M-am înamorat tîrziu (II)

La rîndurile-mi anterioare, un vechi coleg de școală primară (pe care nu l-am mai văzut de o jumătate de veac), altminteri neștiutor în ale muntelui, are niște comentarii.

Rămîn atent la ideea de mister.

Subsemnatul, în oroarea lui de a fi ca altul (mai ales un altul social, luînd pe nemestecare șabloanele impuse în acel loc) nu folosesc așa termen.

Dar descopăr că poate exista o așa idee, legat de ce simți la munte.

Cuprecizarea că muntele, în opinia mea, este de două feluri (iar aici parcă îl imit pe Nestor Urechea, cînd și el Îl împarte, în al plaiurilor înalte, respectiv al stîncăriilor).

Există șarmul podurilor, al zonelor înalte, însă misterul cred eu că poate veni mai degrabă din ascunzișul vreunor spații. Firește, acesta poate fi o gaură într-un pod, precum diaclazele (am zis bine) din Culmea Strunga. Dar altfel arată misterul dintr-un uluc de abrupt, iar aici mintea fuge la Vîlcelul Mignon din Bucșoiul estic. 

Ori din vecina vale-mamă, a Bucșoiului cînd nimerești o zi ceva mai închisă.

Misterul, ce e drept, e mister și atît, fără teamă. Măcar de necunoscut, dacă nu de pericol - mic, mare, dar peste tot. Abia prin așa teamă se amplifică acel mister (devenind un altceva, pentru care nu am nume -- dar care îmi gîdilă mai ales acum, de la depărtare, aparte sufletul).

.

Gabriel mai ridică o idee, aceea a întrebărilor și răspunsurilor legate de munte. Este o altă expresie socială, menită să confere emoții plăcute, dar și capacitate de comunicare între membrii unui grup (care altfel s-ar uita strîmb unul la altul, descoperindu-se străini obligați să stea alături, cu agresivitățile și nechefurile lor cu tot).

Nu știu dacă îmi pune întrebări muntele, ori eu lui, cert este că naște idei, precum cele ce-mi apărură la ultima vizită în Blidul Uriașilor.

Ideile acelea, nu chiar tonice, decurg din conștientizarea - în toți rărunchii -  a îmbătrînirii. Ființei tale.

Iar de acolo pleacă răspunsurile, mai exact asociațiile care se nasc nu chiar comod, și pe care le numeam de făcut păr măciucă.

Unele ar fi practice. Cînd ți vezi problemele, ezitările, oboselile (sau poate am avut eu o zi mai proastă). Altele ar fi teoretice. Unde îți vezi bine socotelile. Ai avut la nevoie de o cantitate X de compulsii/compensări, la un ceva din suflet. Și care s-au identificat în mersul pe munte, cu efort, cît și pericol.

Așa s-a mai astupat un pic acea moară din interior care voia să soarbă neapărat acele mers pe munte abrupt, pentru a-și uita de altele.

Scăzînd vitalitatea (poate și noul din așa întreprindere), angoasa va fi rămas la fel, dar putirințele de a o astupa au scăzut. Asta, și pentru că - în cazul meu -  condițiile au fost mai proaste. Amici dispuși la nebunii, mai rari ori deloc, cîrca dispusă să care multe, idem; în schimb mai dese situațiile în care îți zici: „Păi, mama măsii, ăsta e un loc peste care treceam fluierînd, de ce mă tem atît de al naibii, acum?”.

Apropo de îmbătrîniri, și întîlnind recent o poză A. Badea, cu Hornul Coamei...
Oare un Nae Dimitriu (1899-1966), prim-parcurgător al acelui traseu în partea-i mai înclinată, cum și-o fi privit finalmente nemaiputința de a ajunge prin acel loc ce-i produsese cîndva (1933) atîta teamă/emoții/plăcere/mîndrie?

Există, ce-i drept, și varianta mai proastă, în care prins de beteșuguri, să nu-ți mai ardă nici de a mai visa la fluturii tinereții.

Parcă prefer varianta din postarea prezentă, fie dumneaei și nepoliticoasă, cu vreun cititor mai tînăr ori măcar matur, și pe care îl voi indispune cu așa meditațiuni.

Iar între noi fiind vorba, malignitatea cercetărilor interioare de mai sus nu aduce negru pe chip. Și destinde, iar totodată permite abordarea și mai dezinvoltă a altor domenii lumești.

(Mircea Ordean, înaintea celei de-a 15 ședințe radioterapeutice, 

pe altarul oncologiei)