Campanie de interviuri care nici nu a apucat să pornească... (II)

(urmare)

 Din start aș preciza, apropo de o pre/postfață precum cea scrisă de Mircea Săndulescu, faptul că nu aș putea scrie așa ceva, mai exact în termeni absolut laudativi. Nu m-aș simți bine, aș avea senzația că mint.

Alunecînd acum un pic în observații asupra cărții dlui Nicolaescu, încă de la prima ediție mi-a reținut atenția un pasaj. Și anume cel legat de prima noapte petrecută în lumea liberă.
Unde colegul din camera repartizată a făcut-o lată, pentru a mă exprima elegant.

„A urmat apoi primul meu contact cu civilizația occidentală. Puţin după miezul nopții, am fost trezit brusc din somn de doi indivizi, beţi criță, care vorbeau germană, dar nu sunt sigur că erau nemţi pentru că aveau un accent ciudat. Poate că era un dialect, poate că era numai rezultatul teribilei stări bahice în care se aflau, cert este că asta a fost numai începutul. A urmat un preludiu în toată regula şi apoi o concretă acțiune homosexuală - am rămas consternat pur şi simplu înmărmurit. Lăsând la o parte faptul că în viaţa mea nu mă mai confruntasem cu ceva atât de pervers și de neruşinat, felul brutal și neașteptat în care m-a frapat a lăsat o pată de neşters pe memoria mea.”

Există două lucruri oarecum contradictorii în extrasul de mai sus. Autorul nu se ferește să vorbească de cele petrecute atunci, deși putea să tacă (nu că i-aș recomanda tocmai eu asta), ori măcar să învelească altfel lucrurile. Surprinzător este că, după asemenea tur de formă (a cutezanței, fie și strict descriptive), intervine o altă parte, aceea raliată educației bazată pe (acuza de) nerușinare și perversitate.

Inevitabil, caut aici să miros cum a impietat acel cod (indicscutabil moștenit) gesturi curente din viața dlui Nicolaescu.

Teoretic, eu aici îmi bag nasul înainte de toate în sufletul altuia, dar la o adică e și problema sensibilității sufletului, dacă se tulbură din atît. Pînă la urmă, els e poate căli cît să nu-l mai deranjeze vreun fapt de viață ori altul.

Este drept că îndeobște oamenii au alte treburi (iar panoplia perfomanțelor dlui Viorele ste mai mult decăt lăudabilă), nu au timp de pierdut, ca subsemnatul.

M-a mai mirat un pic (așa îmi trebuie, dacă pun altora ștachete foarte sus - tot eu minunîndu-mă, apoi de ce nu am relații cu semenii...) părerea despre America de azi, 2026. Care, la o adică, e rezultanta tuturor filoanelor implicate în viața, în mersul ei.

Surprinzător este și faptul că autorul în discuție așteaptă să revină America pe care a cunoscut-o el cîndva, cînd așa ceva prin definiție nu este posibil. Căci lururile se schimbă inevitabil, sub soarele ăsta.

Întrucîtva în context, V. Nicolaescu își încheie volumul cu: 

,,Nu-mi rămâne decât să sper că pe viitor voi reuşi să-mi păstrez sănătatea cât mai bună, care să-mi permită să pot continua să fac ceea ce am iubit din totdeauna, adică să călătoresc și, de ce nu, să mă şi cațăr" 

Mircea Săndulescu preia în postfața lui aceste vorbe, eu simțind aici o proiecție a propriilor griji, privind finalul de viață. Și le adaugă o bucată de etxt ca nuca în perete, din punct de vedere a logicii, dar tare plăcută ilogicului:

„Sunt vorbele unui om [V. Nicolaescu] care iubeşte muntele şi îndeamnă la o mărturisire de credinţă asupra acestei pasiuni de o viață de om, aşa cum a fost.

Nu văd și pace, în rîndurile respective, vreun îndemne la ceva, cu atît mai puțin la vreo profesiune de credință (ultima fiind altminteri vorbă mare, iar implicit găunoasă, dacă e luată la întrebări).