Îmi reproșez deseori, inclusiv pe aici, că mă aflu egocentric (I)

Îmi reproșez deseori, inclusiv pe aici, că mă aflu egocentric.

Dar poate că tot e mai bine așa, decît să fii deschis spre ceilalți și să te adresezi lor excesiv servindu-le cea ce vor să audă. 

„Deseori, alpinistii sunt priviti ca niste nebuni, alteori inconstienti, sau temerari fara granite. Sunt intrebati de cele mai multe ori, daca nu se tem de moarte. Fireste ca se tem. Dincolo de pasiunea pentru creste, dincolo de dragostea lor pentru stancile golase, sunt oameni. Si e firesc sa se teama. Dar, dragostea este inpinsa uneori dincolo de limite. Nu cu muntele se lupta, nu muntele vor sa-l invinga, ci propriile temeri, propriile limite, propriile slabiciuni. Si cand victoriosi privesc lumea asternuta la picioarele lor, ei stiu ca nu MUNTELE l-au invins, ci pe ei insisi. Sfidand moartea de multe ori, ei sunt constienti ca intr-o zi, intr-un fel sau altul, moartea isi ia revansa. E drept, pretul e prea mare.... Dar ce folos o viata traita intre granite, ce folos o viata limitata de temeri? Traim....iubim si intr-o zi, platim pretul. Suntem oameni, dar in noi traiesc vise, vise ce trebuiesc implinite, gustate, traite. Noi nu ne luam ramas bun de la camarazii ramasi in munti, ci le spunem " La revedere, drum bun." Si mergem pana la capat, oriunde ar fi acel capat....”

Iar asta însemnînd deformare, îndepărtare de la persoana ta - impuse de educație. 

Una excesiv de socială, mai exact. 

Tot ea, educația în cauză, face să nu servești acelora după notele sufletului tău, ci împrumutînd (ca să nu spun preluînd de-a dreptul în carne) formule sociale. 

De pildă „sunt intrebati de cele mai multe ori, daca nu se tem de moarte”. Nici dracul nu te întreabă în forma cu pricina, iar pe subsemnatul nu îl întreabă deloc... 

(deși ar dori să fie chestionat: „Domne, ce îți place la munții ăia?”... Nici gînd, însă. În cel mai bun caz întreabă cine leagă frînghia sus, pentru a se trage alpinistul de ea, pentru ascensiune). 

E plin de clișee sociale în textul lui Adi Mocanu, de ajungi să te întrebi cum e mai bine, egocentric, ori între oameni dar înstrăinat de tine însuți. 

Acuma, și răsucind cuțitul pînă la capăt. e de sondat dacă un asemenea condei - pus în slujba altora - primește ce a sperat, de la acei oameni (altminteri și ei educați a uita de sine). . Am sentimentul că nu primește. 

Mai exact afecțiune și considerație. 

PS 

„Deseori, alpinistii sunt priviti ca niste nebuni, alteori inconstienti, sau temerari ...” 

Genul ăsta de afirmații îmi aduce aminte de copilul care se străduie să primească atenție de la cei din familie. Pentru că nu e luat în seamă, ajunge să facă prostii doar pentru a primi chelfăneli - moment prost care tot e mai bun decît lipsa de atenție. Așa și cu ideea că alpiniștii sînt priviți drept nebuni etc. Nu-i privește nimeni astfel. Și mai ales azi, cînd s-a răspîndit sportul sălii de escaladă, nu-i ia nimeni în seamă.

După cum.
Privesc și la vorbitul în numele altora. Al tuturor alpiniștilor.
Și punîndu-le în brațe, acelor 'tuturor'. gesturi care de care mai discutabile.

„Noi nu ne luam ramas bun de la camarazii ramasi in munti, ci le spunem " La revedere, drum bun." Si mergem pana la capat, oriunde ar fi acel capat....”

În plus, aici, ferească Dumnezeu să întrebi cum e cu mersul pînă la capăt.
Ori cu; „Suntem oameni, dar in noi traiesc vise, vise ce trebuiesc implinite, gustate, traite....”

Mare lucru, a trăi între oameni...

E interesant cum se află reacțiile celor entuziasmați de așa discurs...: