De-ale subsemnatului.

I

(sau Intro. Scris la o zi după restul)

Materialul de la punctul II e scris la un pic de bere.
Îndeobște, a doua zi mă jenez de așa producții, mai exact mă ia în primire freudianul SuperEgo.

„Cum ai îndrăznit, domne/lepră, să scrii așa ceva?!”
„Păi... Da' ce am afirmat aiurea acolo?...”
„Gura!

Pe urmă îmi trece. În alt registru metaforic, cartofii respectivi inițiali se răcesc...

Producțiunile-mi născute la alcool sînt puține. Iar eu, prin cele de mai sus, îmi execut și terapia psiho. Luminarea tenebrelor care s-au iritat.

Este totodată și o îndrăzneală dintre cele solicitate de dînsul, Sufletul. Soră cu aceea care mă pune a umbla prin abruptul montan,



II
AM DRUMURI în abruptul prahovean al Bucegilor de care nu mă plictisesc.
.
Iar de-aici intrînd în ordeanisme, fără ele simt că nu fac doi bani. Că nu e nimic de capul meu.
.
Asta deși, mai ales după o vîrstă, grijile-s cu carul pe acolo, de ajung să-mi spun: „Bre, nu se mai termină odată nebunia asta de drum!”
.
Dar Ața mă trage.
.
Iar și iar.

Miercuri seara, în șaua Colțului Brîului (Coștila, Bucegi), pe cînd aveam destule griji la înserare - de punctele delicate ale retragerii de a doua zi -, s-a pus de un vînt de mai mare dragul. Și mulțumită căruia mare geană pe geană nu am pus, pînă la răsărit. Norocul a fost de-o temperatură ok, la cca 10 grade plus.
.
Nici gînd să-mi ardă peste noapte, a face doi pași în afara sacului de dormit, să văd cum arată, ca de obicei, luminițele Țării Bîrsei, ori prima geană a răsăritului!

Cam speriat de bombe, am purces la prima oră la niscaiva două rapeluri pînă în Brîul Mare al Coștilei, după care mi-a picat vederea noii surpături ce-a apărut acum un an-doi, pe parcursul acestuia.

Și unde, huliți-mă cît vreți, trecut-am doar datorită unui piton. Căci am preferat a fi purice viu, decît vreun curajos (dar ne-viu) Napoleon...

La proxima Punte (în talvegul principalului Urzicii) m-am descurcat onorabil, cu bagajul cam măricel.
.
Apoi au apărut și lucrurile frumoase. De pildă mersul în dorul lelii, negrăbit de nimeni, pe Pripon ori în Valea Cerbului.
În ultima tras-am un somn pe principiu Nestor Urechia, recte „elixir dumnezeiesc”, cu izoprenul unde zărit-am la un moment dat, sub frunzele pădurii, doi metri pătrați orizontali.

Mda.
Ața...
.
Acum meditez extaziat la ce fu, și fac planuri de proximul drum. Să fie un înnoptat la Portița, după niște Hornuri VSC (în coborîre, ca pentru penzionari...) recomandate de doctor, ori un coborît nițel pe draga-mi Rîpă a Crucii?
.
Oare voi repauza finalmente în patul meu?


DINCOLO DE AȘA DISCURS... La o adică, în zisele mele de mai sus este exact spiritul care trimite omul în tărîmul abruptului.
Îndrăzneală, nelaloc (sic), pericol (păi numai ăia de la Paraziții să trăiască-n pericol?!)...
.
Dac-aș avea ceva minte, mi-aș da doctoratul pe tema asta.
„Cine e abruptul montan/abruptistul și ce vrea el de la viață”

Despre foamea de considerație și modurile în care ne-o dregem (II)

Săptămînile trecute, în căutări prin arhiva revistei „România Pitorească”, am reîntîlnit articolul lui Emilian Cristea despre Valea lui Zangur (Caraiman, Bucegi).

Îl citisem, la vremea lui, însă în memorie îmi rămăsese doar prin comentariile trimise revistei de Niculae Baticu, cît mai ales din răspunsul șmecheresc al celor de acolo (v. PS1).

Revăzîndu-l acum, sentimentul mi-a fost că mă aflu în fața unui autor foarte sigur pe el, în sensul că poate așterne ce îi dă prin cap (și mai puțin în ton cu adevărul). Asta, pentru avea parte de un mediu, în care să procedeze nestînjenit astfel. Nu părea, în atitudinea lui, să-l tulbure că pot venii unii să-l tragă de mînecă, a fi scris o inexactitate sau alta. Nu se aștepta, pe de o parte, să răsară așa nemulțumiți, iar pe de altă parte era sigur că sistemul din care făcea parte nu le va lua în seamă.

În așa lumină, dumnealui se putea concentra liniștit pe cele două valori ale comunicării umane (cea normală, de larg uz). Și anume satisfacerea nevoilor publicului, dincolo de care se proceda și la mulțumirea persoanei proprii.

Publicul, cel tipic al revistei „România Pitorească”, era cel educat/crescut să intre și el în acea horă. Mai exact, să primească scrierea precum plăcut mergătoare la suflet, asemenea unui cîntec de leagăn.

Cum tipul uman în cauză nu-și permite îndrăzneli / intrări în necunoscut, el nu ține să intre pe terenul descris. Iar dacă prin absurd ar face-o, dus de alții firește, nu ar fi  fost atent la amănunte (să vadă dacă sînt în ton cu ce spusese maestrul Cristea). Chiar și așa, nu ar avea impulsul de a reproșa ceva autorului (căci așa ceva nu se face, iar în subsidiar că tata - la cîte merite are în viața noastră - are voie să mai greșească)

Similar, acel auditoriu procedează și în fața trimiterilor istorice pe care le face autorul, mai exact pentru a conferi plus valoare textului său. În sensul că el jonglează cu acei semizei din trecut - aceștia veghind totodată binevoitori asupra cititorului care se aventurează, fie și strict via lectură, prin locurile pomenite în articol.

În acest context, Cristea scrie ce-i dă prin cap, precum un copil făcînd doar ce vrea el. Și care se lasă totodată în brațele viselor, unde nimeni/nici un matur nu-l corijează, nu-l aduce la realitate.

Scriitura i se află nu o dată puțin spus neglijentă:

„În familia celor 37 de munți care alcătuiesc masivul Bucegi, cel mai celebru este Caraiman [...] Grandiosul perete răsăritean «Fața Caraimanului» [?] pe a cărui verticală [?] sînt stabilite cîteva trasee pentru alpiniști. Din lipsa spațiului, neglijăm prezentarea integrală a muntelui Caraiman, alegînd însă cel mai ușor traseu din cuprinsul lui [!], recomandat drumeților familiarizați cu cățărarea pe stînci”

Din acel loc nu poți vedea Fața Hornurilor. Creasta Picăturii are gradul 3.

„... Brîul Portiței. Urmîndu-l către stînga, ajungem la un contrafort prăvălit dinspre Caraiman [s. mea], care, aparent, ne aține calea, părînd imposibil de trecut. Conduși de hățaș, ne strecurăm pe sub el și curînd întîlnim surpriza traseului, «Portița Caraimanului», fereastră naturală prin care depășim contrafortul. O grădină împodobită cu florile muntelui ne întîmpină, înmiresmînd atmosfera. În lungul ei, încingînd «Peretele Portiței», se vede în continuare hățașul brîului. Parcurgîndu-l, trecem prin punctele de intrare în mai multe trasee, stabilite cu mulți ani în urmă de alpiniștii brașoveni de la Dinamo și Armata” 

Trec de aici la descrierea drumului propus de către autor:

„Unele săritori prezîntă hornuri pe care se poate ramona, altele au pasaje ușor surplombante care încearcă mușchii brațeloeși controlul echilibrului. În sfîrșit, cîteva sînt sfredelite, permițînd trecerea prin ferestrele lor. Două dintre ele sînt ceva mai înalte. prima are 15 metri și poate fi trecută direct sau ocolită prin dreapta; cea de-a doua este situată amonte de un vîlcel, afluent pe stînga Văii Seci, denumit Vîlcelul Strungii mari și se numește «Săritoarea lui Zangur”. Escalada ei sfîrșește la gura Văii lui Zangur”

Iar de aici se rupe (total cred eu) firul credibilității.

În zonă există un vîlcel al Strungii, dar el privește adîncitura stîncoasă ce scapă sub Marele V, și care nu e urmată de vreun făgaș colectînd apele.  Și care oricum se alătură nereperabil Văii Seci, iar asta oricum ceva mai în aval decît o spune Cristea.

În ignoranță asupra terenului aflîndu-se, nu mai miră descrierea obstacolelor din aval. Unde nu prima săritoare are 15 metri, iar totodată săritoarea lui Zangur nu e înaltă. Culmea este că autorul pomenește de ferestre (la plural!), nu și la ultimul obstacol, unde chiar există una!

Pe acest fond, nu sînt de mirare (în articol) următoarele:

„Aici ne acordăm un repaus. Pătrunși în inima munților, privirea își caută reazăm sigur deasupra marilor prăvălișuri care formează lumea de piatră din cuprinsul Caraimanului. Jos, în dreapta cum urcăm, își arată obstacolele Săritoarea Prelucie, purgatoriu pentru cei care și-au propus să urce în continuare Valea Seacă a Caraimanului...” 

Săritoarea în cauză e în sine (mult) în amonte de punctul în cauză, iar totodată nu se vede de acolo.

În continuare, Cristea continuă să rezolve (strict) din condei descrierea locurilor.

 „Reluînd traseul nostru, părăsim Valea Seacă a Caraimanului, urcînd ușor către stînga...”

În realitate, nu o iei (fie și ușor) la stînga, ci mergi în continuarea liniei urmate anterior, pe Seacă. De fapt ultima cotește accentuat spre dreapta, din acel punct. Din același condei, Cristea rezolvă și problema săritorilor care ne întimpină curînd:

„... pe firul Văii lui Zangur, pe obicei umed și ușor înierbat. Primele obstacole, strînse între malurile apropiate ale văii, ne încearcă talentul de cățărători. Spre regretul sau bucuria unora, foarte curînd, valea devine primitoare. înaintarea făcîndu-se pe fețele înierbate și punctate de boschetele jnepenilor. urcăm așa pînă la obîrșia văii...”

Pomenitele obstacole (care nu sînt primele, ci singurele) sînt două. și destul de incomode - amănunt peste care autorul trece. El nu spune că pe fețe (mai exact cele din stînga) se putea merge și în dreptul săritorilor cu pricina.

În continuarea „priceperii” demonstrate anterior, autorul vorbește de „grădina împodobită cu florile muntelui ne întîmpină [dincolo de Portiță], înmiresmînd atmosfera” (de parcă anterior locurile nu fuseseră tot o grădină), nu și locul extrem de expus, situat nu departe de respectiva străpungere naturală în piatră...

Instinctiv, E. Cristea căuta să își compenseze atari lipsuri prin mai multe mijloace. Pasajele grandios-literare constituie o modalitate (altminteri nu neapărat fericită):

„Lor le va fi dat să privească, pentru efortul depus, magnificul peisaj al Bucegilor, greu de egalat în cuprinsul Carpaților românești” (cred, totuși, că acesta se relevă ochilor mai degrabă de pe munții Baiului, nu din Creasta Picăturii, de unde ai un magnific peisaj al poalelor masivului, cît și al depărtărilor dinspre est)

I se alătură cele legate de tehnica alpinismului...

„Primele obstacole ale Văii Seci sînt mici și deosebit de variate. Aici drumețul poate aplica toată gama tehnică a cățăratului pe stînci, respectînd principiile de bază, între care regula celor trei puncte fixe. Roca sănătoasă și diferența de nivel mică a săritorilor îngăduie folosirea corectă la înaintare a familiilor de prize, orînduite de tehnicieni în patru categorii: de apucare, de tracțiune, de aderență și de sprijin - prescurtat A.T.A.S.”

Oarecum în același context: 

Parcurgerea integrală sau parțială a Crestei Picăturii [...] gradul ei de dificultate mic (gradul 2)...”

În realitate, gradul 3. 

... respectiv informațiile istorice:

„Vîrful Picătura, cucerit în 1934 de echipa N. Comănescu și V. Steopoe;  Strunga Mare (Marele V), Vîrful Strungii mari, Turnul Albișoarelor, Fața Înaltă, Fața Hornurilor, toate legate de numele celor de mai sus [...]  Parcurgerea integrală sau parțială a Crestei Picăturii [...] gradul ei de dificultate mic (gradul 2)...”

V. Steopoe nu a participat la premiera locurilor în cauză, în vreme ce Comănescu are la activ doar premiera vîrfului Picătura. În același timp, Creasta Picăturii are gradul 3A.

 **

Scăpările de mai sus sînt neașteptate din cel puțin două puncte de vedere.

Mai exact, Cristea este coautor (iar mulți îl socotesc, din superficialitate, singurul autor) al monografiei Bucegilor. Iar acest amănunt te face a bănui că ar fi trebuit să cunoască/parcurgă locurile. Or cele relevate de mine mai sus (dar și alte afirmații, din diverse tipărituri) punctează că nu e cazul.

Nu m-ar mira însă ca el să-și fi încropit articolul din „România Pitorească” avînd opul purtînd (și) numele lui, în față. Cum se întîmplă însă nu o dată în așa situații, ignoranța îți joacă feste.

Asta, barim în ochii cunoscătorilor.

Nu și al novicilor, ori al prietenilor.

„...Apoi a mai venit de cîteva ori în redacție, oferindu-ne spre publicare cîte un text, despre care spunea: «Eu nu știu să scriu ca voi, scriu încet, cuvintele se leagă greu, mai aranjați-le voi». Nu schimbam nimic, o virgulă măcar, articolele sale fiind de o acuratețe rar întîlnite, cu imagini și metafore, cu o încărcătură emoțională propriilor îndrăgostiți. Despre exactitatea datelor și profunzimea observațiilor de strictă specialitate nu putea nimeni să-l contrazică, tot ce așternea pe hîrtie era văzut, trăit, bătut cu piciorul, confruntat, studiat...”

Și nu a fost doar Valentin Hossu-Longin, ci mai mulți, la fel de extaziați (în aparență), la fel de interesați în sportul mîinilor care se spală reciproc, în folos bilateral, dar și în fața publicului încîntat de așa vorbe (însă foarte puțin dispus să verifice poveștile care-i ajung în ochi și urechi).

PS
Sînt interesante remarcile pe care le face peste ani Mihai Ogrinji, despre colaborarea avută cu Emilian Cristea, la revista ”România Pitorească”. Mai exact el iese din tiparul Valentin Hossu-Longin...

„Vrajba care s-a interpus între Cristea şi Baticu, indiferent cine a avut sau n-a avut dreptate, nu mi se pare normal să producă scâ­nteieri ce se amplifică la nesfârșit… Alpinismul românesc are ne­voie în egală măsură şi de unul şi de celălalt. Să mai şi gândim câte puţin^[1].

Cu harul şi păcatele sale, cu izbânzile şi neîmplinirile lui, Emilian Cristea rămâne, ca alpinist, montaniard, speolog, publicist, dascăl, un excelent model pentru toate generațiile...” ^[2]

Dincolo de vorbe, Ogrinji administra lui Cristea un tipic depistabil an­te­rior la Mihai Haret, I.I. Dunăreanu ori V.A. Marinescu, și anume apli­ca­rea de tu­șe negative în contul celui (aparent) lăudat:

„Rubrica «Biblioteca montaniardului întocmită de Emilian Cristea» apare pentru prima dată în numărul din iulie 1974. Până atunci, vreme de exact doi ani şi jumătate, Emilian Cristea publică sporadic în paginile României pitorești. Altele sunt numele de referință ale domeniului: Gheorghe Epuran (redactor angajat), Walter Kargel (ca­­­­­­­re semnează chiar din primul număr al revistei), losif Gheţie, Nae Popescu, Dan Pasăre şi atâția alții (colaboratori). Vreme de 30 de numere, muntele avea, între rubricile permanente, «Alpinism» «Dru­­­meție», «Firul Ariadnei», «Traseul lunii»... Nu ştiu şi nici nu se va mai putea afla, aproape în mod sigur, pe ce considerente i s-a în­­cre­dințat lui Emilian Cristea administrarea capitolului montan din re­vis­tă, care provoca atâtea aşteptări şi pasiuni între cititorii avizaţi ai celei mai longevive reviste de turism pe care a avut-o vreodată țara noastră.” 

Este mai sus, în opinia mea, un mod complex de a coborî pe Cris­tea: prin antiteza sporadic/nume de referință (accentuată de preci­za­rea că W. Kargel semnează încă de la primul număr), de po­menirea celor treizeci de numere la care alții au asudat, ideea din urmă fiind amplificată la rîndu-i prin adăugirea atîția (alții)... 

Demersul continua, de altfel, pe linia aceleiași minimalizări a con­tri­buției lui „nea Milică”: 

„De fapt, ce întocmea lunar [...]? Primea, de la redactorul care răs­pundea de «munte», textele ce urmau să fie publicate, E. Cristea avizându-le tehnic, dacă se poate spune aşa. Cu alte cuvinte, să nu existe date eronate în articole sau pe hărţi, încât grupul de mon­taniarzi, plecat pe un traseu promovat de revistă, să nimerească, să banalizăm puţin, într-o râpă în loc la nu știu ce cabană, platou sau cine mai ştie ce creastă de munte. Cunosc acest adevăr direct de la sursă, întrucât am lucrat o scurtă perioadă cu Emilian Cristea la ges­­­tionarea rubricii. Calitatea, acuratețea (stilistică, în primul rând) a «traseelor» depindea de abilitatea şi implicarea redactorului coor­do­nator şi, nu în ultimă instanţă, de cel care dădea viza. Din păcate, sub acest aspect, «Biblioteca montaniardului» a fost într-o su­fe­rință cronică…”

Observ, imediat mai sus, că, după ce informează de suferința cronică în care s-ar fi aflat rubrica în cauză, Ogrinji indică două posibile con­tri­buții, dar fără să dea vreun semn că gazetarii RP (repartizați rubri­cii lui Cristea) s-ar afla cei cu greșeala…

Tendința în cauză este reperabilă și în alt material: 

„Mai poate răsări câte un om lipsit de caracter, cu o privire care te poate trimite la tratatele de psihiatrie, un om adulmecător de gu­noaie care să-l împroaște cu toate noroaiele reale sau închipuite. Dar asta este o altă poveste^[3]. O poveste tristă care prăseşte diho­to­mia, ve­ninul, brambureala, răutăţile de neînţeles ce corodează, de ani şi ani, clanul alpiniştilor veritabili ori doar de clacă ieftină....”

 

Imediat după cele de mai sus, Ogrinji ține să adauge: „Altfel spus, a fost departe de noi preocuparea de a lămuri faptul dacă Emilian Cristea a fost sau n-a fost sicofant^[4], dacă l-a înfundat într-un fel ori altul pe Niculae Baticu, eventual şi pe alţii, dacă a deturnat fonduri şi idealuri[5], mă rog, dacă a dat din coate şi în somn…”.

Enumerarea acelor posibile defecte (încheiată cu ogrinji-anul pas în­dărăt, acum sub formă de glumă) ține de îndemnul „Nu te gîndi la un elefant roz!”. O vei face mai dihai, la acel gen de interdicție...

(cele despre M. Ogrinji sînt preluate din ediția secundă a „Sus la munte, la izvor...”)

---

[1] Ideea gînditului de mai sus (și a altor noțiuni surori) se află strict de ochii lumii, Ogrinji fiind și primul care le încalcă/nu le urmează.

[2] Un pic de aritmetică, aici, arată că un om cu păcate (expuse mai sus cît să pară pe măsura calităților) nu e chiar demn să se afle model pentru toate gene­ra­țiile, ce să mai spun de un excelent model...

[3] E propriu lui M. Ogrinji să incite prin vreo idee, iar apoi să spună că e nein­­te­re­santă ori că va trata altădată despre ea (promisiune cam totdeauna neno­rată). Simt acolo plăcerea (nițel sadică) de a lăsa cu ochii în soare un ins nu tocmai mintos, dar ama­tor de bîrfe.

[4] Cf. DEX: „clevetitor, delator, denunțător, pârâtor”.

[5] E interesant că omul lipsit de caracter etc., pomenit de Ogrinji mai sus, nu-i adu­ce acele acuze (la o adică, „de clacă ieftină”) lui Cristea.

PS1

„La scrisoarea dvs [...] am fost nevoiţi să răspundem cu întîrziere, pentru că afirmaţiile făcute au necesitat cercetări deosebite.

1. Valea lui Zangur este, aşa cum afirmaţi şi dvs., al treilea afluent pe dreapta. A fost o scăpare a autorului. Cît priveşte celelalte «punc­te de acuzare» for­mu­late, ni se par nejustificate. Iată-le:

2. Spuneţi că un antrenor emerit nu cunoaşte regula «celor trei punc­te». Cînd vorbeşte despre puncte fixe [această expresie – „re­gula celor trei puncte fixe” – o criticase N. Baticu în scrisoarea sa, n.n.), nu se referă la căţărător, pen­tru că nu se poate. El face aluzie la prizele fixe, găsite pe desfăşurarea unui obstacol şi folosite după caz prin tracţiune, aderenţă, sprijin sau apucare. După cîte ştim, aţi urmat ca elev cursurile de iniţiere alpină ale tov. Emi­li­an Cristea în anii 1979-1980 la clubul Floarea de Colţ. Acolo vi s-a explicat, chiar de către cel pe care-l învinuiţi, că cele trei puncte sînt nu numai de spri­jin, ci [...] şi de apucare, de tracţiune şi de ade­renţă. Din rela­tarea dvs. se pare ca nu aţi înţeles lecţia predată de tov. Cristea. Este o lipsă a lectorului pentru care îşi cere scuze că ele­vul nu a pu­tut-o intui.

3. Vîrful Picătura şi Creasta Picăturii au o istorie mai lungă. Autorul nu şi-a propus în materialul despre Valea lui Zangur să trateze această problemă[1]. El, făcînd un tur de orizont asupra Crestei Pi­cătura, a evo­cat numele primilor alpinişti care prin cercetare, esca­ladă, foto­grafiere, schiţe şi scrieri au pus în evidenţă cucerirea...”[2]

---

[1] Dar chiar o tratase în text, cu nume şi ani! Întorsăturile din condei, învăluirile în evi­tarea adevărului – ale unor condeieri de munte - merită fără îndoială un studiu…

[2] Cum cele de mai sus purtau semnătura unui nepriceput în ale muntelui (Ion Pre­da, convins între altele că „poteca cea mai uzitată de turiştii pedeştri [e] cea de pe Valea Seacă a Ca­raimanului”, în România Pitorească, febr. 1988) este foarte po­si­bil ca altcineva să fi stat în spatele rîndurilor sale. 

Despre foamea de considerație și modurile în care ne-o dregem (I)

„Alpinist de mare valoare, sportiv prin excelență, concitadinul nostru /.../ poate fi un model de urmat pentru tânăra generație..."°

Urmează tânăra generație vreodată modelele?
Din câte am studiat eu istoria, nu prea. Nu am auzit vreunul să spună „Eu mă revendic spiritual de la..." (iar cînd o zice, o face absolut de sanchi)...

*

Mi s a întâmplat să am cândva o relație, să i zic, de mentorat. Subsemnatul pe lângă un om de la care a vrut să învețe una alta...
Sunt complicate rău însă lucrurile, în așa ceva. Căci acel om are de toate și bune, și rele. Iar ultimele te deranjează mai rău, decât în cazul unui om de pe stradă...

În ultima vreme, se întîmplă să fiu eu oarece model, pentru un tînăr.

Iar lucrurile stau cum am stabilit, imediat mai sus...

PS
E foame mare, în localitățile mai mititele, de considerație... (v. PS2) Mă uitam deunăzi la modul în care e privită moartea unui șef de formație Salvamont (ceva mai demult), undeva la poalele Bucegilor.

Și despre care Walter Kargel scria că s a accidentat mortal în urma consumului de alcool.

„Mircea Ordean
Walter Kargel scria prin 1974 că lui Pușcaș i s a tras de la consumul de alcool...

Cornel Tomulet
Mircea, te rog să înțelegi că este fals, el nu fuma și nu consuma alcool în exces , nu cred că este vreun om care la cunoscut din Bușteni sau din România, să susțină acestă afirmație, el fiind și ghid ONT. Orice om care avea o asemenea poziție în acea perioadă și plimba pe munte cam toate grupurile de turiști din străinătate și cu anumite privilegii, este normal că avea și câțiva dușmani,( s-a vehiculat că a fost înpins de cabanierul din Caraiman că nu ducea turiști străini la cabană , cabanier Nae Zbîrcea, deci ceva absurd fiind și prieteni buni).”

 PS2

„E foame mare, în localitățile mai mititele, de considerație.”

...Dar cine nu e în pană de considerație?

Uite, să vezi ce repede aș renunța eu la așa materiale acre, dacă aș fi gâdilat între coarne... Că ce frumos și deștept sînt.
Altminteri sunt perfect conștient că, în vreo 3400 de ani, o să mi sosească acea considerație...)

PS3

Nu cred că Walter Kargel și-ar fi permis să scrie despre amintitul alcool (din cazul morții lui Pușcaș), în Almanahul turistic 1974, în lipsa unor dovezi sigure. Puteai fi tras la răspundere mult mai prompt și mai neplăcut pe atunci, decît azi, în epoca vorbelor aruncate pe net.

„Prima echipă Salvamont-Bușteni: șef Nelu Pușcaș, Ghe. Jitaru, Gică Treabă, Nelu Bratu, Radu Cața, poză este făcută pe V. Caraiman în 1970.”

(va urma)

Gînduri. Unele like usual.

Amicul Cornel Roman laudă pe fila-i Facebook pe Rheinhold Messner.

Comentez acolo că Messner mi-a fost montaniardul străin preferat, doar că ulterior acrit de bătrânețe (a mea) am început să l privesc ceva mai critic. Depinde i am sesizat caracterul comercial, în sensul că servea publicului (fie și unul alpin) ceea ce voia acesta să audă.

În dimineața asta, mergând spre munte, răsfoiesc prin telefon și dau de o filă scrisă de un înaintaș (autohton).

Eu unul nu aș putea să spun ușurință despre cineva, doar de pildă pentru că a zis o Guido Rey, că acela poseda caracter și o înaltă ținută morală. 

La o adică nu știu dacă m am jucat vreodată, fie și în fragedă tinerețe, cu așa noțiuni.

Asta pentru că nu se foloseau în cercul meu apropiat, iar ulterior am observat că vorbele mari sunt niște totuși niște chestii nerealiste, eu preferînd nuanțele.

Firește, de aici se poate pune problema ce le venea și vine unora, să vânture asemenea formule. 

Păi pe de o parte au deprins la școală că dacă folosesc asemenea cuvinte, le sosește un fel de recompensă.

Atitudinea era încurajată în interbelic, pe când s a format acel înaintaș, mai exact și restul lumii lua în serios, asemenea formulări.

(eu am crescut în comunism, când asemenea panoplie eroică era folosită strict din unghiul regimului, așa că nu i am putut deveni prozelit)

Mda... Nevoia noastră de considerație...

Pe când scriu cele de aici, în fața geamului vagonului șade o locomotivă. Se află trecut e pe ea, maaari, numele și poza lui Nicolae Iorga. 

Care le avea cu locomotivele electrice, mai ales cele din secolul XXI, mai mult de o grămadă.

(e valabil și în cazul geografului Simion Mehedinți, și el găzduit pe un asemenea monstru de fier)

Dar avem nevoie ca de apă de considerație. Și pe care pentru că nu o putem dobândi direct (mai exact privind propria persoană). Prin urmare, ne alegem interpuși. Primind Iorga asemenea apreciez eu care îi laud valoarea parcă primește și subsemnatul din acea baie de lumină socială...

În paralel, mai-marii regimului actual (proocidentali sau autohtoniști) caută cu disperare un liant pentru supușii lor.

Prin intermediul lui Adi Costache, am avut acces și la alte ziare (în afara celor pomenite d emine în „Sus la munte...”), care au pomenit în epocă despre accidentul lui Gică Rafail:

Universul, 16 septembrie 1930. Și în asemenea caz, informațiile sînt culese de la terți de către un jurnalist, prin urmare adevărul este deformat în unele cazuri. De pildă în privința confluenței Mortului-Zangur (!).

De notat (cu amintitele mai sus rezerve) existența unui aparat foto. Probabil va fi fost  unul tip Leica (negativ 24x36 mm). Totodată, (elevul) Rafail va fi fost din familie suficient de înstărită pentru a-și permite așa ceva (vînzarea către public a respectivului model începuse cu cinci ani înainte).

Completînd informațiile de aici cu altele, este de notat că Rafail (după spusa lui Alex. Beldie, care l-a cunoscut, fiind și el elev la „Spiru Haret”) era orfan: „era crescut de o mătușă”. Una, posibil, înstărită.

În acea privește părinții (lipsă) - adolescentul fiind născut în 1914 -, e posibil ca tatăl lui să se fi stins pe front, iar mama în altă împrejurare.

Dincolo de înlesnirea amintită, în familia de adopție, Gică era lăsat suficient de liber pentru a pleca singur cu trenul de noapte către Bușteni.

Mai jos, un  extras din Curentul, 16 septembrie 1930, care conține o versiune puțin credibilă a evenimentului.

Ferpare din partea colegilor, în „Dimineața” și „Universul”. În context, va fi fost vorba de anul de studiu care abia începea (Alex. Beldie și-l amintea pe cînd el era în anul terminal, iar Rafail în clasa IV de liceu).

Nu se știe cine a coborît trupul decedatului dintr-un loc foarte greu accesibil în epocă. Probabil s-a apelat la Filică Pascu, unul dintre puținii oameni care parcurseseră locurile. Întrucît avea nevoie de ajutoare, acesta va fi apelat la frații lui ori la alți sinăieni de nădejde.

Totodată, nu știu la inițiativa (și/sau cu banii) cui a fost fixată crucea existentă și azi. O va fi pus-o tot Filică (de remarcat starea bună în care se află șia cum, după aproape o sută de ani, în vreme ce o cogeneră, aceea a lui Niki Alexandrescu, s-a dezmembrat de cîteva decenii, în creasta Morarului).

Poziția crucii indică și zona unde s-a petrecut accidentul, deci în Hornuri, deasupra Brîului Portiței, și nu la confluența cu Vîlcelul Mortului (sau Zangur!).

Ìmagini din epocă, la crucea lui Rafail:

(col. Alex. Beldie

De la stînga: I. Șincan, C. Georgescu, N. Dimitriu, Tr. Belitoreanu, Alex. Beldie)

Cu ocazia turei de mai sus (vezi de asemenea, la PS, știre în Gazeta Sporturilor), apare menționată pentru prima dată, în presă, „crucea lui Rafail”)

(col. N. Baticu, anii '30)

(col. M. Ordean, 1980)

P.S.

MUNTE. Accidente Bușteni 1910 și 1912

Mai jos, veche ilustrată unde se văd:

- (parțial) ruptura ce întrerupte cursul Văii Spumoase

- peretele de unde se extrăgea piatră (carierele)

Între ele se află Vîlcelul Înspumat

Observație: denumirea de Colții Caraimanului s-a pierdut.

Meditațiuni, inclusiv despre Valea Spumoasă

Meditam recent că frustrările ni se trag din oftica de a nu fi lăsați - de mediu în sine, și de către oameni) să dominăm lumea.

Un sentiment asemănător nutresc și cînd aud că-și bagă vreunul nasul în terenul montan unde mă cred cel mai tare. E vorba de abruptul Bucegilor.

(este drept că am sumedenie de insuficiențe, de cunoaștere dar și de putirințe, la vîrsta asta, dar acel domn independent din mine, pe nume Inconștient, nu se tulbură din credințele-i)

Fac această profesiune de credință nu din vreun masochism, ci pentru a mă pune bine cu fratele amintitului Inconștient, și anume dl SuperEgo.

Care dă la cap, cînd te lași animat de prima serie de gînduri (din această postare).

După ce am făcut curățenia în cauză (lăsînd șmecherii să se bată cap în cap) ajung la fondul problemei...

Una din firmele competitoare (e vorba de Andra Bunea), pe acel teren unde mă cred boss de boss, trage o tură în zonă, după carele publică un material, pe blogul personal:

„Plimbare la Portita Caraimanului si explorarea unui valcel inedit* (24 mai 2025)”

Nu mi-am bătut prea mult capul, în aroganța-mi, că ar fi un vîlcel cu adevărat inedit, cîtă vreme modestul de față le-a cam bătut pe toate. Dar tot am cetit, să văd de care e vorba.

Și am descoperit că ineditul e unul umblat cam de cînd lumea (umană) alpină, și anume brațul răsăritean din partea superioară a Spumoasei. Cel care sfîrșește în tête-à-tête, peste o șa minunată, cu Vîlcelul Mortului, din ograda Văii Seci.

Ce m-a uimit în situație a fost nu atît că Andra B. socotește acel fir inedit, ci că dumneaei, care a studiat în amănunt bibliografia versantului nordic al acelui munte (Caraimanul), a lăsat în colbul bibliotecilor relatările privind un versant situat nu departe, al aceluiași munte.

Pentru că, pe lîngă multe defecte, am și calitatea de-a încerca să iau lucrurile cum sînt, am lăsat situația cum a căzut. Mi-am zis că asta e, dumneaei a tras tare cu știința pe o parte a Caraimanului, nu și pe alta.

La o zi însă, un amic mă face atent cu privire la o mențiune din finalul pomenitei postări Bunea: „Valcelul este inedit pentru mine (nu am mai fost pe-acolo), dar este cunoscut si a mai fost parcurs: este vorba de firul superior al vaii Spumoase”.

Și pe care nu o remarcasem în ajun.

Am simțit că a fost adăugată după ce doamna autor a fost atenționată de careva, cu privire la acel inedit de care știe toată lumea.

E interesant aici că fata nu a mai dat înapoi, în privința titlului. Care nu a mai fost modificat, în sensul că vîlcelul nu e inedit, ori e inedit doar pentru autoarea Andra...

Din ce motive nu a făcut acel pas îndărăt, se poate cerceta...

În așa situație, inevitabil am dat ochi (încă o dată) către apetitul de Dumnezeu al Andrei. De care amintește de cîte ori e cazul, inclusiv că i-a stat gîndul la El, cînd depășea un pasaj mai nașpa.

(mărturisesc spășit că, prin locuri urîte, ultimul gînd la Tatăl ceresc se duce, și nu la groaza că mintenaș o să mor...)  

„La un moment dat tapsanul se termina intr-un perete stancos. De acolo trebuia sa traversez spre dreapta si sa intru in firul valcelului, care nu mai era asa de stancos. Am reusit sa gasesc o fata cazuta si am traversat pe prize mici, rugandu-ma tot timpul la Dumnzeu sa raman calma si sa ma pot concentra la ce am de facut. Am simtit ajutorul lui Dumnezeu tocmai prin faptul ca am ramas calma si atenta la orice miscare. Inca o data am constatat ca escalada/catararea este un sport al mintii: daca mintea ramane calma si te ajuta, poti face lucruri care par imposibile. Daca nu, paralizezi de frica.”

Din start nu pot să nu observ aici că Dumnezeu nu a oprit-o pe Andra să umble pe unde nu trebuie, mai exact să nu părăsească ineditul vîlcel. Care nu are nici o problemă pre dînsul...

Totodată, același înalt protector nu o oprește de la mișculațiile cu adăugirea „... inedit pentru mine” (dar nu și în titlu).

La chestiune, și ideea nefiindu-mi nouă, oamenii în nevoie de Dumnezeu își doresc protecția Acestuia în vreme ce ei rămîn oameni (fentînd rigorile religioase cum numai mintea umană e în stare...).

Probabil o face inclusiv subsemnatul, acum dar mai ales la mijlocul vieții - după cum descopăr în vechi jurnale personale.

Ce e drept, eu nu le (mai)aveam cu Dumnezeu atunci, ci cu optimizarea propriei persoane... Zburau frazele mari la Ordeanul, cam ca la Andra. Iar în răstimp își vedea de ale fiarei personale...

De-ale inconștientului

„Sâmbătă am avut parte de o tură de neuitat, în inima abruptului vestic, pe legendarul traseu Anghelide – Vâlcelul Crăiței. A fost o experiență autentică de carpatism: poteci abrupte, brâne spectaculoase, săritori, zone de scrambling și rapeluri prin ferestre de stâncă – toate conturând o aventură de povestit...”

Formularea „o tură frumoasă” nu are căutare, trebuie să fie de neuitat. Nu e de ajuns în abruptul vestic, ci în inima acestuia etc.

Este un stil care vizează profanii cărora acest text le va ajunge sub ochi. Acestora nu le defilează automat sub ochi, la ideea de tură în abrupt, particularitățile unui așa drum. Trăirile lui aparte, care altminteri sînt greu de pus pe hîrtie /prin tastatură.

Dorința de a ne scoate în evidență persoana, în fața semenilor.

Care semeni, dincolo de particularitatea că nu se pricep, au nevoie de figuri de stil mărețe. Căci cele mai simple nu le pun sîngele în mișcare... Interesantă și introducerea: „Respirăm munte, trăim Crai!”. La plural, mai exact. Deși este un singur semnatar al postării.

Avem nevoie să ne știm în grup... Singurătatea e neplăcută. PS „Suntem ghizi și nu întâmplător am ales să ne „localizăm” în Crai – această bijuterie a Carpaților românești. Ne face o reală plăcere să împărtășim frumusețea acestor locuri cu cei care ajung pentru prima dată aici.”

Împărtășirea cu pricina este, inerent în cazul unor ghizi, pe bani... Și nu chiar puțini. Ce e drept, publicul care solicită serviciile acelor îndrumători nu are nimic împotriva stilului literar respectiv.

Din ciclul „Mărgica”

... Este a găinii din Punguța... lui Ion Creangă.

Asemănător dumneaei, eu făcînd mare caz de un fleac, produs de subsemnatul.

Fleacul în cauză fiind Memoriile-mi montane, aflate în lucru. 

(care -  cu speranța că mă voi sastisi între timp - îmi vor lua ceva ani. Iar în paralel fiind invidios pe ăia care le trec pe hîrtie relativ iute, de pildă Viorel Nicolaescu).

Fiind vorbă/minte lungă, nu pot trata strict despre drumurile-mi pe munte. Fiind acolo, în acea patimă a subsemnatului, o rezultantă a trecutului, legată totodată de gesturi diurne citadine.

Totodată, nu m-am ferit să abordez și unghiuri pe care alții le evită îndeobște. De pildă ale divorțului (instituțional, căci am mai avut și altele neinstituționale). Care m-a marcat, iar implicit mi-a afectat și coclăureala.

Am trecut eu cum am trecut peste filele Jurnalului personal (de unde extrag material primordial pentru Memorii), legate de acel cataclism personal. În general sentimentul mi-a fost de furie, oftică...

Mai exact, unele cît de cît palpabile.  

După vreun an, mai ales în vara lui 1989, dau de o persoană (se înțelege că feminină!) cu carele am o furtunoasă relație, de cîteva luni.

În cazul acestei întovărășiri, nu mai e vorba de furie, ci de refulate de-a dreptul. Și ținând de inacceptare a ceea ce eram în realitate (sînt?)

Cum țin (psihanalizabil, firește) neapărat să pomenesc acea felie din viața-mi, e de luat cu binișorul.

Acel binișor însemnînd durere cu carul, ca orice defulare care se respectă. Și care cuprinde inclusiv teama de Ce-o zice lumea, de așa idei?! De așa om (adică eu)?

În rest, știu că mă citesc puțini, iar de priceput nici pe atît.

Dar merg înainte.

Așa vrea sufletul, cel doritor să dea gata omenirea. Cît și o glandă realistă (care spune să nu se opună gheizerelor interioare), din același Ordean...

PS

Apropo de reprodus jurnalul de acum mult timp, cu redarea turelor de atunci e relativ simplu (deși RT-urile sînt așternute pe hârtie destul de în fugă, cu neclaritățile aferente).

Mai rău e când e să mă înțeleg pe mine, acela de demult... 

Deseori - și chit că nu e frumos să o spun - am de a face cu un străin, de ale cărui gesturi nu o dată mă jenez (iar prin urmare sînt critic cu acel Eu, de altădată).