Prin trecut... Răsfoind Al doilea Anuar al Bucegilor (1927)

Nea Baticu scrie în Hronicul... că „Hanul drumeților” a fost „o societate a lui M. Haret.

Mi s-a părut ciudată afirmația (prin viu grai nu-mi spusese altminteri așa ceva), dar ceva-ceva dreptate tot avea. În Anuarul II al secției Bucegilor, Haret îi trage un ferpar lui cumnată-său (căsătorit cu o soră a Mihai H.), care, el o spune, nu avea nici o treabă cu muntele.

„Ştefan Spirescu
(24 Octomvrie 1875 - 15 Fevruarie 1927)

 

În momentul de a pune „Al doilea Anuar" sub presă, ni se comunică din Bucureşti, ştirea neaşteptată şi întristătoare a decesului lui Ştefan Spirescu, directorul general al comptabilităţii Ministerului Instrucţiunii, membru fondator al T.C.R. şi unul din cei mai valoroşi membrii ai Consiliului de Administraţie Central.
Peste măsură de îndureraţi - deşi Ştefan Spirescu n'avea nici o legătură cu secţia alpină a Bucegilor - nu ne putem opri de a slavi acest suflet de elită, care ştim că a lucrat enorm la desvoltarea Turing-ului nostru. În interval ce trece puţin de un an, T.-C. R. are nenorocul şi mâhnirea să piardă doi membrii aleşi, doi propagandişti convinşi, două fiinţe de o inteligenţă şi cultură superioară: Bucura Dumbravă - 30 Ianuarie 1926 şi Ştefan Spirescu - 15 Fevruarie 1927.
Ştefan Spirescu, deşi tânăr, căci moare în deplină putere şi activitate numai în vârstă de 51 de ani, făcea totuşi parte, prin sedentarismul său din vechia generaţie. Prin urmare, el nu era turist şi cu atât mai puţin alpinist. Cu toate acestea, graţie culturei şi minţei lui agere, el a înţeles din primul moment, cât e de mare şi important rolul turismului în viaţa modernă, alăturându-se în mod spontan mişcărei turistice româneşti, lucrând în mod real şi cu convingere la propăşirea acestui element de cultură, de progres şi de îmbogăţire, în timp ce alţi gălăgioşi, indicaţi prin situaţia lor să ne ajute, stau deoparte, graţie materialismului ignobil care-i stăpâneşte. Onoare lui Spirescu, căci meritul lui e cu atât mai mare.
Nu e locul în acest modest Anuar, să se facă o biografie mai largă lui Ştefan Spirescu. La timp, se va vorbi desigur despre el în publicaţiile sediului central. Acum noi n am făcut altceva decât să fixăm un moment mai de vreme, figura lui interesantă, care trebuie să rămână tuturor de exemplu, pentru ca şi membrii secţiei alpine a Bucegilor, cari n'au fost prin Bucureşti sau n'au avut norocul să-l cunoască, să ştie că, nu numai Spirescu a fost un conducător ales, care a lucrat intens pentru propăşirea asociaţiei noastre, dar că lui singur se datoreşte crearea şi putinţa publicaţiei bibliotecei literare a asociaţiei din care până în prezent avem două numere apărute: Cartea Munţilor şi Vraja Bucegilor,
Numele lui Ştefan Spirescu va trăi veşnic printre noi şi scumpă ne va fi memoria lui. Regretând moartea lui prematură, adresăm îndureratei sale familii, cele mai sincere condoleanţe.
Comitetul Bucegilor”

La fel de nucă în perete este necrologul dedicat Corei Irineu, de care nu știu să fi avut vreo treabă cu muntele, cu atît mai mult cu Bucegii:

„Cora Irineu

Pentru majoritatea iubitorilor de Natură, a trecut aproape neobservată moartea pasionatei turiste Cora Irineu, care în scurta trecere prin viaţă, a ilustrat literatura română cu unele din cele mai frumoase pagini ce s'au scris asupra pitorescului Ţării noastre.
Fire idealistă, sfioasă, de o modestie dusă la exagerare, Cora Irineu, dedicându-şi activitatea studiilor literare şi filosofice, a citit cu pasiune de fină intelectuală, tot ce-i oferea mai ales literatura franceză, scriind în acelaş timp şi articole în care analiza opera poeţilor săi favoriţi: Verlaine şi Francis Jammes.
Dragostea pătimaşă de artă, de frumos, de o maladivă sensibilitate, a izbucnit însă şi mai puternică, când în sufletul ei delicat au început să vibreze frumuseţile Naturei.
Atunci, a evadat din bibliotecă ca să apuce hoinară pe cărări tăinuite de munte, unde respirând adânc aerul îmbălsămat de flori alpine, răcorinduse la şipotele cu apă cristalină, poposind la stâne, se apropia cu dragoste şi înţelegere de tot ceiace formează farmecul Naturii şi al oamenilor, descătuşaţi de tiparul, rigid al obişnuitelor convenienţe orăşeneşti.
Puţinii ce au urmărit paginile ei despre Ţara Bârsei, a Oltului sau a Crişului, despre oierii Mărgineni din munţii Cibinului ori scrisorile bănăţene risipite prin ,,Viaţa Românească" şi „Ideea europeană", au ghicit în scrisul uşor şi mlădios, cu colorate şi inspirate imagini, un talent în plină evoluţie.
Nu i-a fost dat însă acestui suflet ales să-şi vadă realizate pe deplin strălucitele-i însuşiri, căci s'a desprins din viaţă chiar în ziua când ieşia proaspăt de sub tipar, volumul în care prietenii îi adunaseră pitoreştile ei „Scrisori Bănăţene".
Privirea care îndrăgise cu atâta nesaţ răsăriturile şi apusurile de soare, renunţase de bună voie la ele, lăsând în urmă numai păreri de rău şi o singură amintire, însemnările fără pereche, despre locurile şi oamenii întâlniţi în neastâmpăratele peregrinări, însemnări pe cari - ca un omagiu pe deplin meritat - le-am dori cât mai citite de toţi cei ce îndrăgesc frumuseţile Naturei.”

Materialul este semnat „Val. Puşcariu asistent la Inst. de Speologie din Cluj Membru al T.C.R. secţia munţilor Apuseni”, însă foarte probabil acolo este mîna unui apropiat al lui Haret, și anume Emanoil Bucuța, amorezat din greu de Cora,  colegă cu el la revista „Ideea europeană” (detalii asupra situației oferă secretarul de redacție de acolo, Const. Beldie).

Un necrolog are și Bucura, semnat de data asta nemijlocit de amintitul Bucuța.

„Drumeţia românească şi-a pierdut pe cel mai bun prieten al ei, iar Touring-Clubul pe unul din întemeetori. Bucura Dumbravă s'a săvârşit din viaţă în Port-Said, în pragul Europei, pe când se întorcea din India, la 30 Ianuarie 1926. Drumeaţă până la urmă, ea s'a săvârşit pe drum. Răsăritul, cu cerurile lui de ocra roşie, o aureolează ca într'un rămas bun de mari hagialâcuri...”

Etc.

 În el, observ esența intelectualului de succes. Orientul o omoară pe Bucura, dar EB socotește diferit: „...cu cerurile lui de ocra roşie, [Răsăritul] o aureolează ca într'un rămas bun de mari hagialâcuri”.

La o adică, asemănător jonglează pe acolo și M. Haret:

„Aflăm de moartea lui F. Dumesnil, secretarul Consiliului de Administraţie al Turing- Clubului Franţei şi mare iubitor al Carpaţilor româneşti. În adevăr, F. Dumesnil a vizitat în 1924 Casa Peştera, unde a locuit patru zile, cercetând pe un timp admirabil întreaga regiune a Peşterii Ialomiţei care  l-a  captivat, înapoiat la Sinaia, a căutat să cunoască pe conducătorii - pe atunci ai - Hanului Drumeţilor cărora exprimându-le felicitări i-a asigurat de întreaga sa simpatie.”

Foarte probabil Dumesnil ajunsese la Casa Peștera invitat de M. Haret, însă i-a refuzat gazdei propunerea de colaborare - o spune MH în altă parte! - pe motiv că nu poate discuta decît cu un alt Turing-Club, și nu cu o societate pe acțiuni. cum era „Hanul drumeților”. A fost momentul în care președintele ultimei a început să se gîndească la transformarea „Hanului...” într-un Turing-Club, fapt care se va petrece în 1925-26.

Un jongleu asemănător se petrece în cazul „călăuzei ” sinăiene Niță Pascu, teoretic sub pana lui Const. I. Ionescu (care va semna în timp cel puțin un alt material haretin):

„Călăuzele noastre
Deşi la noi nu poate fi vorba de călăuze, în adevăratul înţeles al cuvântului, asemănătoare celora din Alpii elveţieni, avem şi în Bucegi câţiva conducători înăscuţi, cari deşi n’au fost dresaţi special pentru alpinism sau mai exact carpatism, prezintă totuşi oarecari calităţi, cari în lipsa unor profesionişti anume educaţi, sunt de o utilitate vădită în desvoltarea bucegismului nostru începător.
Sub rubrica ,,Călăuzele noastre", vom căuta deci pe cât ne va fi posibil să dăm în fiecare an câte ceva despre aceşti premergători ai viitoarelor călăuze brevetate, cari sperăm că vor veni mai târziu, odată cu desvoltarea mai activă a bucegismului.
Începem azi cu cel mai competent şi cunoscut dintre aceşti conducători şi anume cu Niţă Pascu, locuitor din Sinaia, născut în această localitate la 24 Mai 1887, din părinţi Români originari din Sinaia. A urmat şcoala primară din Sinaia şi apoi - după împrejurări - se ocupa când cu vitele părinţilor săi când muncind cu palmele, până când în vara anului 1904 a fost luat pe munţi de către răposatul Nicolae Bogdan4, pentru a-i duce bagajul într'o excursiune, la care participau, între alţii, decedaţii bucegişti D-rul Gold-Haret şi George Grămăticescu. Lui Niţă Pascu i-a plăcut atât de mult excursiunea şi a fost aşa de sguduit de entusiasmul exuberant al acestor trei premergători ai alpinismului românesc, încât singur a cerut să meargă a doua, a treia oară şi apoi mereu, îndrăgostirea lui de munte se făcuse atât de adânc, încât definitiv prins de magia uriaşilor Bucegi, hotărî fără discuţie să se apuce de ciobănie.
Faptul acesta trebuia accentuat şi meritul lui Niţă Pascu, de a se fi îndrăgostit de munte, apare cu atât mai evident, cu cât ieşia dintr'un mediu indolent şi apatic, care deşi trăia la munte - ura muntele, pentru că în necunoştinţă de cauză nu-i vedea de cât relele şi lipsurile fără a-i înţelege rostul, utilitatea şi a-i simţi binefacerile. Azi chiar, majoritatea sinăienilor, buştenarilor şi azugenilor localnici sunt în acelaş caz, ei nu cunosc, ei nu gustă muntele şi afară de câteva rare cazuri răsleţe printre tineret, nimeni nu se sue pe Bucegi în zile de dumineci şi sărbători.
Consecinţe hotărâtoare lui, noua ani dearândul a ciobănit Niţă Pascu vara prin Bucegi şi Gârbova, iarna prin viscolele stepelor dunărene şi dobrogene, nedespărţit de oiţele lui la bine şi la rău, căci nu mi-a fost dat să cunosc cioban mai pasionat.

 A venit marele nostru răsboi, la care Niţă Pascu a luat parte activă ca luptător de front distingându-se în mai multe bătălii, iar după război s'a întors la ciobănie până când în 1922, dezgustat de greutăţile pe cari şi această meserie arhaică începuse a le oferi, s'a hotărât să se călugărească, instalându-se ca frate în vechiul schit dela Peştera Ialomiţei. N'a putut sta însă în această situaţie decât trei sau patru luni, de oarece el nu era făcut pentru viaţa monahală. Călugăria fusese pentru acest mare iubitor al muntelui, numai mijlocul care, credea el, îi va da posibilitatea să fie cât mai aproape de munte; nici de cum nu fusese o chemare religioasă. Niţă Pascu e un caz splendid de psihologie alpestră, de cari din păcate la noi sunt foarte puţine, dar cari în Alpi sunt extrem de numeroase şi anume: vraja neînfrântă pe care muntele mare o exercită asupra muntenilor dela poalele lui.

De când a revenit dela călugărie, Niţă Pascu, care s'a căsătorit, având şi copii, îşi câştigă existenţa muncind cu palmele; când ocazia însă se prezintă - şi aceasta e destul de des - lasă totul la o parte spre a merge la munte.
Dar dragostea de Bucegi a făcut din Niţă Pascu şi un skior desăvârşit, ceea ce pentru o călăuză e o calitate în plus. De aceia îl recomandăm cu căldură tuturor acelora cari au nevoe de un însoţitor bun, sigur şi plăcut sau distractiv în munte, fie iarna, fie vara, mai ales că-şi cunoaşte în perfecţie Bucegii lui şi pentru prosperarea carpatismului, nu dorim să vedem decât formându-se tot mai multe călăuze de felul şi îndemânarea lui Niţă Pascu.”