Stiluri literare

 Lecturez la rîndurile Bucurei Dumbravă și ale unor suporteri ai dumneaei.

În așa situație, mai derapez în lateral, de pildă citind dintr-un domn Mircea Handoca, ce a îngrijit pe la 1970 o ediție a „Cărții munților”. Și el e specialist în dulcețuri...

Am impresia că putința de a impresiona/capta un cititor se bazează pe informație, în sensul că pe drumul X ai în dreapta valea Y, respectiv pe figuri de stil.

În cazul ultimului, și chit că nu am la îndemînă un citat din Bucura, el arată cam așa:

„<Noul> Bucurei Dumbravă era o întoarcere în singurătatea plină de atâtea daruri a naturii. Peste capetele noastre se ridicau deodată, în aerul care părea sterp, munții veşnici. Ea îi vedea ca un cioban şi ca un călugăr, ca un drumeţ şi ca un scriitor, ca un cavaler și ca un filozof, loc de odihnă și de frumusețe, dar și vatră de entuziasm şi de mari idei, gătită cu flori şi încinsă cu fulgere...” (Emanoil Bucuța)

Cele două tendințe sînt antagonice. Adicătele dacă apelezi la unul, nu prea mai e loc de celălalt.

Bucura a ales (probabil datorită educației) stilul măreț, cu încingeri de fulgere...

Se pune problema de ce se înghesuie lumea la stilul citat. Păi, face bine la suflet. Și face din postura unui cîntec de leagăn. E o poveste, sau mai bine zis un basm. Iar așa ceva prinde foarte bine unora, mai exact îi face să uite de realitate.

Au nevoie de asta. Că nu or fi antrenați suficient pentru ea, ori poate zăbovesc prea mult în vîltoarea lumii, și țin să se întremeze cu așa povești.

Mai cred că stilul vorbelor frumoase nu vizează pe cei ce ajung realmente prin munți, ci pe aceia care umblă pe ei doar cu gîndul, din fotoliul de acasă.

Același stil nu este unul de apropiere interpersonală, mai exact noi înșine și cîțiva amici. Ci unul transmis unei săli virtuale (nu în sensul electronic, ci al aceleia cu scaune/fotolii). Unei incinte măricele.

De ce preferă un om un asemenea auditoriu, în dauna unui cerc de amici? Păi, fiind alcătuit din mai puțin pricepuți, îi va fi mai  ușor să-i convingă. Iar implicit să creadă că li-i superior, plus că i-a adus în slujba lui.

Iar totodată aceia sînt mai mulți decît un mic grup de amici/confrați care apreciază ceea ce spune/scriem.

PS
După cum spuneam și unui colaborator, treaba la materialul Bucura Dumbravă (deși, în el voi folosi cu precădere numele real ale personajului) merge greu, însă cred că va ieși ceva frumos. 

În context este de spus că Bucura este un mit (abia de curând mi am dat seama, de fapt, că este așa ceva!), din categoria celor deveniți clasici (Haret, Cristea ori Cuxi Șerban), dar de o întindere mai mare decît aceștia...

Asta, întrucît spre scrisele lui Fanny (și ale suporterilor ei) ea se dau ochi și din alte domenii, nu doar din ale muntelui. De pildă feministele, literații, snobii, monarhiștii etc.

PS2

Avînd de-a face cu oameni, aceia mint din greu, cînd e vorba de atins scopul lor (unul care să le facă bine la inimă). Acesta fiind de a impresiona auditoriul, iar implicit de a se plasa ei pe o poziție superioară .

Frosy Boerescu-Nenițescu de pildă, scrie la un moment dat un material omagial. După vreo 15 ani, îl republică. Mai exact, taie din el cîte ceva, iar în paralel îi adaugă cîte ceva. Între altele, vine cu ideea că Fanny îi citea lui Titu Maiorescu romanul ei „Pandurul”, capitol cu capitol...

Femeia (sau Bucura, ce-i furnizase informația) nu clipește, zicînd astea. 

Or, în anul în care a ieșit cartea, cît și în precedentul (cînd va fi fost finalizat opul), Maiorescu era un pic ocupat. Cu poziția de prim-ministru al României. Iar tot atunci desfășurîndu-se ceea ce a fost numit războiul balcanic...

Se minte fără jenă în anumite medii. Asta, pentru că altele sînt valorile de căpătîi, acolo. Un personaj al lui Caragiale ar putea vorbi în context de enteresul și iar enteresul.

UPDATE

Admit că nu am citit „Don Quijote”.
Și legat de care doar am auzit că lupta cu morile de vînt...

În documentarea ce întreprind, legat de un subiect istoric, dau de critica pe subiect a unui condei oarecare. Treaba se întîmpla acum niște decenii, însă lumea nu s-a prea schimbat de atunci, omul (la modul general) rămînînd om...
.
Respectivul, pe nume Kalustian, era entuziasmat de o poezie despre Tudor Vladimirescu, gîndită fie și acum un veac, și căreia ținea să-i reproducă finalul:

„Scoală, Tudor, Căpitane / Şi adună-ți pe cătane / Căci pandurii n-au murit, Cum nici munții n-au pierit, Și nici Oltul n-a secat / Și nici dorul nu s-a dat, Dorul sfînt de înălţare, Dor curat de îndrumare, Dorul care te-a crescut, / Şi cu har te-a înnăscut, / Tudor, Vodă oltenesc, Dorul tău cel românesc".

Domnul critic literar nu se întreabă o secundă, acolo, dacă Tudor s-a și sculat, în urma acelui frumos îndemn. Ori ce căuta termenul „român(esc)”, în vremuri cînd uzitat era „moldovenesc” și „muntean/valah”...