Continuare. A prelungirii din ultima postare.

Continuare.
A prelungirii din ultima postare, cum o că o idee (de magmă sau ba) trage automat pe alta...

Dau de o imagine (de-acum mai multe decenii) a speologului Iosif Viehmann.

Nu e frumos ce spun, dar nul înghit și pace pe respectivul.

Mi se trage de la niște perii pe care i le aduce lui Emilian Cristea, la vreun an după moartea acestuia.

„“Decanul şi primul alpinist al României […] Dacă în prezent speo­lo­gia româ­nească se bate pe umeri cu francezii sau ameri­canii, aceas­ta o datorăm lui Cristea, întemeietorul mişcării Speosport”

[În osanale s-a cufundat şi unii dintre realizatorii Almanahului Tu­ris­tic 1984. Prim tenor se dovedea aici cel care prin 1951-52 se uita la E. Cris­tea „ca la un Roald Amunsen”: Iosif Viehmann.]

“A fost un erou al muntelui, un deschizător de drumuri, un în­dru­mă­tor şi un prieten al celor tineri. Meritele lui nu sînt, din păcate, cu­nos­cute îndeajuns. Noi, cei care i-am stat mereu prin preajmă, nu vom rămîne cu braţele încrucişate. Dorim să lăsăm tinerilor pagini ade­­vărate, emoţionate, despre locul pe care îl ocupă Emilian Cris­tea în istoria turismului românesc, despre ceea ce au ei de învăţat dintr-o viaţă de om dăruită cu pasiune muntelui [...] Copiii [...] îşi aleg modele dintre personalităţi pe care doresc să le imite. Avem un Racoviţă, avem un Cristea, avem asemenea oameni care pot de­ve­ni exemple luminoase pentru formarea caracterelor la tinerii noştri. Avem, mai presus de toate, o datorie de îndeplinit!”

Iar din acest stadiu al atitudinii mele, inevitabil sînt de recunoscut, de către mine, două lucruri - altminteri banale trepte pe o scară, către alte recunoașteri interioare (foarte posibil și alte observațiila adresa acelora, căci cad inclusiv bariere de interdicții interioare, în materie de e a explora ceva, prin jur)

Da, domnule, îmi vine a sta iritat, u urî chiar pe careva, de la rînduri precum acelea citate mai sus. Unde e problema?

Apoi, e de cercetat de ce mă irită ele. Asta, pentru că e iritarea e o chestie care nu se lasă ușor transpusă în cuvinte.

Se poate trece pe la ceea ce-s frustrările mele (și ce săracă e ideea), respectiv oftica pe ușurința cu care se joacă aceea de-a vorbele. Eventual și pe la invidia că nu-s și eu, copil răsfățat (nu chiar ca dl Goe) pe acolo.

Foarte posibil atitudinea mi se trage dintr-o sensibilitate excesivă la minciună, favorizată via educație, iar implicit de gogoșile circulînd în perioada în care m-am format, și anume cele comunist.

Forward!