15 iunie 1985
„Plec pe căldură nocturnă (este jumătatea lui iunie, nu?). De la serviciu, pînă la Sfîntul Gheorghe prind un maxi taxi care zdrăngăne din toate fierătania lui. La Inter, neavînd încredere în binefacerile ITB-ului, o iau pe jos în direcția Gării, și numai bine mă depășește un maxi taxi către Piața Romană; aia e!
La biserica Italiană o patrulă de miliție e curioasă să-mi vadă actele. Un elev din acea patrulă privește aiurit pioletul. După ce frunzărește buletinul, curcanul-șef îmi urează amabil o plimbare frumoasă. Mă dau deștept că nu sînt în concediu și că merg la munte ca pentru că face bine înainte de toate la cap. Altminteri călătoria prin urbe e frumoasă, cu un cer înstelat pe pot de bijuterie a coroanei. La gară ajung cînd semaforul roșu lasă loc celui verde, de proximă plecare a trenului meu.
Ne ducem după unii ochiți devreme de Vlad, ca posibili parteneri de blat, dar ăștia se dovedesc corecți. Întîmplător ne lipim de alții, care sînt mari șmecheri: unul stă cu pufoaica montană pe el, deși e cald bine, în jur. Vlad își asumă postura de negociator. Întrucît la colegii de blat e atmosferă nasoală (de petrecere...), ne mutăm în vagonul vecin și dormim bine mersi pînă la Cîmpina, unde trenul stă vreo 20 de minute. Bonviveurii pomeniți anterior ies în această pauză la peron, cu chitară cu tot. La așa ceva, eu sînt neutru, mă lasă rece, dar Vlad n-a dormit mai deloc și nu-i amuzat de acel recital. Pe la Poiana Țapului mă trezesc cu ăla cu pufoaica că mă ia la tămîiat și îmi cere numărul de telefon. Îl anunț scurt că sînt destul de grețos cu ăia noi (în Nord m-a întrebat unul unde mergem, i-am zis „Prin Caraiman”; ăsta a replicat „Pînă pe platou?”, la care am zis ”Nu, pînă pe un țanc de acolo” – de acolo o fi aflat acela că oi fi mai răsărit decît el). Vlad lasă ceva tarhat la Bagaje de mînă în Bușteni, căci după tura de azi merge cu unii în Cheile Rîșnoavei.
Prin Kalinderu e vreme splendidă: mult verde, cer albastru închis. Abruptul e foarte aproape; printre pomi să văd unghiuri noi ale Caraimanului. Acum nimerim la fix poteca, cea care trece pe lîngă pomul uscat cu găuri de termite în el. În Seacă, banchiza s-a mai tras în jos, însă pînă la bifurcația cu Zangur e pod complet. Ne grăbim să străbatem cît mai iute canionul, către lumină, și după vreo 50 minute sîntem la gura Zangurului. Pe drum, unghiul soarelui e unul de solstițiu estival, tare plăcut. La ora 7 o luăm pe niște fețe în stînga, ocolind săritorile Zangurului și curînd caut cu privirea accesul la Țancul Uriașului. Silueta acestuia, zveltă din avalul Secii, acum se îmblînzește. Pînă la el însă, totul e bazat pe jnepeni – asta da, distracție pe căldură! Lăsăm rucsacii undeva lîngă vale și abordăm optimiști pe malul dinspre Țanc, Ceasul e 845. Ne ies ochii din cap prin crăcărie, vreo 30 de minute. În fine o luminare ne scoate sub șaua [lipsă text, probabil nu am apucat să-i dau un nume], la vreo 20 m[1]. Țelul îmi este un horn, ochit din vale, aici la vreo 30 m spre dreapta. Spre el iau un brîu 10-15 metri, pînă la o grotă, în care caprele au amenajat un culcuș cu fîn. Confort al locului. Aici îmi iau pantofii, mă leg în sfoară și traversez pe același brîu, aici subțiat și expus, pînă în gura hornului. Nu pare cine știe ce, văzut de jos. Descrierea din Buletin, asupra premierei din iunie 1934, îi atribuie „două puncte de dificultate medie”. Bat un prim cui în dreapta, într fisură, și am încep să urc. Gîtuirea hornului ce urmează la un moment dat e probabil primul punct, urmată la un moment dat de o a doua, sub care bat un piton marca Tony. La acest pasaj îmi lipsește o priză de mînă și stau ceva pînă să trec „fruntea” ce închide hornul. Ambele delicatețuri par să aibă gradul 3, însă restul traseului e mai rezonabil. Sus ajung într o șa, de unde o iau în dreapta, peste niște prize groaznic de friabile, spre vîrful aflat nu departe. Un jneapăn mă ajută finalmente să ies pe vîrf.
Ăsta e Țancul Uriașului: mic, îngust. Stau călare pe coama ce mai încolo, spre est, se lățește, cît să stau pe vine – asta constat după ce vine Vlad. În jur e se vede frumos, dar spun că nu merită omorul de jnepeni din vale, pentru apropiere. Sau poate o exista un acces mai rezonabil, ce mi-a scăpat mie. Dedesubt, vîlcelul Uriașului, destul de nevinovat, cu o ieșire pierdută. Cred că am exagerat eu puțin, cînd m-am chinuit pe el atunci în septembrie 1980. Coborîrea pune ceva probleme, dar la la 1020 sînt jos, în Zangur, indispus de ace în fund și sete-n gît. Urmează intervalul 1020 1210, în care culegem rododendron - mai întîi ușor, apoi (catalizați de imensele posibilități), industrial. La acest nivel, coastele spre Brîul Portiței abandonează lăstărișul și relativa umezeală, iar totodată își micșorează înclinația.
De pe aici, studiez și coborîrea din Marele V, vestitele lui rapeluri către Seacă: se iese pe brîul către Poiana mare destul de aproape de Strungă[2]. În brîu, se impune o masă, căci mațele noastre fac ghiorț-ghiorț; nu merge doar cu bomboane (pe Creasta Coștilei nu le-am avut nici pe alea). Pînă una-alta, îl trec pe Vlad prin Portița și retur. Masa e undeva în dreptul Vîlcelului de sub Portița, unde e plăcut ca temperatură, iar totodată sîntem feriți de vînt, căci avem grijă să ne așezăm în preajma unei muchii protectoare. Vlad e suspicios aici privire la conținutul bidonului său, bănuit de alterație.
Nu stăm mult; renunț la o comodă coborîre prin Jepi și zic să-l fac om pe Vlad, luînd spre nord Brîul Portiței, către Tunel. Este ocazie să semnez condica și eu pe acolo, pentru prima dată în acest an. Întîi luptăm cu jnepenii pînă la creasta Mortului. Aici coborîm ceva și începem o traversare a firului către o spălătură, ce pare aceea urmată uzual. O confund însă cu alta, că după ea ioc brîu mai departe. Dacă la dus n-am avut probleme, la întoarcere, trecînd iar talvegul, Vlad scapă pe zăpadă și se duce – frînat doar cu unghiile – în rimaya de dedesubt. Momentul este dramatic. Nu are zgîrieturi, dar amîndoi sîntem tulburați de incident[3], iar ceasul colegului are geamul spart (asta vom descoperi la Tunel, observînd totodată că s-a oprit la ora incidentului, 1240).
O luăm pe brîu, traversînd curînd în Seacă (mereu acel farmec al Hornurilor, fir pierdut în mister, și Crucea vizibilă în dreapta, spre amonte). La traversarea asta, avem norocul în dublu exemplar: exact la nivelul nostru banchiza din aval se întrerupe, iar totodată peste un prag de aici curge un izvoraș cu apă rece. Umplem satisfăcuți bidonul și o luăm spre Spălătură. Zona se înfățișează splendid, verde în soare covîrșitor fără umbre. Iluzia verticalității se mută cu timpul spre Sud; acum ansamblul străbătut de Mort și de Hornuri pare mai mult decît prăpăstios. La prima ruptură ocolim pe mai jos, pe un hățaș bun, în schimb sînt alte probleme mititele, pe care le trecem cu atenție. Ne înscriem pe lespezile de gresie de sub ruptura de pantă, iar apoi urcăm hornul cu rucsacul în spate. Dăm o ultimă o privire Spălăturii și urcăm zona cu jnepeni ce ne așteaptă. Urmează bradul uscat[4], trecerea aeriană dar cu prize de elefant[5] (deși nu chiar bine cimentate) și traversarea pe la jgheabul jepilor uscați[6], unde nu folosim pitonul frumos șlefuit, de acolo... Nu am întins deloc sfoara pînă aici, dar o vom face în apropierea gurii sudice a Tunelului, pentru a evita surprizele la trecerea peste priza nesigură de acolo.
În gaura respectivă, sîntem grăbiți să facem rapelul, pe care îl efectuez cu pieptarul lui Vlad, ca fiind mai sigur decît vreun Dülfer peste Hornul I. Socotesc, în context, că am frecat ceva coarda, în anul ei de existență... Soarele persistă pe Fața Înaltă, dar devine apoi palid, avînd parte de ceva picături de ploaie ivite aproape din senin. Cam încurc rapelurile pe Fața Înaltă, trăind senzația că am deviat cam mult spre stînga/nord. Pe Albișoara Turnului evit firul vestic, unde bănui existența rimayelor, luînd-o pe fratele lui estic. L-am coborît pînă la săritoarea mare din zonă, pe care am cercetat-o cu privirea, în timpul rapelului ce facem peste ea. Apoi traiectul ne este clasic, trecînd sub poiana de mijloc (via rapel de lăstarii locului) în firul cu pietriș fugător, apucînd să observ apoi că ruptura văii care ne-a obligat la așa manevră s-ar putea evista și pe niște ierburi din dreapta ei. Ca de obicei, acel gang e periculos din cauza pietrelor pe care le pot urni coechipierii aflați mai sus.
Coborîm apoi o săritorică destul de incomodă și ne angajăm pe fețe, către ultimul gang și cele două rapeluri ale sale.
Ceasul e deja 340, deci adio tren de Cluj. Unii schiază în Valea Albă, mai exact execută slalom printre așa-numite porți, prevăzute cu stegulețe. Facem ochii mari, căci nu ne-am fi așteptat la așa concurs, în plină vară[7]! La slip apoi, purcedem la cuvenita spălare, în apa ce curge abundent pe vale. Două perechi întoarse de la cățărătură ne sînt apoi alături o vreme, pe poteca de sub Verdeață, dar apoi ei se dovedesc mai rapizi. În gară, ne ferchezuim din nou la cișmea, în privința drumului procedînd invers ultimei ture: eu o iau spre București, iar amicul Vlad spre nord, la Predeal. Trenul pe care îl iau e gol spre coadă, numai că la Breaza sînt obligat la o deplasare spre vagonul 1[8], etajat și unde e curent teribil. Aș vrea să dau bine unei doamne solide, cu o bluză transparentă, de pe aici, însă realizez primul a mă afla urît, jegos, nebărbierit. În București iau finalmente un autobuz 119, căruia îi explodează un cauciuc pe la Dimitrov[9] nu departe de casă. E ora 8 și ceva; baie, masă (la TV e filmul „Ultimul țărm”, partea întîi), apoi la serviciu, unde dorm neîntors pînă la 615.
[1] Ideea traseului mi-a fost dată de descrierea existentă în Buletinul Alpin. În context, Nae Dimitriu nu dă vreun nume șeuței din capătul hornului urcat (și) de noi, în schimb socotește pe alta, mai la vest, drept Strunga Înfundată, căci nu a putut merge pe acolo.
[2] Există multe observații în epocă, asura unor drumuri pe unde pasul meu nu a mai apucat să meargă. Brîul pomenit mai sus e unul dintre ele.
[3] În acei ani vreo trei colegi mi-au scăpat asemănător pe zăpadă; Romică, Vlad (acum) și Dan Nichita. Mi-a fost un sentiment mai mult decît neplăcut privind coborîrea lor vertiginoasă, imaginația și văzînd saltul peste vreo săritoare (de la a sări...) din aval. Din fericire nu s-a întîmplat așa! Eu am căzut în Valea Rea, în iulie 1984, și la vreme hivernală în Valea Adîncă, împreună cu un coleg care a venit peste mine. Din fericire, ne-am oprit.
[4] Cum se întîmplă nu o dată, locul (poate singura prispă orizontală, comodă de acolo) mi-a devenit foarte simpatic în urma vizionării acasă a pozei locului, făcută în septembrie anterior. Altminteri inconștient ești tentat să treci pe acolo destul de iute, abia peste mulți ani făcîndu-mi timp să zăbovesc mai mult acolo. Bradul a dispărut destul de iute de acolo, din nefericire, asemănător zadei din muchia Zangur-V. Sub Portiță, ultimul înlocuit ca prin urmare de un urmaș, tot acolo.
[5] Expresia mi-a comunicat-o dl Beldie și privea tura lui peste Creasta nordică a Colțului Gălbenele (1935)
[6] Este cel pe unde coborîsem din greșeală cu Pizanti, aflat lîngă al doilea punct cu probleme (dacă exceptăm hornul de la ieșirea din bazinul Spălăturii) al respectivei porțiuni de brîu, dintre Seacă și Creasta Picăturii.
[7] Ca să nu mi se pară că am visat, voi întîlni zilele următoare în ziarul „Sportul” o mențiune despre concursul ce s-a ținut atunci!
[8] Deplasare datorată probabil intransigenței nașului de pe acolo.
[9] Actualul Bd. Ferdinand.
