Blocaj. Și încercare de terapie

Sînt blocat în lucrul la materialul despre Fanny Seculici / Bucura Dumbravă.

Asta pentru că, acolo fiind vînturate din greu noțiuni despre sfințenie, ajung la sentimentul că eu sînt aiurea, întrucît, pe de o parte, mă dau (ca un ticălos) la sfinți și sfințenii, iar pe de alta că mă găsesc eu mai cu moț, să critic pe alții, în vreme ce atîta lume de treabă socotește respectabile asemenea pagini (ale Bucurei), ale religie în general.

Or, simt din toți porii că am de-a face cu omenesc acolo, cu Servește-i seamănului ceea ce el vrea să audă, în paralel văzîndu-ți de buzunarul și de orgoliul tău... Și fiind dezarmant să descoperi că restul lumii ia în serios asemenea autori, ori în cel mai bun caz nu se bagă...

Dar mă strădui să merg înainte, căci nu?, ce nu omoară întărește. Sau cum spunea un clasic, Îți aduce folos doar ceea ce îți opune rezistență.

La chestiune, mă întrebam ce ar putea pune în mișcare lucrurile. Chestionat, adîncul a spus că să fiu natural în exprimare - barim în încercarea de urni căruța -, lăsînd pe moment deoparte haina (cît de cît editorială, publicabilă). Totodată, să recunosc clar niște lucruri mai puțin avuabile, și anume de pildă că mă simt față de acei vehiculatori de lucruri mari precum copilul (meu) de altădată, invidios pe unele exemplare mai înstărite din jur, și care jonglau veseli cu vorbele, în interesul lor.

Un așa catharsis, aparent aiurea, ar elibera căruța sufletească, pe cît să se urnească din loc, găsind apoi satisfacții care să-i ușureze deplasarea.

Un alt punct de catharsis - identificat în timp ce scriu cele de față - este conștientizarea ideii zbaterii degeaba. Mai exact aici, cînd văd că postările mele au 1-3 vizualizări. Firește că e o trufie să-ți dorești mai multe, însă constatarea tot pică prost, dureros, descurajant.

La o adică, totul este degeaba sub soare...  Iar de la așa constatare, nici că se poate rîs mai sănătos... Cît și reamintit că și Fanny Bucura își bătea capul cu inutilități, micul ei noroc (și urmînd a vedea cît îi ține de cald pe lumea ailaltă) fiind că niște persoane socotesc - altminteri al naibii de superficial - că ideile ei erau grozave.

Hm... Omeneasca nevoie de a ne fi băgate înseamnă așa gen de producții, iar implicit propria persoană... Descurajant că nu ni-i băgată în seamă ființă (ca un escroc, folosesc aici pluralul, ne, în loc de îmi...).

Întrucîtva la chestiune.
Nimeresc o prefață a lui Mihai Haret (1884-1940).
Grandomanie, cît și egocentrism cu nimic mai prejoase decît ale subsemnatului, de aici... Iar asta trădînd cam același sentimente, cu cele din postarea aiasta...

Dar dumnealui fiind, totuși, un pic mai bandit decît subsemnatul... Mai exact, și dincolo de Ridicat persoana proprie, coborît pe a altora, reproșează altora exact ceea ce făcea el, cu informații defectuoase, exprimări mărețe etc.

Oare cum e mai bine? Să nu îți mai bage nimeni în seamă producțiile, după moarte, ori să facă asta doar inamicii, nedormiții-bine etc?

Întrucîtva culme a ironiei (doar întrucîtva, întrucît e vorba de o interesată rubedenie), un nepot Radu Haret ridică pre piedestal întîiul paragraf de mai sus...

Oare, privind de azi, acela nu s-a zbătut în vînt?

Mmmm... Pentru invidioși ca mine, nu s-a zbătut, căci uite, lumea de azi ține pe piedestal asemenea vorbe glorioase (ori așa-mi pare...).

Ca om cu spiritul autocritic extrem de dezvoltat, toate cele de aici îmi par niște tîmpenii, dar sper să urnească amintita căruță a Materialului Fanny/Bucura, pentru care am purces la alde lamentațiile de față...

PS
Oare e mai bine să nu-ți bați capul cu nimic, așa cum fac destui cogeneri de-ai mei? Și doar să pun cîte o trimitere, odată pe săptămînă (pe fila facebook) la materialele altora?

Mda, ăsta subiect... Și anume statul cu ochii ca pe butelie, la ce tîmpenii/gagarisiri îți poate aduce vîrsta...

UPDATE

Simt că e foarte util să spui, că „Da, invidia grăiește din mine, cînd scriu toate acestea... Mi-e oftică pă ăștia, pentru că... Înnebunesc văzîndu-i procopsiți și superiori mie!! Și uite-așa vrea mușchii mei...”

E interesant că asta detensionează propria persoană (asta pînă își recapătă Superego puterile), iar în același timp dezarmează inaicii, chit că poate se vor feri în viitor de textele tale, de tine...

Acea dezarmare, a ultimilor, se petrece pentru că cel din fața lor nu se mai ferește, de ceea ce au ei pregătit a spune... Totodată, tulburător acolo este o chestie -  îi pot spune - de algebră... Acea acuză are mari probleme descoperind că un conținut îndeobște arestat (ca fiind blamabil din plin), din inconștient, începe să umble pe-afară, prin tărîmul conștient. ..

Am impresia că invidia se datorează și faptului că educația  - scrisă ori de exemplu personal - interzice unora gesturi de succes, admise altora.

Mai decurge și din faptul că structura interioară în sine nu permite aceleași performanțe.