... cu materialul despre Fanny Seculici (aka Bucura Dumbravă).°
Iar asta din mai multe motive.
De pildă, pentru că sînt doritor să adun cît mai mult material, iar în paralel sînt împrăștiat, incapabil să coagulez lucrurile (barim într-un ritm care să mulțumească simpaticul meu SuperEgo)
Îi spun simpatic și pentru că de la o vreme l-am coborît întrucîtva din compartimentul Instanță morală, în curtea care adună de toate, din inconștient. Unde se amestecă frici pendinde de Nu face aia, sau aia!...”, respectiv banale temeri de a exista, printre semeni sau ba.
Dar avansez (confortant fiind să-mi aduc aminte și că materiale asemănătoare (despre P. Vignali sau Alex. Beldie) au dospit și ele mult, în anii trecuți. Iar cel despre Fanny fiind chiar mai amplu...
Deconspir că trei sferturi din tărășenie este cam la roșu, lucrînd acum la ultimul pătrar (mai exact mitul ce ia naștere după moartea lui Fanny)...
Un cartof fierbinte (pe care nici nu am apucat să-l fierb cît trebuie, ce să mai stau a pune mîna pe el!) este cazul Emanoil Bucuța. Și carele, cantitativ, ar fi un sfert din ultimul sfert. Atîta doar că nu e un mers pe potecă (ce să mai spun cu telecabina) de la Bușteni pe Platou, ci de urmat un traseu tăricel, pînă acolo. Un fel de drum prin Brîul Arian din Coștila, cînd te afli mergător mediocru. Este efort și dificultate de orientare, pe teren...
Desen din Istoria literaturii române... de G. Călinescu
(unde lui E. Bucuța îi sînt dedicate două pagini).
Bucuța a fost cel care a simțit cel mai tare nevoia să clădească un mit Bucura Dumbravă. Și a robotit în acest sens - în articole de presă - cu lopata numită stilul condeiului său.
Care e alambicat, iar totodată cu niscaiva - le-aș numi eu - parșivenii.
Cap de listă între asemenea materiale bucuțene este un material publicat la 1927 în Gândirea.
Eu nefiind cea mai brează doxă din lume, am de lucru în a pricepe ce a vrut să spună, iar totodată cu a identifica ce e în spatele a ceea ce a vrut să spună (sic).
Dacă nu m-ar împinge aici înainte un buchet de însușiri dezaprobate social (oftica, furia, neamul-prost șamd), aș fi lăsat baltă de mult așa explorare.
Dar acelea nu și nu, mă împing înainte.
Ce e drept, nu poți merge, pe drumul explorării despre Fanny/Bucura, doar în teleguța neamului prost... Trebuie și să înțelegi. Iar asta, nu o dată, este egal cu a-ți deveni simpatic acel personaj (barim din cînd în cînd, alternînd cu furii, cu dor de a-i arăta tu, lu' ăla...).
Ca să-l înțeleg, dincolo de revolta pe neamul lui prost (întîlniți des tipi care să se exprime așa?), am avut nevoie de instrumentarul oferit de Const. Beldie. mai exact de paginile privindu-l pe colegul său de la revista ”Ideea europeană” (adică E. Bucuța).
Și care-l cam trec Dunărea, pe ultimul.
Iar asta nu în vreun mod mitocănesc, ci pur și simplu explorîndu-l inteligent, dar pe valuri nu prea uzitate/ Mai exact,, oamenii normali ori nu se bagă în sufletul cuiva (de obicei din grupul său), ori înjură (d'habitude pe careva din afara bulei sale).
Iar Beldie - îmi place să cred - spune adevărul (vezi materialul, în imagini de la PS.
Oare cum îi vor pica lui nea Costică scrisele-mi despre el, aflate în materialul dedicat acum vreo doi ani fiului său, Alexandru (1912-2003)? Dar mie, la afirmațiile cui m-o lua la purecat, în viitor?
Or, pornind de la paginile lui, cred că se poate pricepe ce-i veni lui Bucuța, a ridica osanale (altminteri nu chiar clasice, însă tenace; și cînd scrie despre regina Maria, trage o trimitere la Bucura).
Inevitabil am a spune că aici că acele osanale, ale lui Bucuța și numeroșilor amici, nu ar putea fi osanale, dacă nu ar exagera mult, iar deseori ar minți de-a dreptul...
Partea proastă, pentru rătăciți ca mine, este că așa producții sînt cît se poate de normale între oameni. Iar scriituri precum ale lui Bucuța, în sine, sînt considerate fructe literare de calitate (fie și cam prețioase, după cum spune un epigon al Bucurei).
Pas de luptă cu așa ceva! „Te-ai găsit matale, să te legi de așa lucruri!...”
Dar încerc să merg înainte.
Așa îmi fu, pentru a mă exprima... prețios, Destinu'...
PS
Aici sînt extrase din materialul Beldie privindu-l pe Bucuța (în „Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București”), mai exact forma care nu va intra direct în textul privind-o pe Fanny, ci la final, într-un calup de Anexe. Care ar fi aglomerat nepermis textul propriu-zis, dar în același timp cred că sînt totuși utile.
