale acelor supărați pe jidovi.

LA FINAL, aș menționa că cercetarea mea de mai sus poate fi considerată, pe tipic Wikipedia, drept un ciot. Iar implicit îndemnînd la dezvoltarea subiectului, respectiv corijarea eventualelor erori, ale textului de mai sus.

În context, aș puncta că, în baza unui etern uman, aprecieri precum cele de mai sus sînt cotate nu o dată drept răutăți, deși acolo se poate răspunde cu „Afirmația dumitale e incorectă/discutabilă”...
.
Aș mai spune că m-am separat de dl. Baticu precum a făcut-o dumnealui însuși (maturizîndu-se, respectiv căutînd loc mai larg pentru aripi), de mentorul din prima tinerețe, liderul L.A.N.C., profesorul A.C Cuza... Ce e drept, nu m-am dus prea departe spiritualicește de dînsul, întrucît ne-am aflat material uman foarte asemănător.
Unul, la figurat, fără mamă, fără tată.

PS
E de notat și că Ion Trandafir, în scrisorile lui din detenție, nu pomenește de capul de coardă ce avusese în „Furcile”, ci de Dan Popescu, Mircea Casassovici, Sorin Tulea..