Revăd filele, ce am de refăcut ori completat și îmi descopăr greșeli. Sau răutăți (asta, chit că ele prisosesc și părții adverse).
Poate e bine că apar incidente (nu cu altă persoană!) precum cel de azi, căci rămîn mai puține lucruri pentru care să fiu tras de urechi, cîndva în viitor...
Acele contestabile au apărut mai ales în forma II a capitolului Cuxi. Cea dintîi, pe care am revăzut-o inclusiv azi, mi se pare ok. Și curge frumos, spre marea oftică a aceluiași condei, prins însă într-o junglă de informații și idei noi.
Forma actuală este precum un adolescent ce-a crescut trupește mult, aproape peste noapte dar e departe de a se fi copt.
Am avut la un moment dat în vizor pe tatăl lui Cuxi, despre care am spus că inițial îl privisem destul de chiorîș, dar după ce i-am lecturat Amintirile, mi-a devenit în bună parte simpatic (inclusiv din motive un pic psihanalizabile, sau măcar unele pe care psihololgia curentă nu le scoate curent la lumină).
Și am vrut să revăd pasajele (pe niște niște reproduceri ale cărții lui destul de precare) despre cartea fiului.
Pînă să ajung acolo, și de bine ce spuneam azi că era destul de reținut față de fiu, am dat peste niște pasaje mai mult decît calde față de Cuxi (altminteri, tatăl nu cade un moment în înflorituri...
Îmi sare diavolește în cap de-o paralelă. Maestrul vorbelor mari, Dinu Mititeanu, nu spune mai nimic despre fiu-său (ce-i drept, Radu M. nu a murit). În schimb e Amazon - ca volum - în privința copilului altora...
Acele pasaje ale lui Alexandru Șerban mă înmoaie de-a dreptul. Iar prin urmare, cînd omul vorbește de manuscrisul transformat în carte, mai să-l cred, iar totodată să mă iau la șuturi, că ce ticălos mă aflu, de am scris cum am scris/gîndit pînă acum.
Tot pe acolo, stau rîndurile lui A.B. despre soția lui.
Pasa nu durează o veșnicie, căci alături din noianul de vechi argumente antiMititeanu îmi sar în minte modificările operate cu mare ușurință. De unde inițial în articolul „Singurătatea verticalelor” (din Almanahul Turistic 1984) sînt pomeniți amicii lui Cuxi, cînd acesta este preluat în cartea din 1990 respectivii dispar, pentru a lăsa loc părinților.
Iar în așa situație te-apuci a medita cum vor fi decurs lucrurile, ducînd la așa schimbare. Iar aici, 'cercînd a-mi imagina scena, din nou instinctul îmi indică drept cap al răutăților pe Corina Șerban, mama lui Cuxi.
Veți spune aici că fac eu din țînțar armăsar, dar eu nu cred că-i om de treabă, acel părinte (căci el era factorul decisiv, în acel moment din 1990) acela care operează respectivele modificări.
Iar legat de d. Șerban, reveria că „Peste ce om de treabă am dat!...” se înmoaie un pic. Nu pînă la a mă duce în extrema cealaltă, dar suficient cît să îi apreciez gesturi și persoană cu picioarele mai pe pămînt.
Aș mai adăuga că am destulă rupere interioară legată de autenticitatea jurnalului lui Cuxi. Dovezile mele nu sînt totale. Dar instinctul îmi spune - și pornind de la dovezile amoroase date în pomenitele Amintiri - că Alex. Șerban nu ar fi avut nimic împotriva unor intervenții în presupusul manuscris al fiului.
Aici e un pic haios, că subsemnatul ticălos își face scrupule, în vreme ce partea adversă a avut dureri drept în cot, la potlogăriile ce-a comis...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu