Making of. Criticism (al meu) către Fanny Seculici/Bucura Dumbravă

Îmi trecu ieri pe sub ochi o părere despre detractori...

Și care ar emite „considerații critice în raspar cu opinia publică, ambiționînd să propună (și să impună) o altă scară a valorilor, ci exclusiv acelora pentru care negația răspunde în principal unor trebuințe psihologice. Unde exista argument, nu încape denigrarea, înfloritoare numai in lipsa acestora. În criza de dovezi, dar neînțelegînd să-și tempereze apetitul pentru negație, criticul se preschimbă în detractor“ (Alexandru Dobrescu, Critici și detractori, prefață la volumul „Detractorii lui Eminescu”, I, Editura Junimea, Iasi, 2002).

Ca orice om cu SuperEgo vînjos, m-am întrebat dacă mă aflu și eu în așa poziție, cu negație ne-dublată de dovezi.

Cred că nu, însă asta nu îmi face poziția mai confortabilă. 

Subsemnatul posedă o sensibilitate sporită, cît și o nesupunere în fața regulilor sociale (fie și unele nu neapărat oficializate, clamate la răspîntii), respectiv ale firii omenești.

Ultimele impun să nu te bagi peste producțiile generatoare de  bine sufletesc (celor care le emit), respectiv fac să nu te bagi - cu atît mai puțin senzitivizos - peste producțiile din afara bulei/cocoonului tău.

Or subsemnatul (din motive care se pot cerceta) asta face! Iar inevitabil textul luat la purecat e vulnerabil...

Mă uit de pildă la apetitul dării de sfaturi tineretului (și care vine, inevitabil, din partea cuiva rtecut de acea vîrstă):

„Dela întâile întâlniri, la biroul ei plin de flori, am pus la cale treburi de drumeţie. Punctul meu de vedere social se împăca bine cu al ei, deşi se îndreptau spre scopuri deosebite. Fireşte că Bucura avea vederi mai largi. Omenirea mea trebuia să fie, mai ales pe atunci, mai răstrânsă. E destul însă că amândoi căutam o formă pentru trezirea şi captarea atenţiei, îndeosebi, a tineretului...”

 Pe acel „rîu” Bucura se aruncă din chiar debutul „Cărții Munților”:

„Închin această carte tineretului.
Doresc tineretului dorul de munte.
Dorul de munte să-i fie călăuza de pe pragul vremii noi.
Vremea va fi nouă prin îndreptarea sufletelor, spre țeluri mai vrednice decât cele barbare din era ce apune...”

Autoarea se cam contrazice aici: vremea ori e (deja) nouă, ori va fi, cînd ștacheta pusă de ea se va îndeplini... Ce e drept (iar aici nimeni nefiind imun), deseori Bucura - foarte probabil întrucît nu-și știe vreun cenzor în preajmă - are probleme de logică, în ceea ce spune... 

„...Sau mai bine zis, care s'a înecat în sânge şi ură. Ura şi vărsarea de sânge vor fi socotite ca păcatele cele mai rușinoase de omenirea viitoare.
Viitorul nu este al forței brutale, ci al frăției.
Ca să se dezvolte mai bine frăția, trebuie să-i pregătim o atmosferă sănătoasă, atât morală, cât și materială.
Această atmosferă se găseşte în forma ei cea mai desăvârșită la munte.
La munte pier toate deşertăciunile şi sperieturile, piedicile cele mai de frunte împotriva duhului frăției.
Organizați-vă viața astfel, ca să vă rămână vreme de dus la munte; atunci și munca voastră va fi sănătoasă şi bine cumpănită.
Cereți pentru toți dreptul la odihnă în mijlocul naturii, dreptul la lumina soarelui, la aerul curat, la codrul verde, la vârfurile dorului de înălțare. Cereţi şi înființați mijloace bune și ieftine pentru drumeţie, de care toți să se poată folosi. Până acuma numai cei avuți au putut face turism în țara românească. Priviți dincolo de munți, unde turismul e organizat de ani de zile într'un spirit adevărat democratic, adică altruist și pus la îndemîna tuturora.”

În cazul ultimului calup,  omul normal se îmbată cu acele (strict) perspective, fără să se întrebe dacă pot deveni (în cazul nostru, dacă au devenit, după o sută de ani) realitate.

Ca opinia a mea, a detractorului înrăit, pur și simplu Fanny servește publicului ales ceea ce a simțit ea, în timp, că îi face (mult) plăcere.

În răstim, acea curgere producîndu-i și ei sentimente frumoase, nu doar că anticipează corect mersul lumii, iar ea urmînd să trăiască în acele paradisiace timpuri, dar și că o largă categorie de oameni (inconștientul extrapolează aici la toată lumea) casă gura la ceea ce zice ea.

Aș mai punct, la cele de mai sus, că pînă la acel 1920, atunci iar apoi cel puțin între războaie, societatea românească a fost una gerontofilă, unde bătrînii dețineau hățurile, grație ideii că ei sînt mai înțelepți (în spate vor fi fost însă putințe financiare ale acelora). Pe acest fond Bucura Dumbravă așternea Îndemnul de mai sus. Ulterior, din diverse motive, dar mai ales după 1989, tinerii au devenit mai puțin respectuoși cu asemenea sfaturi. Iar vîrstnicii s-au retras la adăpostul ideii - deloc nouă - că prezentul e îngrozitor, iar în tinerețea lor lumea era mai cu scaun la cap.

PS
În baza senzitivității (subsemnatului) de care aminteam mai sus, e mult de explorat în Cartea munților...

La o adică, și chit că nu e obicei pe toate drumurile (iar asta condamnă la nesociabilitate) pur și simplu privesc dincolo de aparențe...

**

Le avea fata, nu se giuca, în ale oratoriei...:

„Cereți pentru toți dreptul la odihnă în mijlocul naturei, dreptul la lumina soarelui, la aerul curat, la codrul verde, la vârfurile dorului de înălțare. Cereţi şi înființați mijloace bune și ieftine pentru drumeţie, de care toți să se poată folosi. Până acuma numai cei avuți au putut face turism în țara românească. Priviți dincolo de munți, unde turismul e organizat de ani de zile într'un spirit adevărat democratic, adică altruist și pus la îndemâna tuturora.”

Dacă generația următoare a ridicat ștacheta, asta nu s-a întîmplat pentru că dezideratele Bucurei ar fi devenit realitatea, ci pentru că a lăsat din comoditățile precursorilor lor. Iar totodată cabane nu le-au făcut alții, ci ei au pus umărul...