PROBLEMĂ cu alcătuirea noii forme a materialului „Mitul Cuxi Șerban”(II)

Greu s-a urnit...

În asemenea cercetări, caut să merg pe principiul din aproape în aproape.
Mai exact, mă uit la efect. La rezultat.

Un mit.
Mă uit cu i s-a datorat (nu aș scăpa din vedere aici, în paralel, ce fel de oameni - mai exact tineri - pot fi interesați de așa ceva).

Păi, cutare și cutare.

Căci e un binom.

Cine putea genera acțiunea?
Nimeni altcineva decît părinții lui Cuxi.

Dintre ei, Șerban sr. mi s-a părut mai așezat (și am în vedere cartea lui de Amintiri, dar și modul în care intervine cu cîteva corecturi în manuscrisul atribuit tînărului)

Dincolo de asta, și dacă se dovedește că manuscrisul aparține altcuiva, decît lui Cuxi, foarte probabil A.B. va fi știut de situație...

Rămîne doamna Corina Șerban. Care a fost ea cadru universitar, dar nu a dat semne să aibă și alte preocupări, precum ale soțului: vînătoare, pictură, condei, poate și altele). Va fi stat aproape cu medii culturale, vezi Eta Boeriu), dar nu sînt semne a fi produs ceva, pe acolo. Foarte probabil își va fi dominat soțul, iar fiului îi va fi fost o mamă destul de acaparatoare.

În baza a ce va fi pornit dorința unui cult pentru fiul ei?

Pe de o parte, și aș spune că aritmetic, fusese anterior o investiție sufletească extremde mare în acesta. În care vedea un ins deosebit, dar mai ales care avea să devină nemaipomenit.

Atitudinea există nu o dată, în categoria mamelor, însă lucrurile par să fi fost potențate și de sentimentul unei ștafete de dus mai departe, și pe care ar fi urmat s-o preia tînărul. Altceva nu văd ce ar fi potențat lucrurile.

Am semne privind acea grijă de trecutul familiei prin datele pe care ține să le ofere un Virgil Mihaiu, și care nu le-ar fi așternut de capul lui în prefața volumului. În paralel, măcar cu gîndul la ce ar pica bine familiei Șerban, acesta pomenește de „o frumoasă stirpe de Transilvania”.

Se poate discuta aici care dintre cei doi soți Șerban ar fi fost interesat mai tare de o asemenea ștafetă, mai exact cine își v fi privit foarte elogios ascendența. Or, Alexandru sr. e destul de ponderat în respectivul sens. Nu așterne de-o istorie a familiei, ci este mai degrabă interesat de publicarea memoriilor nașului său Alexandru Vaida-Voevod, cu numeroase note pe care le introduce acolo.

Privesc totodată cu rezerve posibilitatea ca Șerban sr. să se fi aflat la originea de postări de pe Wikipedia, ce caută să scoată în relief cu orice preț pe Cuxi.  Am în vedere același echilibru pe care îndrăznesc să i-l atribui. 

Mai degrabă gestul a fost datorat unui caracter mai furtunos, fie și de dincolo de ambalajul dulceag-amabil, cel al lui Dinu Mititeanu.

Notațiile de aici fac un pic de ordine în gîndurile, în ipoteze născute în focul gestației, a noii forme a capitolului dedicat Mitului Cuxi.

Aproximativ pe același principiu amintit mai sus, mă uit un pic ce i-a venit lui Mititeanu, a incita soții să-i accepte mitul ce a pus și apoi menținut în circulație.

A fost o simbioză. Fără acceptul/dorința cuiva din familia Șerban, Mititeanu nu ar fi putut purcede la o acțiune care i-a procurat plăcere cel puțin pe cît îmi furnizează mie, a scrie despre acțiunea lui.

Amploarea demersului său îmi trimite amintea automat la ce sentiment omenesc poate fi în spate. Unul puternic.

Am pomenit în ediția întîi că îi atribuiam lui Mititeanu apetit pentru construcțiile mitizante, iar totodată afecțiune aparte pentru doamna Șerban. La ultima idee nu aș renunța, deși parcă aș cerceta suplimentar, cît din experiențele anterioare  - din copilărie și tinerețe - au dus la acea îndatorare. De data asta mi-e greu să ignor din ecuație cel mai puternic sentiment posibil, în materie de acțiune. Și unde de fapt este vorba de un binom, dragoste-ură.

Or, ce întreprinde Mititeanu, amploarea acțiunii nu poate avea altă sursă decît dragostea, în paralel cu vreo proiecție, în genul proiecției că el este cel hiperelogiat, respectiv este că este un suprazeu, capabil să confecționeze zei.

Legat de dragoste, inevitabil mă întreb cam ce fel de sentimente va fi nutrit D.M. față de Cuxi. Comune nu puteau fi.
Iar din acest punct remarc în lateral că Mititeanu este un ins recăsătorit cu o femeie mai tînără cu multe decenii. Deci afecțiunea nu-i este limitată la categoria celor de o etate cu el. Și unde, dincolo de toate revoltele pe care le poate naște afirmația mea, te întrebi dacă nu va fi fost dragoste - fie și neexprimată în sens clasic -  față de Cuxi.

Pînă la urmă, ultimul a dovedit aceeași dezinvoltură, dar una mai puțin reținută de convențiile sociale, cît și de frici, căci se născuse băiat unic la niște părinți înstăriți din capitala Ardealului, și nu într-un sat făgărășean, cu frați mulți, ba și rămași devreme fără tată.

Subiectele de mai sus sînt de extins.

În paralel, automat se pune problema ce mînă pe subsemnatul în luptă.

Aici, puteți trece liniștiți la socoteală opusul dragostei, și anume ura.

Nu m-aș grăbi să afirm că am făcut o mare gafă cu așa mărturisire. E mai degrabă o capcană pentru inimici, și nu m-ar mira ca puți adversari să o citeze, în vreun clinci cu subsemnatul.

Într-un fel, supralicitez eu de așa ură, căci la o adică e vorba de un dezarmat al propriului Superego, înainte de a-mi continua demersul.

Ca mobil al acțiunilor mi-ar urma oroarea, revolta de incorectitudine. Și ea generatoare de energie, de acțiune, în care intră și iritarea (acută!) pornită din modul incorect cum reacționează adversarii, cînd fac observații legate de afirmațiile și gesturile lor.

PS
Mă uit acum că postarea nu-și mai merită titlul de „Problemă...”, căci lucrurile s-au urnit (eram chiar invidios pe dezinvoltura dintr-o suflare, neelaborată care a produs capitolul Cuxi prin prima ediție a cărții Sus la munte la izvor.

Că veni vorba, o atașez aici, sub forma unui link:

Mai jos, doar primele două pagini: