Despre Gruparea alpină (1931-33)

În publicații din anii 70-80 se afirmă că Gruparea alpină (animată de Nae Dimitriu) s-a înființat în cadrul T.C.R. Punctul de vedere va fi emanat (verbal) de la Niculae Baticu (vezi mai jos „Hronicul…”, p. 136). 

Simt însă că va fi fost o simplă idee, a  cîtorva tovarăși ce începuseră să își spună așa. Vor fi gîndit să funcționeze în cadrul T.C.R., dar demersuri concrete în acest sens nu par să fi întreprins.  

Oricum, așa idee e de negăsit în scrisele lui Dimitriu din epocă (în iarna 1931-32 meditează direct la un Alpine-Club) și nici în Buletinul Alpin nr. 1-2/1933, unde apare pentru prima dată titulatura de „Gruparea alpină”, mai exact privind ture ale membrilor ei din ultimii doi ani. 

 

Tot atunci, Dimitriu e în urmă cu cotizația la Turing, iar totodată este extrem de critic (în particular, mai dur, dar și foarte străveziu, în presă) la adresa președintelui acestuia, Mihai Haret.

Radu Țițeica va opina ulterior că M. Haret dezavua inițiativele tinerilor din Turing, dar simt că unii dintre aceștia din urmă pur și simplu doreau să activeze într-un cadru care să le reprezinte mai bine energia. Dedula nu avea nemulțumiri față de T.C.R., dar el și amicii săi au simțit nevoia unei grupări proprii, redusă ca dimensiuni, însă care să îi reprezinte mai bine (e vorba de A.E.R.).

Din câte îmi aduc eu aminte, Dimitriu nu dă nicăieri vreun semn, după ce se întoarce de la Cetatea Albă în 1929, că ar face parte din Turing club.

(de fapt, în acel ani, el este"... apropiat AER. Merge la ședințele acelora urcă pe munte împreună, pilește cu aceia, și nu cu teceriștii)

Parcă nici când se duce, în decembrie 1924, cu amicii la Mălăiești, iar apoi descrie tura în Gazeta Sporturilor,  nu pomenește că era în "Hanul drumeților"

PS
De notat că existența Grupării Alpine este menționată începînd cu aprilie 1931, în vreme ce întîia tură pe care și-o pomenesc este din mai...

Deduc de aici că în aprilie Dedula și cei plecați din AER (urmare a unei ture pe Valea Albă, sub egida acelei asociații) au decis să evolueze într-o nouă formă, primul drum avînd însă loc ulterior) .

Unde dai și unde crapă

(Poate fi numit și „Pe valuri” - la o adică e și titlul blogului subsemnatului).
În sensul că pleci la o treabă / idee, și curînd apare alta care te scoate (poate fericit) de pe linie...

.

Aflu întîmplător pe net despre existența unei cărți. Mai exact îmi atrage atenția coperta ei, ce-mi pare făcută din strunga Gălbenelelor.

Poziția tipului de acolo e una interesantă, meditativ, iar totodată concentrîndu-ți ființa (vezi poziția palmelor).

Și pentru că titlul (probabil ales cu schepsis de marketing) pomenește de munți, îmi spun că aș putea descoperi acolo pagini interesante. Sau poate așa e nevoia interioară, de una-alta, care se vrea rezolvată.

 

Opul este destul de scump (rîdeți-vă, corporatiști înlesniți: 56 lei!) pentru posibilitățile-mi actuale, nu neapărat minore, însă lungind plapuma veniturilor peste cît mai mult trup al dorințelor...

Pentru că tot era de făcut plimbarea de seară, mi-am zis că nu strică să merg pînă la „Cărturești”- Verona. Iar acolo să răsfoiesc volumul, decizînd dacă e de cumpărat.
Frumos foc, sediul cu pricina, alături de fostul cinematograf „Patria”/„ARO”! Și cărți interesante, cît să înnebunească cel doritor să le citească (dar inevitabil descurajat de portofelul limitat).

O doamnă a locului îmi găsește (deloc ușor, pentru neinițiat) tipăritura solicitată. O răsfoiesc. Sînt niște amintiri, aproximativ din anii 50-60.  Nu pare ceea ce sufletu-mi ahtiat de plăceri (inclusiv livrești) voia să găsească. În cel mai bun caz pare să fie acolo vorba de ski, eventual de un pus de cort.
Nimeresc însă o bucată unde se vorbește, fie și fugar de un tip, în casa căruia mama mea a lucrat, în anii instaurării comunismului. O gheară, nu neapărat în sens rău, îmi cuprinde inima.
Simt nevoia să cumpăr cartea, întrucîtva drept omagiu adus celei care (alături de tată, firește) m-a trimis în viață...

 

Relațiile cu ea nefiindu-mi ca în... cărți (mai ales acelea roze), ci cu de toate...

Răsfoiesc apoi cărțulia (220 pagini!) în drum spre casă, și îmi devine interesantă. În mare, e lipsită de vorbe mari, asta de bine ce buchisesc eu zilele astea la niște maeștri ai gargarei... Iar totodată scrisă din suflet, unul mai puțin închistat de canoane.

Mi se mai aprinde apoi o lampă. Domnul la care a lucrat mama (el sfîrșind tragic, lăsat de inimă, cînd a auzit autoritățile bătîndu-i zgomotos la ușă) e foarte posibil să fi fost cel în baza cui - fie și născîndu-mă cu vreo zece ani mai tîrziu - mi-am confecționat așa-numitul Eu fals.
Mai exact ambalajul de copil/om cuminte.

E de văzut dacă și copilul ne-cuminte din mine a avut nevoie de modele. Foarte posibil da.

 

... Nu e o treabă foarte complicată. Faci cutare gest, iar apoi vezi în ochii mamei dacă agreează sau nu. Dacă e de acord, îl pui la cutia conduitei de copil cuminte. Calm, politicos, vorbind într-un anumit fel.

Oare scrisul meu de aici are de-a face cu acel pattern, încropit demult și bazat pe conduita cuiva trăind și mai demult.
Posibil, da.

 

La chestiune, mă plimbam deunăzi pe Calea Șerban Vodă, iar la intersecția cu Lînăriei (acel domn - mă jenez să-i dau numele voi întreba pe Freud de ce - era proprietar al unui stabiliment industrial de acolo) meditam cum va fi arătat cînd, tînără femeie, umbla pe acolo.
Inevitabil iau în calcul asta, cînd trec pe acolo.

 **

 

Pe valuri...
Gînduri precum cele de mai sus m-au scos din lucrul privind un înaintaș montaniard. Sînt însă pauze utile, ce reîncarcă bateriile domeniului lăsat teoretic deoparte...
La chestiune, îmi alcătuisem recent un fel de grafic, cu subiecte unde aveam de avansat. În dreptul înaintașului pomenit mai sus notasem: „Ce?”. Adică nu prea am material (deși era clar că merită purecat un articol al lui).

A fost de ajuns apariția unui „val”, pentru ca lucrurile să se urnească, și încă din plin (chit că acum vor o scurtă pauză). Ba acum, datorită volumului, materialul acela vrea două episoade (pentru a fi postate, pe Fb sau blog, nu și în vreun capitol de carte).

PS
Am cercetat niște imagini personale luate din Strunga Gălbenelelor, spre peretele omonim. Am intuit bine, că fotografia lui Barbu Ollănescu-Orendi e luată de acolo! Iar implicit deduc a fi umblat și prin abruptul Bucegilor, dus de energia tinereții și atît (adică fără să-i devină fan).

 

 


Fiind vorbă lungă, meditez că scindarea GălbEnele/GălbInele este precum aceea din societatea românească, dintre prooccidentali și autohtoniști. Nu simt să se rezolve vreodată.

 

Ridicatul sabiei

 Răsfoiesc volumul de istorie al unui înaintaș, iar caietul observațiilor din preajma mi se umple de reproșuri.

Cum cine ridică sabia, de ceva similar va avea parte și el, mă aștept -  cu disconfortul aferent - să-mi fie tratate producțiile la fel, cîndva.

Pînă acum am scăpat, adică nu prea a venit cineva, cu subiect și predicat, iar alături cu un extras din zisele-mi.

Parcă Andrei Badea, la discuția despre cablul din Călineț, zicea că parcă nu se cade să iau tocmai eu apărarea aceleia menajări, cît vreme am îndepărtat unul la fel (prin 1998), pe Brîul numit de mine de sub Spălătură.

Propunerea mea, să nu fie numit al Portiței întreg acel brîu, din Valea Jepilor în Creasta Picăturii, mi se pare îndreptățită. În așa caz, vorbești de cablul de pe acolo, iar neavizatul poate crede că e unul în zona de verdeață, din Spumoasă de pildă. Or bucata nordică e cam altă mîncare de pește, decît surata-i dinspre sud... Plus că, dacă luăm criteriul altitudinii (întrucîtva) similare, ar trebui să fie considerată al Portiței și actualul Brîu al Hornurilor, de pe partea nordică a acelui munte.

De aceea, crîticul trebuie să fie cu ochii ca pe butelie, la ce afirmă. Și mai ales să nu reproșeze altora ceea ce el însuși practică (la o adică, e o clasică proiecție...). De pildă, NB spune că „orgoliul i-a stăpînit mereu pe alpiniști. Sau cel puțin pe unii din ei. Aceștia din urmă se grozăveau cu cele mai lungi excursii, cu cei mai grei saci cărați în spate etc.”.

Or, e acolo o trăsătură cît se poate de omenească. Și căreia îi sîntem toți supuși, de pildă cînd ne trecem în cont prima ascensiune a vîrfului Picăturii și a Crestei omonime, la 1935. Șamd.

 

Dincolo de astea, e rău de tot nea Nae, în recent apărutul „Hronic...”. Și poate nu e bine, căci îndeobște asemenea pornire e oarbă, nu-și mai vede eventualele greșeli. Spune de pildă că „Hanul Drumeților” „a fost o societate de familie a familiei Haret”. Or nu e chiar așa...

 

Dacă tot m-am lansat pe subiect, citind răndurile lui nea Nae, mai exact cele de cînd s-a lansat dumnealui în relatările istorice, are perioada de frustrări cînd alții publicau, iar el nu, apoi vin cele două cărți, relativ cuminți, pentru a răbufni din nou la vechea pornire, în această Istorie în date... Nu pare să fi învățat ceva (asta, dacă l-a interesat...) din experiența editorială, unde excesele au fost cît de cît temperate.

Spun asta întru simplă constatare, căci nu e o treabă a dori să schimbi pe cineva... Asta îi vine din suflet a spune și a face - să amesteci acolo imperative contrare nu e o treabă.

 

PS
Admit că bietul nea Baticu mi-i obsesie, să-mi tot plece bruma de urmăritori ai acestui blog!

Pe felie, meditez că speriat trebuie să fi fost / fiu de propriul meu tată (mort altminteri în 1984), dacă nu îi pot adresa lui direct reproșurile ori observațiile, ci am nevoie de o ființă luată din tîrg, pentru a mă descărca de una ori alta.  

Așa, la prima vedere, aduceau unul cu altul... 

Punct de vedere

Marian Anghel, aici:

„Zilele trecute am tot povestit cu un grup de cățărători spanioli veniți în Coștila, pentru a descoperi zona și marii pereți.

Au început cu Mult Dorita și au continuat cu Memorialul - ieșire prin Albastra Moșului, Poseidon, Inominata...
Pe lângă multe altele, erau foarte curioși de istoria cățărării la noi în Carpați.
Dacă alpiniștii ceho-slovaci, sloveni, polonezi, ruși... s-au făcut recunoscuți pe plan internațional, mai ales prin ceea ce au reușit să facă de-a lungul anilor, alpinismul românesc este o enigmă pentru o mare majoritate. Și pe bună dreptate!
Pe plan internațional, cu câteva excepții, noi nu existăm.
De-a lungul anilor, printr-o excelentă colaborare cu redacțiile revistelor respective, am reușit să public mai multe materiale despre mișcarea românească de cățărare și alpinism.
O mică picătură, într-un mare nimic.
Câteva mostre aici - reviste din Slovacia, Rusia și UK.”

II
Comentariu eu:

„Ăștia sîntem.
Contează foarte mult și cît pui la suflet, cînd ești ultimul.
Cunosc pe cineva care e nimic pe lîngă marii zei ai Coștilei (cei cu grupul Coștilari). Însă rămîne loc de simțit bine și pentru respectivul, în acel munte... Prin Valea Urzicii, de pildă.
Dacă vreun vizitator e curios de istoria cățărăturii la noi, e joacă de copil să împachetezi lucrurile cît să îi vină la inimă.
În rest, situația descrisă mai sus îmi aduce aminte de sîngele rău pe care și-l făcea nea Nae cînd l-a invitat K. Prusik să conferențieze în Reich. La o adică, îi iriți pe aceia dacă le spui că ești tare. Mult mai amabili vor fi cînd recunoști că ești mititel (și admirînd pe Preuss, Dulfer, Aschebrenner etc.).”

II
Mă uit, cu modestia aferentă, la modul în care jonglez (posibil și destins) pe subiect.
Iar asta îmi aduce aminte de o zisă a lui Marian, privind pe subsemnatul:

„Pe mine personal niciodată nu m-a deranjat modul lui nonconvențional de a scrie și de a comunica, cu un parfum ușor retro, dar greu de contra­ca­rat în lipsa unui bagaj consistent de informații documentate, cât și a unei dorințe de a duce o luptă de idei pe termen nedefinit... ”

Nu știu dacă esențiale sînt, în a te feri de luat în gură cu subsemnatul, cele două atuuri amintite mai sus... Mai degrabă cred că există lucruri decurgînd din condiția-mi de paria (adică paria plus personalitate M.O.).

În acea poziție, nu ești blocat în șablonul impus de bula în care ai crescut. Îți permiți unghiuri noi, iar totodată să dai înapoi dacă greșești, fără să vezi neapărat în asta un cap de țară.

Cum spuneam și deunăzi, se pare că - în bule - e infinit mai greu de dat înapoi, căci nu ai unde fugi de celălalt (devenit agresor). Ești obligat a conviețui cu el, iar asta îți îngreunează mult mișcările, iar totodată deschiderea către idei/unghiuri noi.

Foarte probabil și ne-apetitul de a combate pe termen nedefinit este tot urmare a vieții în bulă. Unde poți fi tras de mînă: „Dom'ne, mai avem și alte treburi de făcut, nu să te golănești tu cu ăla!...”

PS
Dacă tot am ajuns la ultimele rînduri ale lui Marian (din prefața ce semnează pentru prima ediție „Sus la munte...”)...

Spune el, tot acolo:

„Astăzi avem o imagine foarte bună și do­cumentată despre mersul pe munte al sașilor brașoveni de până în 1945, cît și ulterior (două volume în germană, unul tradus și în română), dar din păcate încă nimic consistent despre alpinismul roșu, din a doua ju­mă­tate deceniului cinci pînă prin 1960. Exact acea perioadă delicată în ca­re alpinismul și oamenii lui au jucat nu o dată un rol în comba­terea re­zis­tenței anticomuniste din Carpații noștri. Oare nu avem aceste informații încă – iar generația în cauză este aproape dispărută – deoarece multor alpiniști le-a fost rușine de ceea ce au făcut?”

 O fi tratat pe undeva subiectul?

 

(Pardon!) Ai dracului!...

Acum vreo cincisprezece ani, doi băieți de treabă propuneau statui ale mărimilor noastre alpine (cele duse, firește). Între care unele înfățișîndu-i pe Niculae Baticu și Emilian Cristea.

„Alpiniști de mare valoare tehnică și umană: Nae [sic] Comănescu,
Niculae Baticu, Toma Boierescu [sic], Ionel Coman, Emilian Cristea, Alexandru Floricioiu [...] și alții [...] În toate țările civilizate, toate aceste figuri de legendă sînt onorate cu statui și muzee [...] și chiar ar fi bine să începem cu domnul Nicolae Baticu și Emilian Cristea în Bușteni, așa cum bine mi-a sugerat Mihai Vasile...” (Dan Vasilescu dixit, în „România Pitorească”, nr. 2/2010) 

Cît de frumos se valsează mai sus cu ideea de civilizație / țări civilizate... În paralel, respectivii nu meditează o secundă, ce ar spune N. Baticu de apropierea respectivă (cu E. Cristea)...

În paralel, sînt curios dacă Dan Vasilescu a început ceva, în direcția pe care o pomenește (a statuilor). Pe cît m-am învîrtit eu prin Bușteni, nu...

Asemănător, în recenta carte de N. Baticu scoasă (mult post mortem) la editura „România Pitorească”, hodoronc-tronc este inserată următoarea fotografie:

PS
Respectivul Pânzaru nu era mai mult drumeț decît alții. Atîta doar că el trăgea perii celor de la revistă.

 

Despre frustrare (II)

... cît și despre cartea „Hronicul munților Carpați”, la o nouă privire.

Mihai Ogrinji vine cu o teorie mai mult decît interesantă, despre motivele pentru care i-aș fi stat în preajmă lui nea Baticu. Lucrurile îmi par să fi stat însă mai simplu. Mai exact, în bună măsură ne-a atras potrivirea de caracter.

Grație ei, eu nu am găsit (barim la acea tinerețe) drept exagerat ochiul său asupra lumii. după cum nici dînsul nu a văzut vreun exces, în modul în care subsemnatul începea a vedea, ușor-ușor, ale lumii noastre alpine.

Niciunul dintre noi, după o expresie personală de dată recentă, nu a avut mamă și tată. 

Se poate privi aici către condițiile din familiile de proveniență, deși barim teoretic ele difereau. Mai exact, eu i-am avut de chiu de vai, pe amîndoi părinții... 

O bună perioadă de timp nu ne-am altoit însă, căci, pe de o parte, aveam de învățat de la dînsul, așa că mai greșeam în afirmații/scrise. Nu simțeam totodată exagerările ori erorile din atitudinea lui, așa că m-a surprins cînd vreun altul vorbea de ele (la o adică, afirmațiile dumnealui nu erau incorecte, doar ulterior voi afla că există, barim din principiu, lucruri care se fac, iar altele care nu se fac, între oameni...

Ion Coman mi-a semnalat, în primii mei ani de ucenicie, că nu e o treabă cu bășcălia superioară pe care Baticu i-o adresa lui Cristea, în filele aferente din „Amintirile unui alpinist”.
Dacă tot a venit vorba, vreun Ion Șincan se plîngea (îmi spunea soția lui, căci eu nu l-am apucat) că unele acuzații ce-l priveau în amintita carte nu sînt corecte (am dat însă și dau credit, la chestiune, lui NB).
Alții nu se deranjau să atace la chestiune, ci o făceau pe stilul toxic (împrumut termenul de la inimicii mei...) al taberei Cristea.

Lucrurile s-au stricat, între mine și dumnealui, începînd cu 1990. Pe de o parte, îmi sporise conștiința de sine (chestie a cărei limită superioară este cerul), iar totodată dumnealui se înhămase la o căruță, a C.A.R., unde compromisurile se aflau inerente. De pildă să propui vreun (considerat colaboraționist) Alex. Balaci în conducerea Clubului. Ori să iei partea unui util (și docil, pe atunci) Cristian Antemir, pe care subsemnatul îl lua la refec, pentru greșelile din articolele de munte ce publica în revista asociației, „Muntele” (la un material al lui am numărat vreo 15).

Mărturisesc a nu știi cum un om temperat precum Niculae Baticu izbutea să scape caii, în ale subiectivismului. Teoretic, explicația ține de banalul motiv al ambalajului. Adică avem o fire oarecare, omenească (în sensul cu de toate), dar viața în mediul nostru ne-a obligat cîndva a purta o mască. NB o avea pe aceea a calmului și echilibrului.

Dînsul s-a prăpădit în 1998. Nu cred că i-am purtat pică, așa cum am făcut-o față de alții (către un Cristea m-am mai înmuiat, nu însă și spre M. Haret ori I.I.-Dunăreanu, pentru a da numai două nume), dar am devenit tot mai ferm față de erorile / exagerările fostului meu mentor.

Asta într-o primă fază, căci am căutat a dubla lucrurile cu înțelegere față de insul ce e luat la refec.

 Și ajung, abia aici, la subiectul propriu-zis, și anume afirmațiile din Istoria turism-alpinismului românesc în date”, numite de editura „România Pitorească” drept „Hronicul munților Carpați”.

Sînt multe răutăți acolo, și inevitabil ele se datorează, în opinia mea, inferiorităților. Sau invers, și anume că el, frustratul, nu este mult superior acelora.

Este un sentiment pe care mi-l atribui fără vreo jenă și mie. În același timp, se poate vedea din ce dramatice condiții de viață i se trăgeau. Cum vor fi arătat ele (iar noi privind lucrurile întrucîătva ca la cinema), cum se vor fi simțit ele. Cum vor fi arătat ochii, fizionomia subiectului nostru (idem, la subsemnatul frate de fire,în vreo situație similară)

Am reperat respectiva atitudine (hipercritică) în carte, iar exemplele s-ar înmulți fără îndoială, la o viitoare periere a opului. 

„- octombrie 23 [1932]. Nicolae Comănescu și Ion Șincan au reușit premiera traseului <Spălătura Văii Seci> din Caraiman. Valea este ușoară și presărată cu cîteva săritori. Intrarea în firul căii a necesitatea baterea cîtorva pitoane”.

Afirmația e un pic nedreaptă. Valea nu era deloc ușoară, pentru acele vremuri. Că ulterior alpinismul nostru a progresat în ritm înalt, iar inerent așa va fi părut acea vale peste trei ani, la data premierei „Furcilor”; e altă discuție.

„1937-1938. Cu ocazia unei ascensiuni de inspecție a lucrărilor de la Casa Babele, Ion Udriște-Olt și Nerva Stoica au suferit fracturi la picioare. Muntele se răzbună? [subl, mea]” 

Dacă rețin eu bine,  accidentul lui Udriște-Olt a avut loc în 1937, cînd el nu pornise nedreapta recuperare a Buletinului Alpin, de la C.A.R. Dincolo de asta, cu bune și rele, Udriște și ai săi au ridicat un adăpost util, acolo. 

 

„- iulie 21-22 [1946]. Traseul Creasta Vulturilor [...] (Ion Coman, Constantin Conteș și Doru Grigorescu (lungimea de coardă paralelă cu Hornul Negru); Niculae Baticu și Dan Popescu au parcurs întregul traseu pînă în Brîna Mare a Coștilei”

Or este o exagerare să treci acel traseu ca desfășurîndu-se și în amonte de Brîul Aerian, mai exact pînă în Brîul Mare...

 Există și erori fățișe , privind de pildă echipa condusă de Ervant Sarafian, care ar fi urcat (august 1948) în premieră „Canionul Ciorînga, grad IA”, din Piatra Craiului. 

Cît și notații care nu au legătură cu muntele, de pildă inaugurarea stadionului Republicii din București, la 22 august 1948 (acesta existase însă și interbelic, sub numele ANEF).

 

Există foarte multe observații de acest gen, ce pot fi făcute lucrării. 

Altminteri cartea aduce și multe informații noi, culese după apariția lucrării „Pe crestele Carpaților”, al cărei fond de date a fost folosit pentru demararea acelei Istorii în date.

 

PS
Inevitabil meditez, la finalul unui așa material, cum îmi vor trata urmașii - din categoria Fără mamă, fără tată mai exact - afirmații precum cele de mai sus.

 

 

 

 

Despre frustrare (I)

Probabil că nu am face mare lucru în viață, dacă nu ne ar anima frustrarea.
Mai popular zis, lipsurile.
Și care, prin definiție, sînt doritoare să capete să primească una ori alta, dintre cele absolut necesare în viață.

Între așa nevoi e de pomenit nevoia de recunoaștere din partea semenilor, avînd inevitabil drept corolar faptul că alții au parte de așa recunoaștere (ori așa ni se pare ...), iar noi nu.
Iar asta ne împinge într o agresivitate la adresa celor care nu ne furnizează complimentele cu pricina, iar chiar mai mult decît atît spre cei care ni se pare că au reușit.

Dacă dau un ochi roată prin istoria locurilor noastre (pe afară trebile sînt nu cu mult diferite), societatea e dusă înainte de frustrați. Să zicem Iorga sau G. Călinescu. În categorie aș trece și pe fratele Eminescu. E plin cerul mioritic, de așa compatrioți (de frunte).

Trăgând lucrurile spre domeniul carpatin, marile mituri ce domină spațiul țin și ele de amintita categorie umană. Mihai Haret, Ion Ionescu-Dunăreanu, Emilian Cristea, ba aș trece și pe Dinu Mititeanu, căci ce altfel de nevoi - incapabile să-și spună altminteri pe nume - l-au împins a plămădi statuia lui Cuxi Șerban?
Iar de aici ajungem la noțiunea de critică, așa cum o vede hulitul condei, de față.

Cred că observații precum cele de mai sus se cer dublate de două lucruri. Și anume de recunoașterea faptului că noi înșine - criticii, cîrcotașii, băgătorii de băț prin gard - nu sîntem perfecți pe felia cu pricina, iar totodată de tratat cu înțelegere gesturile celor pe care-i arătăm cu deștul.

La o adică, nu dumnealor și-au aranjat atomii la naștere, cît să se comporte ulterior după cum au făcut-o...
(dacă aș fi religios, aș spune că domnul cu barbă din Cer a aranjat moleculele în cauză, fără să întrebe împricinații, dacă le convine...)

Tot pomelnicul de mai sus s-ar vrea introducere la ochiul suplimentar ce-am dat cărții „Hronicul munților Carpați”. Dar cum deja v-am obosit, cu savantlîcurile-mi, las acele observațiuni pentru altădată. 

Care savantlîcuri, îmi par să intre (cu ne-modestia de rigoare afirmînd) în categoria contradicțiilor interioare.Și despre care un tip spunea la un moment dat că-s obositoare, însă prind finalmente bine.

Pe felie, meditez ce-or mai face azi tipii care nu se încurcau cu așa finețuri, acum douăzeci ori mai mulți ani.  Cum or mai duce, partenerii de polemici de la un 2000, cînd am făcut ochi pe netul mioritic. Ori cei de acum patru decenii, care îmi spuneau că revista „România Pitorească” e „mama noastră, a TUTUROR” (majusculele le aparțin), iar prin urmare cred pe nemestecate ce le spune Ea.

Tot cu 'modestia' deja pomenită mă uit la producțiile cogenerilor, de azi. În mare vogă se află link-urile, la ce au scris alții. În cazul unui Mircea S., 10-15 la număr, pe zi.
 

(va urma)

Privire către literatura noastră montană

Precizare de start.

Am făcut remarci despre cartea „Hronicul munților Carpați” (N. Baticu, 2025), dar voi mai face așa ceva, deoarece mă aflu un mare superficial (inclusiv în lectură), care își compensează asemenea defect prin revenire repetată asupra obiectului de studiu.

Cred că lucrarea în cauză (indiscutabil interesantă”) merita ceea ce se numește un aparat critic, în sensul unor note de subsol care să lămurească mai bine unele situații, respectiv să corecteze inerente erori ale autorului.

Nu pot cunoaște exact de ce editorul nu a apelat la așa ceva. Pot doar bănui comoditate și neștiință, plus graba de a-și mai trece în cont încă nu titlu.

Știu totodată că există în acel cerc, al trustului „România Pitorească”, omul de munte Mircea Săndulescu. Sînt oarecum mirat că nu se apelează la știința lui, deși vor fi existînd motive, dacă asta nu se face.

PRIVESC ÎN PARALEL un material despre înaintași, găzduit de siteul carpati.org, . Acolo este luat pe nemestecate (dar cu elogii) un material istoric în sine valoros (din cartea „Pe crestele Carpaților”, 1984).

 

 

 

 

Este în firea omului normal (educat sau ba) să procedeze așa. Să nu verifice, respectiv să semnalizeze că nu e interesat în aprofundarea subiectului.

Închid cercul ajungînd iar la persoana subsemnatului.

„Ieșitul din rînd” îl execut și aici cu prețul iritării unui paznic interior. Situațiunea doare, dar este prețul neascultării, de acea instanță.

Și care ar vrea să procedez precum oamenii locul lor, în cazul cu pricina de la la Carpati.org, pomeniți imediat mai sus. 

Mai mult decît să critic derapaje, îmi place să privesc situațiile pe multiplele lor fețe.

PS

Admit aici că judecata-mi inițială (de acum vreo lună) privind a fost una nedreaptă, văzînd acolo doar o reutilizare a materialului brut ce ajutase la croirea unei lucrări anterioare, a acelui autor.

Am remarcat însă ulterior un important (cît și interesant) adaus.

Pornind de la această mea culpa,și cu riscul de a-mi părea lipsă de modestie, am observat în ultima vreme oameni îngroziți de pasul înapoi pe care ar trebui să-l facă, de la o pretenție anterioară (dovedită de alții drept inexactă) a lor.

Deduc de aici că în mediul lor diverși abia așteaptă să-l sfîșie, pentru recunoașterea vreunei slăbiciuni. Respectiv că respectivii 'greșitori' nu au apucat să se antreneze, în fața unor asemenea reproșuri.

Nu au devenit cît de cît imuni, în fața lor.

Orice legătură cu cei de la „România Pitorească” ori cu un domn Gheorghe Păuna nu este, aici, întîmplătoare.

Sigmundisme

Sigmundismele fiind ale lui Freud... 

A trăi între oameni implică, într-o doză pendinte de specificul individului, servi celorlalți ceea ce doresc aceștia să audă. Ultima chestie fiind legată deseori de modă: de pildă, a ideii de ascuns (ori secret șamd).
Cu ochii la așa tip uman (hipermajoritar...), inevitabil dau ochi și al subsemnatul.
Care se află un exclus. 

Departe de mine a poza, pornind de la ultima mărturisire, în vreo victimă. Așa s-a întîmplat să fie și, gata. Doar uneori curiozitatea mă împinge a cerceta nițel, de unde mi se trage.
Tata nu era un exclus, deși aparenta lui lejeritate socială (pe cît i-o permitea statura, destul de scundă) reclama alcool. Mama îmi era însă din categoria exclus, datorită condițiilor biografice, de copil din flori.

Dacă tot am pășit pe poarta psihanalitică, observam acum cîteva luni - pe cănd dam ochi al fotografia unui vajnic inamic -  cum mi se înmoaie pornirea belicoasă. Asta, perfect omenește, în paralel cu dorința de a îl avea amic etc. (la sex nu m-am gîndit).

Similar mi s-a întîmplat la o lansare de carte, cînd l-am simțit pre alt inamic a mă privi cu bunăvoință, iar implicit eu fiind gata a răspunde pe moment tot așa (știam însă că dracul din mine va da oricum curînd cu ceva în ciorbă...). 

Nu a fost însă deloc așa, respectivul îmi rezervase niște rînduri mai nașpa ca niciodată.

E interesant că doar aparent aici devoalez (pot da și numele respectivilor) o  inferioritate/vulnerabilitate. Da, careva poate merge în cercul său (fiind om, nu se va duce și în altă parte...) să zică Hă-hă-hă, auzi ce spune prostul ăla!... Dar cum afirmă o vorbă, foarte posibil nu se va lăuda mult, cu acea victorie...

 

Din start un om (modest, firește) capabil de acea mărturisire poate rezista și acuzelor. Acestea din urmă fiind fraze de la care, înainte de toate, se așteaptă ca inamicul - de teama gurii dezaprobatoare a lumii - să se tulbure/jeneze/sperie , eliberînd ringul, a victorie, pentru acela care îl atacă.

Or, nu e a bună, cînd acel inimic nu cade lat, sub lovituri. Ci le primește destul de destins. Eventual, după brevetul cuiva, cere detalii.

 

Nu l-am înțeles pe Mihai Ogrinji, cum ultima păruială ce mi-a rezervat, în prefața cărții  păstorite de editura lui. Chiar nu știe cum reacționez?

E chiar atît de învăluit în nori, încît să nu realizeze că îi va sosi replică, și încă una amplă și de durată.

La o adică, sînt un tip reactiv. Foarte des, pornesc la luptă doar cu armele dușmanului, de care m-am iritat grozav.

 

PS
Postările pe care le-am trecut la foc automat, de pe Facebook aici, sînt o eliberare a mesei (minții) pentru plănuitul capitol despre Bucura Dumbravă.

Iar acolo adun (neavînd întotdeauna dispoziție) informații legate de ea.

Ieri am dat de rînduri ale lui Emanoil Bucuța („Boabe de grîu”, 1/1933), pe care le găsesc mincinoase la greu:

De unde Doamne iartă-mă (ca să nu zic aia a măsii) a scos-o cu scriitoare a tineretului?! Și de unde cărțile ei „Pandurul” și „Haiducul” sînt ”mari romane”?!

Dacă această postare se numește însă Sigmundisme, e de văzut și spre oftica-mi, de a nu putea să execut și eu acest gen de gesturi, foarte probabil cît se poate de omenesc. Iar totodată pe care educația mea mi-l interzice (iar de aici e de umblat îngrozit prin cotloanele sufletului, de ce educația cu pricina mi-l interzice...).

Dacă tot am ajuns aici, Bucura pare un pic un mit din categoria Cuxi Șerban. Mai exact ea nu a ținut să-l aibă, dar niște șmecheri au socotit-o numai bună, pentru confecționarea unui semizeu, care să le prindă lor bine.

Cel mai harnic dintre ei îmi pare E. Bucuța...

 Neapărat tipul e de tratat și în lumina informațiilor pe felie oferite de C. Beldie.

...Pe acolo a fost și M. Haret, dar acesta era prea egocentric și doritor a fi mit, pentru a persevera legat de Bucura. La o adică, MH și-o înhamă la carul intereselor lui, cînd afirmă că taman într-o excursie cu el (din 1918) acesteia i-a venit ideea „Cărții Munților”, respectiv a unei monografii a Bucegilor (sic).

Pe același principiu, Hai să mințim cu spor, pentru statuia amicei, șic are să ne prindă nouă bine..., mă întreb cine a venit cu ideea că bucura e prima femeie care a mers la Omul. Ori că vîrful Ocolit a primit numele ei datorită activității etc., și nu pentru că aceiași amici s-au grăbit a-l boteza, pe principiul (pomenit de Rhett Butler în „Pe aripile vîntului”) că perserevența contează mai mult ca orice la casa omului, cel doritor să urce între semeni.
 

 

La drum!

Mi-am început explorările privind-o pe înaintașa Bucura Dumbravă.
Precum alte materiale istorice ale subsemnatului, probabil zămislirea lui îmi va lua niște luni bune...

Unul dintre primele gînduri, într-un așa demers, îmi zboară spre ideea (blagiană) de corolă cu minuni a lumii. Modul în care este prezentată pînă azi Bucura ținînd de această categorie... Nu o strivesc, acea corolă. Dar nu pot să nu observ fragilitatea dumneaei, a corolei cu pricina... Una de balon umflat cu aer, și căruia un banal vîrf de ac îi poate fi fatal.

Mă întreb o chestie... Corola în cauză (mai exact cei care o clădesc), cum stă cu adevărul? Îi e prieten?
Totodată, cei care o zămislesc au notă mare, în ale moralei/onestității? Adică nu mint, sau măcar nu exagerează din greu?

Dau un search pe numele Bucurei și răsare pe monitor doar apă de trandafiri. Or ea a fost om. Iar cei care i-au construit mitul, oameni la pătrat...
Mă uitam că Bucura, precum amicul ei Mihai Haret, n-a avut treabă cu vreun job. Nu a avut nici vreo familie, în sensul bărbat, copii.

Totodată, deși s-a înnebunit după spiritul românesc, abia în 1925 face solicitare de naturalizare, mai exact să devină cetățean al României. Pînă atunci a fost în scripte cetățean austro-ungar.

Trec aici peste faptul că pătura ei socială era franțuzită din greu. Nathalie, Suzanne, ea însuși fiind Fanou.

 Privesc și la munca ei depusă în rîndul femeilor creștine române. Ea fiind romano-catolică (religie la care tatăl ei, evreu, a trecut pe la 1865). Iar în paralel are activitate masonică de frunte, iar totodată e interesată la greu de teozofie (cu precădere cea indiană).

Admit cel dintîi că mă traversează destulă frustrare existențială, de-am pus mîna pe tîrnăcopul acestor explorări. Dar altfel nu cred că poți îndepărta măcar în parte, plinul grajdurilor lui Augias...

PS
Mi se face rău la gândul că voi răsfoi lăudatele romane „Pandurul” și „Haiducul”... Care-s unele pentru insul nostru de rînd, de acum o sută de ani și ceva.
(la chestiune, prefer unghiul istoricului Andrei Oțetea, privitor la Tudor Vladimirescu)

Ca de apă.

Glanda mea critică are nevoie ca de apă de o țintă.
Simt că va fi vorba, în viitorul apropiat, de scriitoarea Bucura Dumbravă.
(care, de pildă, vede Acul Mare al Morarului ca flancat de văile Morarului și... Bucșoiului)

Iar de aici pornesc nuanțele...
Criticii sunt văzuți cu ochi răi, nu și cei care împrăștie apă de trandafiri.
De fapt, ambele acțiuni sunt aplaudate dacă se îndreaptă către cine trebuie, în respectivul spațiu social. Mai exact critici vehement dușmanii, iar implicit nu ii tratezi niciodată cu apă de trandafiri!

Mă joc cu noțiunea de criticism și pentru că îmi cunosc 'clienta'. Finalmente nu ajung la vreo acritură beletristică, căci părerea-mi de sine ar avea de suferit.
Ci amestec acolo și nuanțe, respectiv încerc să înțeleg pe cel luat la ochi, mă strădui să i văd și părțile bune.
Pun pariu că Bucura va ieși câștigată, din demersul meu! Sau măcar vie...
.
Pe așa tărîm, inevitabil îmi fuge mintea la mentorul meu, Niculae B. El nu putea trăi fără sportul criticismului (la capitolul nuanțe ședea însă un pic mai prost, de pildă când contestă premiera lui Nae Dimitriu, în peretele de nord al Acului Mare)
.
Pe când mă gândesc la dumnealui, îmi aduc aminte de o 'uitată'. Mai exact, de bine ce îi făceam numai eu vizite, la un moment dat (vreun 1987) i am cerut să mă viziteze și el. Nu m a refuzat. Nu îmi aduc aminte mare lucru din acel moment, doar că am stat în sufrageria apartamentului meu de atunci, întipărită în minte fiindu mi ulterior mica bibliotecă de acolo.
Parcă era în trecere prin cartier și a ținut să facă act de prezență, în casa mai tânărului confrate.

Pornind de la acest hatâr satisfăcut, mă întreb oare cum mă privea. Cu riscul de aluneca în lipsă a modestiei, cred că îi eram o prezență necesară.
Făceam și boacăne, eram arogant cu alții poate și cu el, dar nu întâlnești pe toate drumurile un om interesat de același domeniu de nișă. Mă refer la istoria alpină românească.

Spun asta gândind în paralel cât de serios a fost, când a ajuns să mă bănuie de legături cu Securitatea, iar implicit faptul că fusesem plasat în anturajul lui, cu aferentul scop ticălos de a-l turna.
Posibil că va fi văzut negru în fața ochilor la un anumit clinci al nostru (1995), și s a descărcat prin acea bănuială. Atunci am auzit o prima dată (într-o adunare generală a CAR).
(de curând a fost reiterată de M. Ogrinji, foarte probabil aflător de ea de la bunul Mircea Săndulescu)
.
De aici trec, precum un 'Waiting the worms' al grupului Pink Floyd (ori "Cînticu..." Phoenicșilor noștri) în alt subiect colateral.
Dacă îmi stă gândul atât de mult uneori la amintitul înaintaș, este probabil urmare a faptului că nu am făcut o către propriul meu tată. Asta, din motive care se pot cerceta.
O proiecție similară trag astăzi și spre un alt înaintaș montaniard interbelic. Și care ar merita un material din partea mea, în genul celui pe care l am produs despre Petru Vignali (1907-?). Este un personaj mai complex psihologic, dar în același timp mă străbate oarece jenă de ceea ce voi produce, căci are descendenți (iar deasupra toate un Freud. E haios aici că respectivul înaintaș lecturase din părintele psihanalizei...)

**

Andrei Badea regretă pe undeva că Alexandru Floricioiu nu a lăsat nimic scris (în sensul memorialistic).
În lume nu este pentru cine se pregătește... Mai exact un Floricioiu nu scrie nimic, în schimb turuie o mediocritate ca mine!

 

piesă muzicală în ton

 

.

ISTORIE. Omenesc.

Bunul d. Mihai Ogrinji, spirit de o delicatețe rară, mă socotea drept „personaj zdruncinat, cu privirea rătăcită și apetit nețărmurit pentru dejecții”.
În așa lumină, dacă tot nu mai am nimic de pierdut/ascuns, privesc la relația dintre legendarii noștri înaintași montaniarzi, Bucura Dumbravă (1868-1926) și Alceu Urechia (1860-1941). 
Și deasupra cărora a planat pînă acum rozul:

„Celor mai mulți turiști nu li se poate acorda încă egalitatea cu podoabele naturii.
«Atunci, de ce», m-a întrebat o dată cu vehemență Ursul cel mare al acestor plaiuri [Alceu Urechia], «de ce le-ai făcut o casă, Bucuro?».

 

Casa Peștera, a asociației „Hanul Drumeților”, ulterior Turing-Clubul României. 

Scena a făcut duioasă carieră în literatura de profil, atîta doar că păcătuiește la capitolul adevăr.... 
Nu am date în ce măsură Urechia a sprijinit construcția acestui adăpost, cert este ulterior va pune din plin umărul, în anul următor, la utilarea lui cu cele trebuincioase, a la pături, perne, la construirea vreunui spațiu suplimentar.
Totodată, în ciuda poreclei lansate de Bucura, e de spus că Alceu nu a fost chiar vreun urs, vreun nesociabil. Ca dovadă, la 1926, deși atinsese o vîrstă (e născut la 1860), se va lansa vehement în politichia Sinaiei, susținînd – inclusiv prin intermediul unei broșuri – ceea ce s-a numit Opoziția Unită. Semnalizînd și el o ascendență deloc pașnică, fiul său se ia vehement pe stradă, în aceiași ani, de „trădătorul” Ion Slavici.
(apelativul „Bucuro…” este și el dubios, în condițiile în care-i foarte posibil ca Alceu, vechi amic, să i se fi adresat scriitoarei cu numele ei real, acela de Fanny/Fanou)

Cercetînd despre tura Bucurei, sub conducerea lui Teodor Rosetti-Solescu pe Acele Morarului, aflu că ea și Alceu au fost nași de cununie (sic) cuplului Otilia Michai - Șerban Oteteleșanu, la schitul Peștera (1915). Cu opt ani mai devreme, Alceu îi trimitea un mesaj (posibil să fie mai multe, în colecția lăsată de Bucura/Fanny Seculici, la Academie), semn că erau apropiați și atunci. 

Ei întreprind și multe drumuri împreună, pe Horoaba de pildă. Erau totodată mari iubitori ai zonei Peșterii Ialomiței, avînd totodată casă (de vacanță) în Sinaia.
În așa situație, inevitabil, mă întreb dacă nu se va fi înfiripat ceva amoros, dacă nu vor fi compătimit împreună, în aerul tare al înălțimilor. Ei fiind, totuși, oameni. Unii deloc inhibați. 

Ridic aici doar o idee, nu afirm decis ceva. Întreb, vorba ceea, nu dau cu parul.

La o adică, Alceu avea un trecut destul de furtunos, în ale plaiurilor lui Venus... .
Într-o recentă carte (Ștefan Ion Ghilimescu, Cabinetul de stampe, pagini de istorie literară”, 2021): 

„Alexandru Vlahuță „se desparte de Margareta Dona în 4 martie 1896, în urma unei intrigi cu destule amănunte rămase misterioase până astăzi. Ceea ce se știe sigur este că Margareta se va mărita, după pronunțarea sentinței de divorț, cu vărul ei primar, doctorul Alceu Urechia…”

Mai direct e George Călinescu, în „Istoria literaturii române..”:

„[Alexandru Vlahuță] se recăsătorise a treia oară […], după ce la 3 martie 1888 se însoțise cu Margareta, fiica generalului N. Dona, de care se desfăcea la 4 martie 1896, pentru că aceasta conviețuise cu vărul ei primar, cunoscutul Alceu Ureche [sic], producînd un copil, motiv pentru care soția lui Alceu, Eugenia Codrescu, obținea și ea divorț la 18 noiembrie 1895, după care urmase căsătoria dintre Margareta, fosta soție a lui Vlahuță, și dr. Alceu Ureche” (p. 556)

 

Ascendența lui Alceu era pe măsură: 

„Istoricul V. A. Urechia, căsătorit el însuși, după moartea primei soții (Francisca de Plano), cu mondena Zettina Dona, devenită celebră grație nudului (unul din primele nuduri din pictura românească!) Femeie pe malul mării, realizat de Nicolae Grigorescu și al cărui model a fost” (Ștefan Ion Ghilimescu, op. cit.)

Motto de final:
„Din ciocnirea contrariilor răsare adevărul”
.
PS
Ca de obicei, rînduri precum cele de mai sus se constituie într-o invitație la explorări suplimentare. De pildă asupra relației (de această dată indiscutabil cuminte) dintre Bucura și Emanoil Bucuța.
Și unde ”instrumentarul” Const. Beldie („Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București”) poate fi mai mult decît util.

 

MUNTE. Istorie. De nișă.

Pe cînd pregăteam postarea de aici, realizez (nu e prima dată...) că investigațiile, relatările mele au în vedere cam o singură perioadă din trecut.

 

Constantin Stoenescu, pregătind (în curtea casei) crucea pe care o va amplasa 

pe unul din Acele Morarului (1929) 

 Radu Țițeica (1905-1987).

...Care, de pe o parte, se îndepărtează în timp, iar implicit devine tot mai puțin interesantă publicului de la 2025. Iar asta deși, teoretic, aș putea aborda și alte timpuri, oarecum mai proaspete. Adică de la 1940 pînă către prezent - cînd marile fapte de arme (în sens alpin) nu au lipsit, dimpotrivă, au prisosit.

Atîta doar că aceste vremuri mai proaspete nu mă pasionează, nu pun - deși le țin în atenție - inimă, în observarea lor.

Cu riscul de a fi cercetat psihic, nu mă atrag. Nu prea rezonez cu ele.

Plus că, limitele mele în cățărătură fiind destul de joase, nu aș putea scrie despre drumuri montane pe unde nu am pășit.

Las a le trata alții.

 

Probabil pe Valea Adîncă (Moraru. Bucegi). Foto: colecția Tulea.

 

 

Sorin Tulea asigurînd pe o vale de abrupt din Bucegi.

 

Aș minți să spun însă că, dincolo de volumele autobiografice pe care le păstorește editura „România Pitorească”, se înghesuie careva.

Prin urmare, cu lipsa de modestie ce mă caracterizează, afirm că e posibil ca letopisețul alcătuit de mine - în linii mari despre prima jumătate a veacului XX - să fie unul voluminos, iar cronica evului următor să fie destul de subțire (foarte posibil, și calitativ).

Firește, nu va sta soarele-n loc, dintr-atît.

Fotografie

O fotografie mai rară a lui Fanny Seculici (aka Bucura Dumbravă, 1868-1926), în anturajul reginei Elisabeta.
Este cea din stânga jos, din apropierea ulciorului. 

Păcat că autorul postării pe care o reproduc aici a oferit o copie de calitate doar unei zone de unde lipsește Bucura...

E prezentă în cadru și una din prietenele ei, care a însoțit o și pe munte: Natalia Slivici (jos, centru).

Despre coagulare socială

Nu poți coagula oamenii decât prin intermediul minciunilor (foarte) frumoase.

(nu poți spune acolo, banal însă adevărat, că omului respectiv îi plăcea foarte mult muntele. Îl adora, chit că la vreme mai urâtă îi scăpa uneori câte o sudalmă, iar deasupra vreunei prăpăstii își dorea să nu l ia dracul acolo)

 

În lipsa lor, ei simt foarte bine câți bani fac semenii din jur. Cât de homo homini lupus își sînt. 

Așa că expresii precum 'Un munte de iubire' prind bine. Așa a fost învățați și la școală, să aplaude asemenea formulări.

Dacă o fac, vor binemerita de la doamna profesoară, de la grup și de la patrie.

Dincolo de asta, barim unui ochi precum al meu îi este clară o chestie. Dacă iubirea ar fi prisosit în viața respectivilor, ea nu ar fi mai avut nevoie să apară, sub forma de minciună frumoasă, la asemenea manifestări.

Faptul că asemenea vorbe au trecere (atenție nu atât iubire, cât Un munte de iubire...), indică tocmai lipsa ei în viața obișnuită a acelora.

Știu, sunt un om rău...

Ca urmare, pot extinde expunerea din amonte, de pildă asupra condițiilor din copilărie care m au forjat cum îs azi.

Este drept că după o asemenea prelungire, nu veți mai spune că sunt un om rău, ci foarte rău.

Asta, pentru că v am adus aminte ce poate cu adevărat, realitatea...

PS

De câte ori dau de numele acelui părinte Suciu îmi amintesc nonșalanța cu care el a tras o cruce (pe la 1910), la Verdeața Văii Albe. N a meditat dânsul o secundă, că poate nu toți văd lucrurile la asemenea lui.

Îl va fi animat, firește, un munte de respect pentru seamănul său ateu, ori de altă confesiune religioasă...