MUNTE. Liliane Eremie-Trohany (partea II)

Intro

Precizez din start că nutresc o mică reținere, dacă nu chiar jenă, să pătrund - ca inevitabil amator ce mă aflu -  pe o scenă unde se află istorici infinit mai puțin amatori decît mine, respectiv condeie mult mai șlefuite decît al meu. Spun asta avînd în vedere oamenii de specialitate de la care voi reproduce informațiile de mai jos (sau cele din postarea inițială, despre Liliane Eremie Trohani).

Că veni vorba, văd că pe așa numitul Buletin de Biroul Populației (nu știam de unde vine denumirea de b.p., înlocuită apoi de buletin, respectiv - azi - carte de identitate!) e derutant pomenit Trohany, cu y...

Totodată, și perfect conștient de fenomen, există o anumită lăcomie, de-a explora cît mai mult în jurul unui subiect de care sîntem interesați. L-am văzut și la un înaintaș în ale istoriei montane, dar e posibil să fie la mijloc o înclinație absolut umană, temperată ce-i drept de către mințile disciplinate.

Continuare:

Dacă despre Liliane s-a scris întrucîtva puțin (și sub rezerva că autorul acestor rînduri nu a explorat suficient), sub reflectoare a stat soțul ei însă, Nicolae Trohani. Care s-a nimerit să intereseze, nu cu mult după absolvirea studiilor de Drept (1934), Serviciul Special de Informații, predecesorul Departamentului Securității Statului, din perioada comunistă, și al actualului Serviciu Român de Informații. Și în slujba căruia intră (după inerentele verificări și teste) peste doi ani.

(imagini preluate de aici, dar foarte probabil existente în cărțile pomenite mai sus)

Va activa acolo pînă în 1945, inclusiv în calitate de aghiotant al directorului instituției, Eugen Cristescu. Din această cauză va avea de suferit, în pușcării românești, cît și sovietice.

Viața sa este descrisă, prin eforturile fiului George (istoric) în două volume, din 2019-20. Întrucît de foarte puține zile am cunoștință de aceste tipărituri, ne putem face o părere doar prin intermediul recenziilor altora.

George Trohani: 

„O primă prezentare a sa [a lui Nicolae Trohani] am făcut în volumul, pe care de acum îl putem numi „I” (primul).apărut în 2019/2020 la Editura Miidecărți - Nicolae Trohani, aghiotantul lui Eugen Cristescu. Însemnări de război. Dar, dacă prezentarea  în respectivul volum s-a făcut pe baza însemnărilor zilnice ale lui NT [...] și ale soacrei sale (Irma Eremie, mama Lilianei Eremie-Trohani, soția lui NT) precum și a corespondenței - peste 100 de scrisori - purtate de membrii familiei în perioada 1941-1944, în volumul de față [Nicolae Trohani, aghiotantul lui Eugen Cristescu. Mărturii din vremuri de pace și de război (1936-1945)] dosarele de la CNSAS constituie principalul izvor documentar. Am adăugat pasaje din însmnările zilnice ale lui NT și documente din arhivele ruse, puse la dispoziție  de Arhivele Centrale ale Serviciului federal de Securitate al Rusiei [...] 

De aceea, dacă în primul volum predomină preocupările intelectuale și sentimentale ale ce se iubesc și se respectă [...], cu puține referiri la activitatea militară și politică, în acest al doilea volum faptele nu mai sînt prezentate strict cronologic, ele sînt descrise pe zile, pe perioade mari de timp și pe probleme.”

Între alte recenzii interesante, notez pe aceasta. 

Revenind la Liliane, Nicolae o pomenește în notațiile sale, de pildă aici, înaintea căsătoriei: „Liliana începe să devie interesantă. [...] Serait-ce la F(emme)?”. S-au cunoscut la Sinaia, unde familia Eremie avea o vilă:

Brăila Portal:

„Ion Eremie s-a născut într-o familie de ardeleni din Săcele, strămutată în Câmpia Bărăganului în secolul al XIX-lea. Tatăl său, Gheorghe Eremie, era proprietarul moșiei Stăncuța, 7.649 ha, cumpărate, în anul 1888, cu 600.000 franci napoleoni de aur. Tocmai pentru a avea un urmaș specializat în exploatarea superioară a moșiei și-a îndemnat  ul să urmeze Școala de Studii Comerciale din Anvers. Din Anvers și-a adus tânărul, soția, pe frumoasa Irma Elise Marie Vermeulen, care i-a dăruit 3 copii. 

Vara, Ion Eremie și familia se mutau la vila din Sinaia, iar casa din Brăila rămânea în paza îngrijitorului. În anul 1950, toate proprietățile familiei au fost naționalizate.”

Totodată, sînt de remarcat apelativele dintre cei doi, Pouffy (el), respectiv Pupică (ea), existente inclusiv la șapte ani de căsătorie.

Nu țin să intru aici neapărat în intimitatea cuplului (la o adică, amănuntele respective se află în cartea îngrijită de fiul George), însă un ochi duios nu poate lipsi, căci la o adică o rezonanță de acest tip mi-a oprit privirea pe mica cruce din Șaua mare a Caraimanului...