De sub pomul lui Freud.

Atenția pe care o acord lui nea Baticu / Nicolae Baticu...

E de notat aici din start că există gen și cantitate de atenție - acordată cuiva în așa situație (respectivul nefiindu ți rudă, iar în același timp decedat) - care pică bine moralei sociale, respectiv nu pică.

Foarte probabil, atitudinea mea intră în ultima categorie.

Din eleganță, nu voi arăta de ce nu pică bine, acelei morale sociale,  dumneaei știe doar să se ofusce, nu și să explice de ce o deranjează...

Am impresia că execut aici un gen de proiecție... Mai exact, am față de dumnealui un gen de atitudine, pe care nu am izbutit să îl am în raport cu propriul meu tată.

Cu speranța că nu acord credit prea mare opurilor psihologice, se va fi întâmplat o așa zisă întrerupere a dezvoltării. Pe care am reluat o în ultimele decenii în... cîrca înaintașului meu montaniard.

Acea întrerupere are loc în condițiile unor cerințe mari ale copilului (eu!), de atenție din partea tatălui, în condițiile în care acesta era ocupat excesiv (în opinia copilului), cu ale vieții lui.

Admit din start că cererile vreunui copil interior sunt întotdeauna imense, și deci cu foarte puține șanse de a fi satisfăcute.

În așa situație, am reluat genul de demers după dispariția lui nea Baticu (era imposibil să o fac în timpul vieții lui, din mai multe motive), pe care am exersat, în lipsa acestuia firește, un anumit joc cu păpușa. Pe care am pus o și o pun după cum îmi vine mie mai bine. 

E de spus că totuși că nu m am apucat să spun că acea păpușă are părul blond, cînd ea îl are de altă nuanță... Adică m am străduit să respect adevărul. În rest, am așezat acea păpușă, m am jucat / joc cu ea după cum îmi cerea/cere sufletul.

Știu că nu e frumos, însă merg înainte. Iar dacă cineva este excesiv de virulent,  de această aplecare a mea, îl pot întreba ce anume îl deranjează. 

Și-i va fi cam greu să și formuleze sentimentele. Este dezavantajul celor care nu poposesc la umbra arborelui lui Freud...

În același timp, scrisele de aici deschid calea unor alte defrișări interioare, pe subiectul de mai sus... Cu ceva trebuie să ne umplem timpul în existența asta, nu?

Totodată sunt conștientă copiii mei și ar putea să vină observați / trăiri asemănătoare legate de tatăl lor...

COADA COMETEI...

Oare cum m aș simți peste 50 de ani pretenții ăștia că lumea cealaltă dacă cineva mi ar pureca amintirea, precum o fac eu acum, cu a lui nea Baticu?

Cred că nu mi ar pica rău.

Mă uitam la o poză a primei soții a dînsului și mi s a părut că seamănă cu mama mea.

Totodată,  mă întreb cum își va fi rezolvat dumnealui problemele de dezvoltare întreruptă, în condițiile în care mama i a murit la 7 ani?

Idem, mă uitam că alde criticismul nostru este destul de asemănător. Posibil să se fi tras de la o educație destul de rigidă, care în același timp nu conferea compensații sufletești (dracul a văzut educație rigidă, care se confere compensație sufletești?!)

TICĂLOȘIILE DE MAI SUS se zbenguiră prin minte în situația din imagine.

(tren Regio către Bușteni)

O tâmpenie atrage pe alta...

Tura montană de astăzi nu e una simplă. Oare cum ar fi să fie ultima zi? Și să spună lumea ulterior, "Ia uite ce gândea ăsta, în acea ultima zi?!".

Anticenzură... cenzurată. Ediția II a cărții „Amintirile unui alpinist”, de N. Baticu

Editorul apariției amintite ținea să precizeze: 

„Reeditarea cărții „Amintirile unui alpinist” aparţine, ca idee, colegilor mei Mircea Săndulescu şi Mihai Vasile, alpinişti şi buni prieteni ai lui Niculae Baticu. Faţă de ediția apărută la Editura Sport-Turism, în 1981, actuala reeditare cuprinde, pe lângă adăugarea tăieturilor din textul original săvârșite de redactorul cărții din diverse motive, şi un capitol inedit...”

Adăugarea acelor tăieturi a avut însă parte și ea, de o... tăietură. De un pasaj care le-a părut editorilor neconvenabil (interesului dumnealor)...

În anii '80, am ajuns să lecturez manuscrisul Amintirilor..., bineînțeles prin intermediul lui nea Baticu. Mi-am extras atunci bucățile respinse la tipar, de către de editura Sport turism. 

Revăzîndu-le întîmplător azi (mai exact copiile lor digitale, pe telefonul mobil), 

mi-au atras atenția niște pasaje indiscutabil dure, și care îl priveau pe Emilian Cristea. Și am fost curios dacă editura România Pitorească le-a preluat...

Nu a făcut-o. 

Dumneaei fiind dirijată de Mihai Ogrinji.

Foarte posibil nici amintiții M. Săndulescu și M. Vasile nu au avut obiecții de așa cenzură, cum nu au avut nici la un gest similar („Modele pentru toate generațiile: Emilian Cristea” din revista România Pitorească, nr. 1/2010).

Iată fila cărții (repet, ediția II, teoretic necenzurată, p. 256):

Or, în original, lucrurile arătau așa:

Mai exact:

„Impresia care mi-a făcut-o a fost detestabilă. De om neserios...”

Iată și întreaga pagină, a extraselor mele de atunci (pagina indicată este aceea din manuscris NB:

Pot identifica anul în care nea Nae mi-a împrumutat acel manuscris, iar eu am făcut respectivele extrase. 

Formatul hîrtiei nu trebuie să mire: în condițiile penuriei cvasigeneralizate de pe atunci, cumpăram (ideea a fost a lui nea Baticu!) de la librărie - în lipsa clasicelor topuri de hîrtie A4 - o coală mare, pe care o tăiam pe lărgimea unui A4, chit că rămînea ceva mai lungă, decît clasicii 297 mm. Apoi o împătuream pe înălțime.
(Alteori scriam pe coli ale computerelor epocii, cu perforații pe marginile laterale)

Alte povești (firește că interesate) despre Ion Udriște-Olt

„Duminică, 5 mai, de la ora 17:00, într-o ediție specială de Paști „Omul și timpul”, realizatorul Rafael Udriște, alături de invitatul său, Pr. protosinghel Gavriil Vărvăruc, starețul mănăstirii ortodoxe „Înălțarea Sfintei Cruci", de la „Râpa Robilor” din localitatea Aiud, locul în care se pomenesc zilnic martirii neamului românesc, vor vorbi despre valoarea eliberatoare a rugăciunii și sensul libertății absolute într-o lume construită de politicieni care îl urăsc pe Dumnezeu. [!!]

 

„Acum 20 de ani, am ajuns la Aiud, ca și acum, pentru o filmare. Am regăsit pe acest zid, numele unchiului meu, poetul Ion Udriste Olt. Nu știam atunci nimic despre suferința lui. Vă închipuiți cât de mare era teroarea în perioada aceea, din moment ce părinții mei, în încercarea lor de a mă proteja, nu mi-au povestit în copilărie despre acest fapt? Ion Udriste Olt, avocat și fost președinte al Asociației Drumeților din România, a fost acuzat că a ajutat, la începutul anilor ‘50, grupele de partizani din munți care luptau împotriva regimului comunist. După ani grei de temniță, care i-au afectat grav sănătatea, a fost eliberat în 1964, odată cu decretul de grațiere din 16 iunie. A murit trei ani mai târziu, la Bucureşti, măcinat de boală. M-am întrebat adesea cum reușeau deținuții politic din închisorile comuniste să își păstreze credința și să trăiască, în sensul creștin al cuvântului, Învierea Domnului? Mai ales că este știut faptul că sărbătorile creștine erau luate în batjocură, iar tainele Bisericii erau luate în derâdere între zidurile temnițelor comuniste sau în barăcile lagărelor de muncă forțată din România acelor ani”, spune realizatorul Rafael Udriște...”

Etc.

 Principalul mobil al acțiunilor noastre este interesul personal. Care face să servim altora (mai exact bulei noastre, cea cu gusturi asemănătoare) ceea ce vor aceștia să audă.
Omul Domnului, de mai sus, nu-mi pare să facă excepție, cînd vorbește despre cum era după gratii.. Iar cînd nu inventează dumnealui, o fac cei ieșiți cîndva din pușcării, despre ce atmosferă era acolo. În prezentarea de mai sus, și Rafael Udriște servește povești. De pildă că unchiul său Ion Udriște-Olt a fost avocat. Alții îl declară inginer, dar nu a fost niciuna, nici alta. Mai spune că „a fost acuzat că a ajutat, la începutul anilor ‘50, grupele de partizani din munți care luptau împotriva regimului comunist”. În acest ultim caz, ar fi fost arestat atunci, la începutul deceniului, și nu la 19 septembrie 1957, după cum arată fișa matricolă penală. Motiv fiind „agitație publică”.

În ce privește ideea măcinatului de boală, Udriște-Olt avea totuși o vîrstă cînd a murit, mai exact trecuse de 70 ani.

Din ce am citit eu despre I.U.-O, nu mi s-a părut bisericos. Și nici nu a lăsat semne (inclusiv în poeziile ce a semnat), măcar după 1964, că ar fi fost vreunul.

La o adică, revistele ADMIR, pe care le păstorea Udriște-Olt, laudă infinit mai mult mărimile politice momentului, decît pe Dumnezeu.

Teoretic, mai sus mă aflu rău, dar și Rafael Udriște și co. mint cu o... bunătate demnă de o cauză mai bună...

PS1
Am sentimentul că destui foști deținuți politici mint / își înfloresc (după interes) anii de recluziune datorită unui gol moral, dar și în baza ideii că au suferit, iar prin urmare le este permis să se prezinte celorlalți mai mult decît convenabil dumnealor.

Se înțelege totodată că aceia, fiind oameni, nu-și pun problema dacă nu au greșit și ei pe undeva, dacă au fost oprimați de acel regim rău...

PS2 Nu mă pot abține să nu comentez zisele de mai jos:

„Acum 20 de ani, am ajuns la Aiud, ca și acum, pentru o filmare. Am regăsit pe acest zid, numele unchiului meu, poetul Ion Udriste Olt. Nu știam atunci nimic despre suferința lui. Vă închipuiți cât de mare era teroarea în perioada aceea, din moment ce părinții mei, în încercarea lor de a mă proteja, nu mi-au povestit în copilărie despre acest fapt?”

Rafael U. e născut în 1970. Am îndoieli că, la vreun 1980, părinții avea reticențe în a-i vorbi despre acel (pretins?) unchi.  Iar dacă nu i-au zis atunci, îi puteau spune barim după 1990, dacă nu s-or fi prăpădit firește între timp. Iar Udriște-Olt fiind totuși frate al unuia dintre cei doi părinți...

Plus că, IOU fiind mort pînă în 1970, care era șpilul că țineai ferită viața aceluia?

Și:
IOU e născut în 1894, în vreme ce Rafael vine pe lume în 1970.... Cam mare ecartul, între un unchi și nepotul său... Dar cîte nu se pot întîmpla/inventa, sub cerul religioșilor!...

Redescoperite. Tentativa spre Trei Surplombe din 1936

 Despre încercarea de a deschide traseul celor Trei Surplombe (peretele Gălbenelelor, Coștila, Bucegi), vorbește Niculae Baticu în „Amintirile...” sale:

„Mici deziluzii
Într-o duminică după-amiază, coboram cu Costică Conteş. Valea Gălbenelelor, La un moment dat, ne-am oprit sub perete. Privindu-l, i-am spus prietenului meu:
- Costică, vrei să încercăm duminica viitoare Cele Trei Surplombe ?
- Da, Năiţă, a venit răspunsul.
M-am bucurat atunci de acest răspuns, sperînd în sinea mea că în compania lui Costică vom reuşi ceva. Era, bineînţeles, vorba de o încercare, nu ştiam dacă vom reuşi sau nu. A rămas ca sîmbăta următoare, cînd trebuia să vin în Buşteni, să-l anunţ, pentru a pleca duminică dimineaţă împreună. Cînd am sosit în localitate, m-am dus la fabrică, să-l anunţ că am sosit, să se pregătească pentru a doua zi. L-am găsit pe Conteş în poarta fabricii stînd de vorbă cu Toma Boerescu.
Rîzînd amîndoi, Costică mi-a spus:
- Nu mai merg cu tine, mă duc cu Toma !
Am rămas uimit de această atitudine, pentru că propunerea de a urca traseul Celor Trei Surplombe era a mea, iar el, acum, intenţiona să meargă cu altul.
Chiar s-a şi dus a doua zi, el cu Toma şi cu Sică Datculescu, dar nu au făcut nimic. Eu, după o săptămînă de pregătire sufletească pentru acest traseu, brusc, am simţit gustul amar al dezamăgirii. A fost o grozavă lovitură, ca de ciocan. În dimineaţa aceea, cînd ei s-au dus în perete, eu, descumpănit, m-am dus într-o plimbare pe platou.
După aceea a tot încercat Toma, cu diferiţi inşi, mergînd din 1936 şi pînă în 1945, dar nu a reuşit să urce acest traseu, pe care, ca un făcut, tot eu l-am urcat 
în cap de coardă în 1946. Mai tîrziu, unul din participanţii la această premieră a scris că eu am avut „şansa" (?) să trec surplombele. Ce a vrut să spună nici azi nu înţeleg. Se vede că şi în alpinism există un rebus !”

 

foto: Sorin Tulea

Am reprodus în „Sus la munte la izvor” și opinia lui Constantin Conteș, cît și a subsemnatului, legat de acel incident.

În completarea subiectului, am descoperit recent notițele luate într-o discuție cu C. Conteș (ianuarie 1986). Dumnealui mi-a relatat atunci asupra încercării în care i-a avut alături pe Toma Boerescu și Sică Datculescu.

„Dacă Baticu a atacat peretele în partea lui superioară, venind din Hornul Coamei, Comănescu a încercat să urce de la baza, pornind inițial în traversare din locul unde a însemnat cu copsea, în Valea Gălbenelelor, „CFR”.

Noi am urcat pînă la baza surplombelor. Aici nu am mai avut pitoane, iar totodată ne-a apucat noaptea (intrasem la ora 10 în perete). Am coborît o lungime de rapel în rapel, unde am încercat să dormim, dar nu s-a putut. Era octombrie, frig, cer plin de stele. A doua zi am coborît pînă la bază.
În baza optimismului, rugasem cu o zi înainte niște prueteni (care ne-au condus în perete) să ne ducă rucsacii la creastă. Era vorba de două-trei fete, Elena Fugaciu, Miți Dumitrache, Elena Enache. Ca urmare, am pornit pe Hornul Coameni după rucsaci, Aici am măncat, iar totodată am tras un pui de somn. La sculare, în jurul nostru era ceață, cîăt și ninsoare. Am ieșit iute în platou, unde ceașa era și mai mare. Mergînd, glumind, ne-am rătăcit. Am întîlnit un cetățean. „Încotro?” ”Păi am urcat pe Schiel și merg spre Omul”. Or, dezorientat, mergea în sens invers!

Am ajuns finalmente la Babele [sic]

Am urcat cu Toma și cu Sică, cap schimbat. Sică a avut o cădere pe undeva în coardă, scurtă, sub surplombe.

Eremia Crețu [viitor președinte al secției CAR Bușteni] s-a sesizat de lipsa noastră și, cu patru cetățeni, a cercetat peretele. Firește că nu mai eram acolo.

Mai jos, „schiță tr. 3 surplombe, tentativa 1936, desen C. Conteș”. Foarte probabil, cele două linii din centru-sus și centru-dreapta reprezintă traseul Furcilor, calea de intrare în el, cît și legătura ce se poate face cu traseul celor Trei Surplombe.

**

„La Baticu am văzut pentru prima dată cum se bate un piton.

În Surplomba Mare, Toma a fost cap de coardă doar la surplombă, în rest am schimbat. În Hornul Țapului am fost cap numai eu.

În vara 1946, l-am întîlnit pe Dorin Grigorescu, care a stăruim să mergem să urcăm pe undeva (nu mi-a spus ce). Apoi l-am întîlnit și pe Coman. Acea ne-a spus că are în vedere Creasta [Vulturilor], încercată anterior de Roșculeț, și pe care vrea s-o urce el. I-am însoțit, deși nu prea eram în apele mele. Am coborît pe Hornul Negru.”

Mai jos, Constantin Conteș în tinerețe (cu Toma Boerescu, 1938, foto S. Tulea)...

... respectiv la vîrsta cînd am avut discuția pomenită mai sus (la casa dînsului din Bușteni). E mai jos cu soția Angela, cca 1990, foto: Florin Popescu:

UPDATE

Adi Costache îmi trimite transcrierea unei bucăți din memoriile sonore ale lui Toma Boerescu:

„Traseul celor trei surplombe din Peretele Gălbenelelor ne atrăgea în mod deosebit. Comănescu care a inițiat această ascensiune, sub Bolta mare, plecând din Hornul Coamei, sub bolta din perete, a făcut și o săgeată spre traseu, i-a făcut un marcaj, după care a urcat cam o lungime sau poate două.

Era în anul 1937, Comănescu era mort, dar despre această, am să vă povestesc această tragedie la capitolul de iarnă. Cu Sică Datculescu și cu Costică Conteș ne hotărâm într-o bună și să trecem. Am plecat, aveam obiceiul ca să schimbăm în permanență capul de coardă, deci fiecare venea la rând după fiecare lungime. Nu vă descriu traseul până sub cele trei surplombe, poate mulți l-ați făcut, l-ați cunoscut, în orice caz un traseu care pune probleme, mai ales cu traversarea spre dreapta, și, în orice caz pune probleme de cățărătură. Repet, adică vă spun, încă nu cunoșteam sistemul la dublă coardă. Spre seară suntem sub cele trei surplombe. Le vedeam noi, cu cât urcam mai sus, le vedeam noi că e ceva acolo care ne va împiedica, dar totuși am continuat, sperând că totuși vom trece. Sub cele trei surplombe, ultima lungime este sub forma unui diedru, destul de spălat, o fisură în diedru, care era rândul lui Sică Datculescu. Face o piramidă cu Costică Conteș, că noi așa făceam, câștigam teren făcând câte o piramidă. Face piramidă, bate un piton, înaintează, el mai avea o asigurare de la mine, de la mine care eram mai spre stânga lui, pe o brână. Aveam un piton mai zdravăn acolo. Face o asigurare, bate încă un piton, bate pe al doilea și la un moment dat spune Nu mai pot, băieți cad!. Eu strig la el Te țin, Sică, impresionat, Costică cade, Sică cade, noroc că toate cele trei pitoane, bătute așa, slab de tot, nu pe dimensiunea fisurii, cade în picioare și Costică îl lipește de perete și toți suntem în bună regulă. Urmează niște râsete mai mult demente decât, niște râsete nervoase și ei vin la mine. De pe această brână se vedea perete frământat și posibilități existau. Era rândul meu, facem o piramidă ca a lui Keops, Costică care era cel mai solid, Sică pe umerii lui și eu pe ei mă cațăr pe umerii lui Sică Datculescu, bat un piton, mă asigur, ei pleacă de sub mine, rămân în piton și încep să urc. Urc vreo 2-3 m și nu mai mă lasă în pace degetele, degetele erau înmuiate, de la picioare, de la mâini și le spun

- Băieți, eu mă zvârl de aicea că eu nu mai pot, eu cad.

- Nu te azvârli, căznește-te, lasă-te cât mai aproape de piton, nu te azvârli, nu fi nebun, îmi strigă Costică și în fine mă las cu forțele ultimele până aproape 1 m de piton, îmi dau drumul, rămân în el și mă las în balot jos.

Lui Costică îi spun Se poate, dar eu nu mai am forță în degete

Costică zice Eu mai am.

Se leagă, în fine îl tragem până la piton, pleacă sus, dispare către dreapta, nu-l mai vedem și strigă:

- Măi, veniți unul încoace, că e jale, nu se mai poate.

Cum eu mă mai și odihnisem și cum erau alte mișcări, pompierește, în trei timpi și două mișcări ajung lângă el și când mă uit și văd ele surplombele deasupra capului nostru, m-am îngrozit.

- Ce facem, trebuie să coborâm.

Căutăm posibilitate spre stânga, dar nimic. Noi și pe asta oarecum ne bazasem când am plecat de jos și știam că sunt cele trei surplombe, că ar fi o posibilitate de traversare spre stânga, dar peretele era foarte spălat și imposibil. Nu de rămânea decât să coborâm cu toții, să coborâm în rapeluri înapoi tot peretele. Și începem coborârea. Nu știu dacă v-am spus, acum aveam frânghii, aveam corzi, nu le mai spuneam frânghii, le spuneam corzi, începem coborârile în rapel. Coborâm unul, două, trei, nu mai țin minte, cam până la jumătatea peretelui, când s-a văzut că se lasă noaptea. De altfel și frânghiile s-au blocat, corzile s-au blocat, găsim o platformă, în care, din calcule așa, dacă stăteai întins, picioarele atârnau în jos, dacă stăteai ghemuit, puteai să, aveai loc. Din capetele corzilor ne facem instalații, ne legăm fiecare și începem și așteptăm să treacă noaptea. Povestim, stăm, dârdâim de frig, iar începem să batem pe loc și cum s-a întunecat a început un bombardament de pietre venit de sus. Vreo oră am stat totdeauna speriați să nu se întâmple ceva, dar după cum ne-am dat seama, deasupra noastră tot ce venea, pentru că, am aflat a doua zi că sus la platou era un vânt foarte puternic, dar care pe noi nu ne-a atins, noi eram adăpostiți. Și, interesant era să-i zicem așa, acest concert de pietre. Cele subțiri, care țiuiau, cele groase și late care fâlfâiau, cele mari care bâzâiau, cele mijlocii care fluierau și așa mai departe, tot timpul, toată noaptea aceste pietre ne-au ținut de urât. Nu aveam ceas nici unul, țigările ca de obicei s-au terminat, ne facem niște socoteli, era o lună plină frumoasă și Colțul Gălbenelelor era scăldat în această lumină a lunii, care mai târziu spre dimineață s-a retras și odată cu începutul zorilor ne pregătim mai departe de rapeluri, batem rapeluri și ajungem în brână jos, exact, ultimul piton, ultimul rapel. Trecem în Hornul Coamei și ne adăpăm, așa se poate spune, eram deshidratați întreaga zi, ne adăpăm și pe Hornul Coamei urcăm sus unde știam că prietenii ne-au lăsam bocancii, bagajele, mâncare și haine de schimb. Găsim bagajele și ne-am ospătat bine, era un soare frumos, ne-am întins la soare, nu știu cât am dormit că ne-am deșteptat în frig, venise o ceață peste noi, de nu se vedea la doi pași. Prin Hornul lui Jilipeanu ieșim la platou și marii cunoscători ai munților Bucegi ne-am plimbat pe platou mai mult de 3 ore, căutând ieșirea spre Babele, pentru că Platoul Coștilei este înconjurat cam două treimi de abrupt. Ne-am zăpăcit pur și simplu și norocul nostru că am auzit niște voci, erau un băiat și o fată care voiau să se ducă la Omu și s-au rătăcit venind de la Babele și i-am convins dacă știu drumul înapoi la Babele să ne conducă și ne-a condus. Așa se întâmplă. La Schiel am stat ne-am ostătat și a doua zi n-a mai fost nevoie să vină echipa de salvare care se formase din Bușteni...”

 

De-ale subsemnatului.

I

(sau Intro. Scris la o zi după restul)

Materialul de la punctul II e scris la un pic de bere.
Îndeobște, a doua zi mă jenez de așa producții, mai exact mă ia în primire freudianul SuperEgo.

„Cum ai îndrăznit, domne/lepră, să scrii așa ceva?!”
„Păi... Da' ce am afirmat aiurea acolo?...”
„Gura!

Pe urmă îmi trece. În alt registru metaforic, cartofii respectivi inițiali se răcesc...

Producțiunile-mi născute la alcool sînt puține. Iar eu, prin cele de mai sus, îmi execut și terapia psiho. Luminarea tenebrelor care s-au iritat.

Este totodată și o îndrăzneală dintre cele solicitate de dînsul, Sufletul. Soră cu aceea care mă pune a umbla prin abruptul montan,



II
AM DRUMURI în abruptul prahovean al Bucegilor de care nu mă plictisesc.
.
Iar de-aici intrînd în ordeanisme, fără ele simt că nu fac doi bani. Că nu e nimic de capul meu.
.
Asta deși, mai ales după o vîrstă, grijile-s cu carul pe acolo, de ajung să-mi spun: „Bre, nu se mai termină odată nebunia asta de drum!”
.
Dar Ața mă trage.
.
Iar și iar.

Miercuri seara, în șaua Colțului Brîului (Coștila, Bucegi), pe cînd aveam destule griji la înserare - de punctele delicate ale retragerii de a doua zi -, s-a pus de un vînt de mai mare dragul. Și mulțumită căruia mare geană pe geană nu am pus, pînă la răsărit. Norocul a fost de-o temperatură ok, la cca 10 grade plus.
.
Nici gînd să-mi ardă peste noapte, a face doi pași în afara sacului de dormit, să văd cum arată, ca de obicei, luminițele Țării Bîrsei, ori prima geană a răsăritului!

Cam speriat de bombe, am purces la prima oră la niscaiva două rapeluri pînă în Brîul Mare al Coștilei, după care mi-a picat vederea noii surpături ce-a apărut acum un an-doi, pe parcursul acestuia.

Și unde, huliți-mă cît vreți, trecut-am doar datorită unui piton. Căci am preferat a fi purice viu, decît vreun curajos (dar ne-viu) Napoleon...

La proxima Punte (în talvegul principalului Urzicii) m-am descurcat onorabil, cu bagajul cam măricel.
.
Apoi au apărut și lucrurile frumoase. De pildă mersul în dorul lelii, negrăbit de nimeni, pe Pripon ori în Valea Cerbului.
În ultima tras-am un somn pe principiu Nestor Urechia, recte „elixir dumnezeiesc”, cu izoprenul unde zărit-am la un moment dat, sub frunzele pădurii, doi metri pătrați orizontali.

Mda.
Ața...
.
Acum meditez extaziat la ce fu, și fac planuri de proximul drum. Să fie un înnoptat la Portița, după niște Hornuri VSC (în coborîre, ca pentru penzionari...) recomandate de doctor, ori un coborît nițel pe draga-mi Rîpă a Crucii?
.
Oare voi repauza finalmente în patul meu?


DINCOLO DE AȘA DISCURS... La o adică, în zisele mele de mai sus este exact spiritul care trimite omul în tărîmul abruptului.
Îndrăzneală, nelaloc (sic), pericol (păi numai ăia de la Paraziții să trăiască-n pericol?!)...
.
Dac-aș avea ceva minte, mi-aș da doctoratul pe tema asta.
„Cine e abruptul montan/abruptistul și ce vrea el de la viață”

Despre foamea de considerație și modurile în care ne-o dregem (II)

Săptămînile trecute, în căutări prin arhiva revistei „România Pitorească”, am reîntîlnit articolul lui Emilian Cristea despre Valea lui Zangur (Caraiman, Bucegi).

Îl citisem, la vremea lui, însă în memorie îmi rămăsese doar prin comentariile trimise revistei de Niculae Baticu, cît mai ales din răspunsul șmecheresc al celor de acolo (v. PS1).

Revăzîndu-l acum, sentimentul mi-a fost că mă aflu în fața unui autor foarte sigur pe el, în sensul că poate așterne ce îi dă prin cap (și mai puțin în ton cu adevărul). Asta, pentru avea parte de un mediu, în care să procedeze nestînjenit astfel. Nu părea, în atitudinea lui, să-l tulbure că pot venii unii să-l tragă de mînecă, a fi scris o inexactitate sau alta. Nu se aștepta, pe de o parte, să răsară așa nemulțumiți, iar pe de altă parte era sigur că sistemul din care făcea parte nu le va lua în seamă.

În așa lumină, dumnealui se putea concentra liniștit pe cele două valori ale comunicării umane (cea normală, de larg uz). Și anume satisfacerea nevoilor publicului, dincolo de care se proceda și la mulțumirea persoanei proprii.

Publicul, cel tipic al revistei „România Pitorească”, era cel educat/crescut să intre și el în acea horă. Mai exact, să primească scrierea precum plăcut mergătoare la suflet, asemenea unui cîntec de leagăn.

Cum tipul uman în cauză nu-și permite îndrăzneli / intrări în necunoscut, el nu ține să intre pe terenul descris. Iar dacă prin absurd ar face-o, dus de alții firește, nu ar fi  fost atent la amănunte (să vadă dacă sînt în ton cu ce spusese maestrul Cristea). Chiar și așa, nu ar avea impulsul de a reproșa ceva autorului (căci așa ceva nu se face, iar în subsidiar că tata - la cîte merite are în viața noastră - are voie să mai greșească)

Similar, acel auditoriu procedează și în fața trimiterilor istorice pe care le face autorul, mai exact pentru a conferi plus valoare textului său. În sensul că el jonglează cu acei semizei din trecut - aceștia veghind totodată binevoitori asupra cititorului care se aventurează, fie și strict via lectură, prin locurile pomenite în articol.

În acest context, Cristea scrie ce-i dă prin cap, precum un copil făcînd doar ce vrea el. Și care se lasă totodată în brațele viselor, unde nimeni/nici un matur nu-l corijează, nu-l aduce la realitate.

Scriitura i se află nu o dată puțin spus neglijentă:

„În familia celor 37 de munți care alcătuiesc masivul Bucegi, cel mai celebru este Caraiman [...] Grandiosul perete răsăritean «Fața Caraimanului» [?] pe a cărui verticală [?] sînt stabilite cîteva trasee pentru alpiniști. Din lipsa spațiului, neglijăm prezentarea integrală a muntelui Caraiman, alegînd însă cel mai ușor traseu din cuprinsul lui [!], recomandat drumeților familiarizați cu cățărarea pe stînci”

Din acel loc nu poți vedea Fața Hornurilor. Creasta Picăturii are gradul 3.

„... Brîul Portiței. Urmîndu-l către stînga, ajungem la un contrafort prăvălit dinspre Caraiman [s. mea], care, aparent, ne aține calea, părînd imposibil de trecut. Conduși de hățaș, ne strecurăm pe sub el și curînd întîlnim surpriza traseului, «Portița Caraimanului», fereastră naturală prin care depășim contrafortul. O grădină împodobită cu florile muntelui ne întîmpină, înmiresmînd atmosfera. În lungul ei, încingînd «Peretele Portiței», se vede în continuare hățașul brîului. Parcurgîndu-l, trecem prin punctele de intrare în mai multe trasee, stabilite cu mulți ani în urmă de alpiniștii brașoveni de la Dinamo și Armata” 

Trec de aici la descrierea drumului propus de către autor:

„Unele săritori prezîntă hornuri pe care se poate ramona, altele au pasaje ușor surplombante care încearcă mușchii brațeloeși controlul echilibrului. În sfîrșit, cîteva sînt sfredelite, permițînd trecerea prin ferestrele lor. Două dintre ele sînt ceva mai înalte. prima are 15 metri și poate fi trecută direct sau ocolită prin dreapta; cea de-a doua este situată amonte de un vîlcel, afluent pe stînga Văii Seci, denumit Vîlcelul Strungii mari și se numește «Săritoarea lui Zangur”. Escalada ei sfîrșește la gura Văii lui Zangur”

Iar de aici se rupe (total cred eu) firul credibilității.

În zonă există un vîlcel al Strungii, dar el privește adîncitura stîncoasă ce scapă sub Marele V, și care nu e urmată de vreun făgaș colectînd apele.  Și care oricum se alătură nereperabil Văii Seci, iar asta oricum ceva mai în aval decît o spune Cristea.

În ignoranță asupra terenului aflîndu-se, nu mai miră descrierea obstacolelor din aval. Unde nu prima săritoare are 15 metri, iar totodată săritoarea lui Zangur nu e înaltă. Culmea este că autorul pomenește de ferestre (la plural!), nu și la ultimul obstacol, unde chiar există una!

Pe acest fond, nu sînt de mirare (în articol) următoarele:

„Aici ne acordăm un repaus. Pătrunși în inima munților, privirea își caută reazăm sigur deasupra marilor prăvălișuri care formează lumea de piatră din cuprinsul Caraimanului. Jos, în dreapta cum urcăm, își arată obstacolele Săritoarea Prelucie, purgatoriu pentru cei care și-au propus să urce în continuare Valea Seacă a Caraimanului...” 

Săritoarea în cauză e în sine (mult) în amonte de punctul în cauză, iar totodată nu se vede de acolo.

În continuare, Cristea continuă să rezolve (strict) din condei descrierea locurilor.

 „Reluînd traseul nostru, părăsim Valea Seacă a Caraimanului, urcînd ușor către stînga...”

În realitate, nu o iei (fie și ușor) la stînga, ci mergi în continuarea liniei urmate anterior, pe Seacă. De fapt ultima cotește accentuat spre dreapta, din acel punct. Din același condei, Cristea rezolvă și problema săritorilor care ne întimpină curînd:

„... pe firul Văii lui Zangur, pe obicei umed și ușor înierbat. Primele obstacole, strînse între malurile apropiate ale văii, ne încearcă talentul de cățărători. Spre regretul sau bucuria unora, foarte curînd, valea devine primitoare. înaintarea făcîndu-se pe fețele înierbate și punctate de boschetele jnepenilor. urcăm așa pînă la obîrșia văii...”

Pomenitele obstacole (care nu sînt primele, ci singurele) sînt două. și destul de incomode - amănunt peste care autorul trece. El nu spune că pe fețe (mai exact cele din stînga) se putea merge și în dreptul săritorilor cu pricina.

În continuarea „priceperii” demonstrate anterior, autorul vorbește de „grădina împodobită cu florile muntelui ne întîmpină [dincolo de Portiță], înmiresmînd atmosfera” (de parcă anterior locurile nu fuseseră tot o grădină), nu și locul extrem de expus, situat nu departe de respectiva străpungere naturală în piatră...

Instinctiv, E. Cristea căuta să își compenseze atari lipsuri prin mai multe mijloace. Pasajele grandios-literare constituie o modalitate (altminteri nu neapărat fericită):

„Lor le va fi dat să privească, pentru efortul depus, magnificul peisaj al Bucegilor, greu de egalat în cuprinsul Carpaților românești” (cred, totuși, că acesta se relevă ochilor mai degrabă de pe munții Baiului, nu din Creasta Picăturii, de unde ai un magnific peisaj al poalelor masivului, cît și al depărtărilor dinspre est)

I se alătură cele legate de tehnica alpinismului...

„Primele obstacole ale Văii Seci sînt mici și deosebit de variate. Aici drumețul poate aplica toată gama tehnică a cățăratului pe stînci, respectînd principiile de bază, între care regula celor trei puncte fixe. Roca sănătoasă și diferența de nivel mică a săritorilor îngăduie folosirea corectă la înaintare a familiilor de prize, orînduite de tehnicieni în patru categorii: de apucare, de tracțiune, de aderență și de sprijin - prescurtat A.T.A.S.”

Oarecum în același context: 

Parcurgerea integrală sau parțială a Crestei Picăturii [...] gradul ei de dificultate mic (gradul 2)...”

În realitate, gradul 3. 

... respectiv informațiile istorice:

„Vîrful Picătura, cucerit în 1934 de echipa N. Comănescu și V. Steopoe;  Strunga Mare (Marele V), Vîrful Strungii mari, Turnul Albișoarelor, Fața Înaltă, Fața Hornurilor, toate legate de numele celor de mai sus [...]  Parcurgerea integrală sau parțială a Crestei Picăturii [...] gradul ei de dificultate mic (gradul 2)...”

V. Steopoe nu a participat la premiera locurilor în cauză, în vreme ce Comănescu are la activ doar premiera vîrfului Picătura. În același timp, Creasta Picăturii are gradul 3A.

 **

Scăpările de mai sus sînt neașteptate din cel puțin două puncte de vedere.

Mai exact, Cristea este coautor (iar mulți îl socotesc, din superficialitate, singurul autor) al monografiei Bucegilor. Iar acest amănunt te face a bănui că ar fi trebuit să cunoască/parcurgă locurile. Or cele relevate de mine mai sus (dar și alte afirmații, din diverse tipărituri) punctează că nu e cazul.

Nu m-ar mira însă ca el să-și fi încropit articolul din „România Pitorească” avînd opul purtînd (și) numele lui, în față. Cum se întîmplă însă nu o dată în așa situații, ignoranța îți joacă feste.

Asta, barim în ochii cunoscătorilor.

Nu și al novicilor, ori al prietenilor.

„...Apoi a mai venit de cîteva ori în redacție, oferindu-ne spre publicare cîte un text, despre care spunea: «Eu nu știu să scriu ca voi, scriu încet, cuvintele se leagă greu, mai aranjați-le voi». Nu schimbam nimic, o virgulă măcar, articolele sale fiind de o acuratețe rar întîlnite, cu imagini și metafore, cu o încărcătură emoțională propriilor îndrăgostiți. Despre exactitatea datelor și profunzimea observațiilor de strictă specialitate nu putea nimeni să-l contrazică, tot ce așternea pe hîrtie era văzut, trăit, bătut cu piciorul, confruntat, studiat...”

Și nu a fost doar Valentin Hossu-Longin, ci mai mulți, la fel de extaziați (în aparență), la fel de interesați în sportul mîinilor care se spală reciproc, în folos bilateral, dar și în fața publicului încîntat de așa vorbe (însă foarte puțin dispus să verifice poveștile care-i ajung în ochi și urechi).

PS
Sînt interesante remarcile pe care le face peste ani Mihai Ogrinji, despre colaborarea avută cu Emilian Cristea, la revista ”România Pitorească”. Mai exact el iese din tiparul Valentin Hossu-Longin...

„Vrajba care s-a interpus între Cristea şi Baticu, indiferent cine a avut sau n-a avut dreptate, nu mi se pare normal să producă scâ­nteieri ce se amplifică la nesfârșit… Alpinismul românesc are ne­voie în egală măsură şi de unul şi de celălalt. Să mai şi gândim câte puţin^[1].

Cu harul şi păcatele sale, cu izbânzile şi neîmplinirile lui, Emilian Cristea rămâne, ca alpinist, montaniard, speolog, publicist, dascăl, un excelent model pentru toate generațiile...” ^[2]

Dincolo de vorbe, Ogrinji administra lui Cristea un tipic depistabil an­te­rior la Mihai Haret, I.I. Dunăreanu ori V.A. Marinescu, și anume apli­ca­rea de tu­șe negative în contul celui (aparent) lăudat:

„Rubrica «Biblioteca montaniardului întocmită de Emilian Cristea» apare pentru prima dată în numărul din iulie 1974. Până atunci, vreme de exact doi ani şi jumătate, Emilian Cristea publică sporadic în paginile României pitorești. Altele sunt numele de referință ale domeniului: Gheorghe Epuran (redactor angajat), Walter Kargel (ca­­­­­­­re semnează chiar din primul număr al revistei), losif Gheţie, Nae Popescu, Dan Pasăre şi atâția alții (colaboratori). Vreme de 30 de numere, muntele avea, între rubricile permanente, «Alpinism» «Dru­­­meție», «Firul Ariadnei», «Traseul lunii»... Nu ştiu şi nici nu se va mai putea afla, aproape în mod sigur, pe ce considerente i s-a în­­cre­dințat lui Emilian Cristea administrarea capitolului montan din re­vis­tă, care provoca atâtea aşteptări şi pasiuni între cititorii avizaţi ai celei mai longevive reviste de turism pe care a avut-o vreodată țara noastră.” 

Este mai sus, în opinia mea, un mod complex de a coborî pe Cris­tea: prin antiteza sporadic/nume de referință (accentuată de preci­za­rea că W. Kargel semnează încă de la primul număr), de po­menirea celor treizeci de numere la care alții au asudat, ideea din urmă fiind amplificată la rîndu-i prin adăugirea atîția (alții)... 

Demersul continua, de altfel, pe linia aceleiași minimalizări a con­tri­buției lui „nea Milică”: 

„De fapt, ce întocmea lunar [...]? Primea, de la redactorul care răs­pundea de «munte», textele ce urmau să fie publicate, E. Cristea avizându-le tehnic, dacă se poate spune aşa. Cu alte cuvinte, să nu existe date eronate în articole sau pe hărţi, încât grupul de mon­taniarzi, plecat pe un traseu promovat de revistă, să nimerească, să banalizăm puţin, într-o râpă în loc la nu știu ce cabană, platou sau cine mai ştie ce creastă de munte. Cunosc acest adevăr direct de la sursă, întrucât am lucrat o scurtă perioadă cu Emilian Cristea la ges­­­tionarea rubricii. Calitatea, acuratețea (stilistică, în primul rând) a «traseelor» depindea de abilitatea şi implicarea redactorului coor­do­nator şi, nu în ultimă instanţă, de cel care dădea viza. Din păcate, sub acest aspect, «Biblioteca montaniardului» a fost într-o su­fe­rință cronică…”

Observ, imediat mai sus, că, după ce informează de suferința cronică în care s-ar fi aflat rubrica în cauză, Ogrinji indică două posibile con­tri­buții, dar fără să dea vreun semn că gazetarii RP (repartizați rubri­cii lui Cristea) s-ar afla cei cu greșeala…

Tendința în cauză este reperabilă și în alt material: 

„Mai poate răsări câte un om lipsit de caracter, cu o privire care te poate trimite la tratatele de psihiatrie, un om adulmecător de gu­noaie care să-l împroaște cu toate noroaiele reale sau închipuite. Dar asta este o altă poveste^[3]. O poveste tristă care prăseşte diho­to­mia, ve­ninul, brambureala, răutăţile de neînţeles ce corodează, de ani şi ani, clanul alpiniştilor veritabili ori doar de clacă ieftină....”

 

Imediat după cele de mai sus, Ogrinji ține să adauge: „Altfel spus, a fost departe de noi preocuparea de a lămuri faptul dacă Emilian Cristea a fost sau n-a fost sicofant^[4], dacă l-a înfundat într-un fel ori altul pe Niculae Baticu, eventual şi pe alţii, dacă a deturnat fonduri şi idealuri[5], mă rog, dacă a dat din coate şi în somn…”.

Enumerarea acelor posibile defecte (încheiată cu ogrinji-anul pas în­dărăt, acum sub formă de glumă) ține de îndemnul „Nu te gîndi la un elefant roz!”. O vei face mai dihai, la acel gen de interdicție...

(cele despre M. Ogrinji sînt preluate din ediția secundă a „Sus la munte, la izvor...”)

---

[1] Ideea gînditului de mai sus (și a altor noțiuni surori) se află strict de ochii lumii, Ogrinji fiind și primul care le încalcă/nu le urmează.

[2] Un pic de aritmetică, aici, arată că un om cu păcate (expuse mai sus cît să pară pe măsura calităților) nu e chiar demn să se afle model pentru toate gene­ra­țiile, ce să mai spun de un excelent model...

[3] E propriu lui M. Ogrinji să incite prin vreo idee, iar apoi să spună că e nein­­te­re­santă ori că va trata altădată despre ea (promisiune cam totdeauna neno­rată). Simt acolo plăcerea (nițel sadică) de a lăsa cu ochii în soare un ins nu tocmai mintos, dar ama­tor de bîrfe.

[4] Cf. DEX: „clevetitor, delator, denunțător, pârâtor”.

[5] E interesant că omul lipsit de caracter etc., pomenit de Ogrinji mai sus, nu-i adu­ce acele acuze (la o adică, „de clacă ieftină”) lui Cristea.

PS1

„La scrisoarea dvs [...] am fost nevoiţi să răspundem cu întîrziere, pentru că afirmaţiile făcute au necesitat cercetări deosebite.

1. Valea lui Zangur este, aşa cum afirmaţi şi dvs., al treilea afluent pe dreapta. A fost o scăpare a autorului. Cît priveşte celelalte «punc­te de acuzare» for­mu­late, ni se par nejustificate. Iată-le:

2. Spuneţi că un antrenor emerit nu cunoaşte regula «celor trei punc­te». Cînd vorbeşte despre puncte fixe [această expresie – „re­gula celor trei puncte fixe” – o criticase N. Baticu în scrisoarea sa, n.n.), nu se referă la căţărător, pen­tru că nu se poate. El face aluzie la prizele fixe, găsite pe desfăşurarea unui obstacol şi folosite după caz prin tracţiune, aderenţă, sprijin sau apucare. După cîte ştim, aţi urmat ca elev cursurile de iniţiere alpină ale tov. Emi­li­an Cristea în anii 1979-1980 la clubul Floarea de Colţ. Acolo vi s-a explicat, chiar de către cel pe care-l învinuiţi, că cele trei puncte sînt nu numai de spri­jin, ci [...] şi de apucare, de tracţiune şi de ade­renţă. Din rela­tarea dvs. se pare ca nu aţi înţeles lecţia predată de tov. Cristea. Este o lipsă a lectorului pentru care îşi cere scuze că ele­vul nu a pu­tut-o intui.

3. Vîrful Picătura şi Creasta Picăturii au o istorie mai lungă. Autorul nu şi-a propus în materialul despre Valea lui Zangur să trateze această problemă[1]. El, făcînd un tur de orizont asupra Crestei Pi­cătura, a evo­cat numele primilor alpinişti care prin cercetare, esca­ladă, foto­grafiere, schiţe şi scrieri au pus în evidenţă cucerirea...”[2]

---

[1] Dar chiar o tratase în text, cu nume şi ani! Întorsăturile din condei, învăluirile în evi­tarea adevărului – ale unor condeieri de munte - merită fără îndoială un studiu…

[2] Cum cele de mai sus purtau semnătura unui nepriceput în ale muntelui (Ion Pre­da, convins între altele că „poteca cea mai uzitată de turiştii pedeştri [e] cea de pe Valea Seacă a Ca­raimanului”, în România Pitorească, febr. 1988) este foarte po­si­bil ca altcineva să fi stat în spatele rîndurilor sale. 

Despre foamea de considerație și modurile în care ne-o dregem (I)

„Alpinist de mare valoare, sportiv prin excelență, concitadinul nostru /.../ poate fi un model de urmat pentru tânăra generație..."°

Urmează tânăra generație vreodată modelele?
Din câte am studiat eu istoria, nu prea. Nu am auzit vreunul să spună „Eu mă revendic spiritual de la..." (iar cînd o zice, o face absolut de sanchi)...

*

Mi s a întâmplat să am cândva o relație, să i zic, de mentorat. Subsemnatul pe lângă un om de la care a vrut să învețe una alta...
Sunt complicate rău însă lucrurile, în așa ceva. Căci acel om are de toate și bune, și rele. Iar ultimele te deranjează mai rău, decât în cazul unui om de pe stradă...

În ultima vreme, se întîmplă să fiu eu oarece model, pentru un tînăr.

Iar lucrurile stau cum am stabilit, imediat mai sus...

PS
E foame mare, în localitățile mai mititele, de considerație... (v. PS2) Mă uitam deunăzi la modul în care e privită moartea unui șef de formație Salvamont (ceva mai demult), undeva la poalele Bucegilor.

Și despre care Walter Kargel scria că s a accidentat mortal în urma consumului de alcool.

„Mircea Ordean
Walter Kargel scria prin 1974 că lui Pușcaș i s a tras de la consumul de alcool...

Cornel Tomulet
Mircea, te rog să înțelegi că este fals, el nu fuma și nu consuma alcool în exces , nu cred că este vreun om care la cunoscut din Bușteni sau din România, să susțină acestă afirmație, el fiind și ghid ONT. Orice om care avea o asemenea poziție în acea perioadă și plimba pe munte cam toate grupurile de turiști din străinătate și cu anumite privilegii, este normal că avea și câțiva dușmani,( s-a vehiculat că a fost înpins de cabanierul din Caraiman că nu ducea turiști străini la cabană , cabanier Nae Zbîrcea, deci ceva absurd fiind și prieteni buni).”

 PS2

„E foame mare, în localitățile mai mititele, de considerație.”

...Dar cine nu e în pană de considerație?

Uite, să vezi ce repede aș renunța eu la așa materiale acre, dacă aș fi gâdilat între coarne... Că ce frumos și deștept sînt.
Altminteri sunt perfect conștient că, în vreo 3400 de ani, o să mi sosească acea considerație...)

PS3

Nu cred că Walter Kargel și-ar fi permis să scrie despre amintitul alcool (din cazul morții lui Pușcaș), în Almanahul turistic 1974, în lipsa unor dovezi sigure. Puteai fi tras la răspundere mult mai prompt și mai neplăcut pe atunci, decît azi, în epoca vorbelor aruncate pe net.

„Prima echipă Salvamont-Bușteni: șef Nelu Pușcaș, Ghe. Jitaru, Gică Treabă, Nelu Bratu, Radu Cața, poză este făcută pe V. Caraiman în 1970.”

(va urma)

Gînduri. Unele like usual.

Amicul Cornel Roman laudă pe fila-i Facebook pe Rheinhold Messner.

Comentez acolo că Messner mi-a fost montaniardul străin preferat, doar că ulterior acrit de bătrânețe (a mea) am început să l privesc ceva mai critic. Depinde i am sesizat caracterul comercial, în sensul că servea publicului (fie și unul alpin) ceea ce voia acesta să audă.

În dimineața asta, mergând spre munte, răsfoiesc prin telefon și dau de o filă scrisă de un înaintaș (autohton).

Eu unul nu aș putea să spun ușurință despre cineva, doar de pildă pentru că a zis o Guido Rey, că acela poseda caracter și o înaltă ținută morală. 

La o adică nu știu dacă m am jucat vreodată, fie și în fragedă tinerețe, cu așa noțiuni.

Asta pentru că nu se foloseau în cercul meu apropiat, iar ulterior am observat că vorbele mari sunt niște totuși niște chestii nerealiste, eu preferînd nuanțele.

Firește, de aici se poate pune problema ce le venea și vine unora, să vânture asemenea formule. 

Păi pe de o parte au deprins la școală că dacă folosesc asemenea cuvinte, le sosește un fel de recompensă.

Atitudinea era încurajată în interbelic, pe când s a format acel înaintaș, mai exact și restul lumii lua în serios, asemenea formulări.

(eu am crescut în comunism, când asemenea panoplie eroică era folosită strict din unghiul regimului, așa că nu i am putut deveni prozelit)

Mda... Nevoia noastră de considerație...

Pe când scriu cele de aici, în fața geamului vagonului șade o locomotivă. Se află trecut e pe ea, maaari, numele și poza lui Nicolae Iorga. 

Care le avea cu locomotivele electrice, mai ales cele din secolul XXI, mai mult de o grămadă.

(e valabil și în cazul geografului Simion Mehedinți, și el găzduit pe un asemenea monstru de fier)

Dar avem nevoie ca de apă de considerație. Și pe care pentru că nu o putem dobândi direct (mai exact privind propria persoană). Prin urmare, ne alegem interpuși. Primind Iorga asemenea apreciez eu care îi laud valoarea parcă primește și subsemnatul din acea baie de lumină socială...

În paralel, mai-marii regimului actual (proocidentali sau autohtoniști) caută cu disperare un liant pentru supușii lor.