Coborîre pe Hornurile Văii Seci a Caraimanului, 29 iunie 2024 (II)

(continuare de aici)

 Ajuns în Brîul de sub Streașină...

Prin viață mai și uiți... Revăzînd harta din episodul trecut, am descoperit menționat un brîu situat imediat sub Cruce, deasupra celui de sub Streașină. Uitasem de el (ba chiar m-am îndoit că ar fi continuu de la Hornuri în Valea Spălăturii...). Hm... Sînt 25 ani de la apariția acelei hărți...

Cum spuneam, am ezitat un pic pînă la a porni pe brîu la dreapta/sud. Dar a fost totuși ceva plăcut a revedea locurile de acolo. De pildă Spintecătura. 

E ceva timp de cînd nu am mai călcat-o. De fapt, am fost o singură dată pe acolo, și atunci pentru că, la început de iunie, niște tipi care erau înaintea noastră (eu și Sandu Pizanti) pe Hornuri ne-au spus că au dat de poduri. Or, aveam eu un paratrăznet pe post de piolet, încropit la serviciu, dar noțiunea de poduri mă depășea, ca putință de a le gestiona. Nu ne-a atras, poate știind încă de atunci cum a sfîrșit Rafail, să o luăm precum aceia, pe fețe. 

Așa că de la punctul atins am ales a o lua la stînga, mai exact traversînd în Spintecătură. Nu mai știu a cui a fost ideea, Sandu fiind ceva mai îndrăzneț în materie de explorări. Nu am reținut să fi fost probleme atunci la traversare, ulterior descoperind că ai așa ceva, cînd dai să pleci din Hornuri, într-acolo. Mai exact zăpada din acel iunie acoperea zona cu probleme, pe care o voi descoperi ulterior.

Peste vreo șase ani, nu știu ce mi-a venit la Crucea lui Rafail să  cobor de acolo în rapel, în Spintecătură. Pitonul, o platbandă, există și azi (îl mai pozez din cînd în cînd). Perețelul din drum e aproape vertical, pe cei vreo opt metri ai lui. Am fost surprins să-mi dea de lucru apoi una ori două săritorele de acolo, de care uitasem, unele întrucîtva pămîntoase,  cam fără prize. Asta deși eu socotisem că îmi va fi plimbare...

Nu am ajuns în abaterea mea pînă în Șaua Mortului (altminteri frumușică foc în soare!). Ci am ieșit pe un pintenaș de pe acea ramură a brîului care duce mult în sus, către obîrșia Spumoasei Hornurilor (am numit-o cîndva așa datorită punctului lor comun de naștere).

Dedesubt, Creasta Mortului (sper că nu inventez eu denumirea...), însoțind pe dreapta vîlcelul omonim.

Socoteam prin la jumătatea anlor 80 că pe acolo nu murise, totuși, nimeni. Admit din start că nu puteam ști totuși ce se întîmplase pe acolo în deceniile anterioare, însă pe la 1987 am auzit de un accident fatal acolo...

Brîul Mic pornind spre vest. Înainte de creasta Spumoasă-Cuminte are o denivelare, pe acest sens urcînd. În venit invers, am simțit nevoia acolo să ne ajutăm de coardă.

Privire spre poteca Brîului Mare și vîrful acestui munte.

Brîul denumit de acum de sub Streașină, pe deasupra pîlniei Spintecăturii și către Hornuri.

Imediat după colțul pe care brîul îl face spre Hornuri, mai exact în zona care îi dă numele, supraviețuiește cu brio o însemnare de acum aproape 90 ani...

Firește că nu era o gară acolo, cu semafoare la extremități, ci doar numele unei asociații cultural-sportive interbelice care la un moment dat avea și o secție alpină: CFR. Exista totodată, probabil etern uman, dorința de a-ți arăta existența celorlalți. Știu că exista în 1935 și o altă scrisă de acest fel, în valea Gălbenelelor, dar ea se va fi șters de mult, căci nu a fost protejată precum cea de mai sus, de o dublă streașină.

Pornesc la vale, după cuvenitul salut de despărțire către partea finală a Hornurilor...




Anul acesta e mai uscat, însă la trecerea-mi precedentă am stat cu grijă pînă la pitonul de rapel de deasupra următoarei săritori. Nu se cădea, mă înțelegi, mon cher, să mă duc în cap de acolo. S-au mai văzut cazuri. Iar totodată dădea rău în CV...

Potrivit unui mai vechi obicei, la jumătatea obstacolului mă opresc să casc ochii, fie și doar cîteva zeci de secunde, pe fleacurile din jur...

Altminteri, săritoarea are o valoare afectivă pentru mine, fie și nu chiar roză căci afectele, sentimentele pot fi de două feluri, ele în sine de la mititele la imense...)...

... Nu mai țin minte pe unde am abordat-o la prima-mi trecere pe aici (1979), dar la a doua m-am nimerit pe varianta din dreapta, cu un pic de capac iar apoi nu prea avînd de ce să te tragi deasupra. Și m-am cîcîit ceva.
Amănuntul își are importanța lui, întrucît un alt umblător (aflat nu mult mai sus), văzîndu-mi problemele, nu mi le-a sporit anunțîndu-mă ce găsise, ajuns în Brîul de sub Streașină...
Și anume un proaspăt decedat (pe care îl voi descoperi pe cot propriu).

Poate fac paradă de spiritul meu fin, însă eu aș fi întrebat, în locul respectivului, dacă pot fi de ajutor confratelui cu probleme în săritoare. Va fi avut altă fire, mai puțin exuberantă? Va fi socotit că locurile sînt totuși simple (era un tip priceput în meserie, am rămas cu impresia că îl voi revedea peste trei săptămîni, la refugiul Coștila, la aniversarea realizării Furcilor. E cel din dreapta)? 

Însoțitoare îmi este pe tot drumul acesta silueta vîrfului Picăturii...

... iar sentimentele fiind de toate, pe acolo. Inclusiv eternul (mai ales de la o vreme, de cînd m-a părăsit plăcerea dromovorus, a străbaterii în viteză - nevroză? - de așa locuri) Ce naiba caut pe aici?!”.

... Avînd în vedere însă că nu am a alerga după un tren, stau mai destins decît în alte treceri pe aici.

Ar mai fi de zis aici ceva despre unghiul soarelui. Mai exact, astrul fiind la vremea solstițiului estival, el bate la un moment dat - de durată chiar -  în talvegul Hornurilor. Asta nefiind de colea, în condițiile în care vreo opt luni (socotesc fugar!) lasă aici doar umbră...

Iar prin urmare îmi place grozav să-i văd razele, căldura prin așa unghere! Le atenuează în bună parte asprimea. De data asta, imediat după ce am lăsat în urmă Brîul de sub Streașină, Helios era lipsă la apel. Iar asta, pentru că venisem prea devreme. Mai exact era încă la sud. Dar cît m-am moșmondit la prima săritoare (în sensul meu) de acolo, a apărut și dumnealui.

Curînd după săritoarea de sub Streașină, ating o zonă mai domoală, cît și însorită foc.

E locul unde se face spre stînga/nord, un ceva gen brîu... 

Am ieșit doi pași pe-acolo cîndva, în lateral, și e posibil ca pe fețele de acolo să fi continuat în interbelic un grup, doctorul Nestorescu notînd apoi în Buletinul Alpin că de la Săritoarea Mare (foarte probabil deasupra ei) nu au mai atins valea - prin capătul acesteia înțelegînd, cred eu, Brîul de sub Streașină, căci deasupra, o vreme, locurile sînt de ne-riscat pe acolo.

Tot pe acolo ține companie, în dreapta, o prispă suspendată, frumușică foc, dar de la care nu pot garanta că o eventuală captă neagră ar putea răzbi pînă în talvegul meu..

Urmează un prag de vreo trei-patru metri...

... pentru depășirea lesnicioasă a căruia se află bătut mai sus un piton ceva mai original, cu o carabinieră gen [magazinul de bricolaj] Dedeman.

Iar apoi, sub amintitul prag...

În ton cu temerile ce-mi însoțesc așa drumuri, o parte interioară se grăbește să depășească ceea ce consideră ea drept puncte cu probleme. Săritoarea Mare e unul dintre ele, chiar cînd e dotată cu un spit de rapel...

Apropo, la precedentul hop, de sub Streașină, nu am mirosit noua amenajare, motiv pentru care am coborît tot pe vechiul cui, cu prudența nesăltătoare (adică evitînd salturi) aferentă.

Prin urmare, fu ceva tensiune. Și de care se pornește dilema: să treci pe aici la vîrste înaintate cu așa griji, ori să alegi locuri mai domoale, inclusiv strict citadine?

Aici nu mi-a mai ars a face opriri intermediare, căci aveam și rucsacul voluminos în spate (uneori îl mai trimit cu sfoara, dar există riscul ca astfel pînă și unul mai mititel să se coțopenească pe undeva). Mental, am împărțit acel parcurs în sferturi; gangul de sus, care intră apoi pe linia propriu-zisă a săritorii. O vreme se coboară ok pe aici, apoi apare o zonă mai deschisă, iar pe deasupra azi umedă (ceea ce nu cred că încîntă vreun ascensionist), plus verticală. Vertical e și mai jos, dar barim pereții sînt mai apropiați.

Mi-am pus aici clasica întrebare a ultimelor două decenii, cum mă descurcam altădată pe aici. Cert este că la 22 ani, la prima vizită, mi-a fost o încîntare, ba și urcîndu-le pe toate primul.

Ajuns sub belea, dincolo de cuvenita respirație amplă, am vrut să dau ochi, „Ce-o mai face grota de aici?”, de pe partea dreaptă cum te uiți la deal. Nu am fost niciodată în ea, căci nu am avut baftă de ploaie serioasă, dar am reținut existența ei, inclusiv dintr-o poză unde era prezentă și o gălbenea...

Andrei Badea o să mă corecteze aici, că e vorba de o gălbinea; are dreptate, dar am dreptul și eu la o doză de subiectivism, de Face bine inimii!, nu?.

Cam precum disidenții noștri de după 1989, abia pe aici - la liman! - am început a mirosi îndeaproape, a poza idem vreun minunat fleac ori altul.

Inevitabil, ochii s-au dus și spre, spre Doamna Mare, prin al cărei uluc parcă îl vedeam pe Nae Dimitriu (1899-1966), într-o veche poză...

°

Acum, sesizez că erau în ascensiune doi o dată! 

Memoria, lașă după cum spunea cineva, mai vedea de acolo doar un simpluț Horn Adînc, pînă la Brîul lui Rafail, în realitate fură trei segmente, un prag, apoi Adîncul (nu pot aici să nu caut cu ochii „pragul centimetric” din dreapta, pomenit într-o polemică din vremea primului Club Alpin Român)... 

...iar finalmente ocolind talvegul pe fețe, pînă la rîvnita cingătoare...

Nu pot să nu remarc încă o dată, pe acolo, regalul oferit de razele soarelui, la vremea solstițiului său estival!

Devine vizibil brîul lui Rafail, cu crucea acelui nefericit adolescent din vechime.

Apoi rucsacul - odată atins brîul - rămîne jos, subsemnatul urmînd să facă o abatere pînă în muchia din stînga, pentru a da ochi prin vecini...

În jos...

Aproximativ, de acolo către crucea Rafail locurile arată așa:

Cum azi nu mă grăbește vreun tren, am de călcat peste lene/oboseală și să fac o ieșire în stînga, pe muchia ce separă bazinul Hornurilor de flancul muntelui ce pică direct de la crucea Eroilor, iar dincolo de care viețuiește pîlnia Văii Spălăturii.

(va urma)

.

Coborîre pe Hornurile Văii Seci a Caraimanului, 29 iunie 2024 (I)

La o recentă postare (privind un înnoptat la Portița Caraimanului - altminteri urmînd turei pomenite aici), cineva îmi urează săritori uscate, în turele mele.
Nu pot porni relatarea drumului de aici fără să recunosc un lucru ce nu-mi poate aduce onoare, și anume că nu prea mai urc săritori (de văi alpine). Asta, pentru că - după vreo 45 ani de umblet pe acolo - nu mă mai țin băierile.
Forțele. Putirințele.

Nu e un amănunt onorant, în cazul unui om care - fiind om... - vrea să pară ceva de capul lui, între confrați. Declinul a pornit inevitabil destul de repede și a concis cu mersul vieții. Am atins o culme a posibilităților în cățărătură (pe cît m-am priceput...) pe la 26-28 ani, de la care tot cobor. Teoretic urcușul a fost de șapte ani, iar dusul la vale de vreo patruzeci.
Afirmația ar ține de o accentuată autoflagelare, dacă nu ar fi dublată de alte idei, în sens contrar. 

Mai exact, au existat (din plin) compensații la acel dat îndărăt. În primul rînd, experiența dobîndită. Și care, în ciuda inerentelor excepții, a făcut să dau mai rar cu capul în pragul de sus, al eșecurilor / stîngăciilor.

În paralel, a rămas plăcerea.

Pe Pintenul Spumoasei, în cursul ultimului drum pe care l-am făcut în urcuș, singur, pînă la Brîul lui Rafail (2014).

Dacă trecerea dezinvoltă a unor săritori/trasee și-a avut șarmul ei deosebit, acesta nu a lipsit nici dacă m-am găsit secund al altora.

Totodată, ștacheta unor performanțe mai reduse și-a avut farmec din plin, locul X, din preajma traseului dificil Y avîndu-și șarmul lui. Adică nu oi mai urca Rîpa Zăpezii, dar e încîntare cu carul și dacă umbli (doar) pe Brîul Acelor. La o adică, guști mai bine pe ultimul, cînd e țintă principală a zilei...

Pe de altă parte, nu am considerat suficient de dezonorantă coborîrea în rapel a vreunei văi, la concurență cu satisfacțiile pe care mi-o oferă reîntîlnirea cu locurile de acolo. O fi și un făcut în sîc, la adresa dificultății de cerber al acelui teren, dar pe unde totuși ajung, degustîndu-i un farmec nu neapărat roz, dar mișcînd din toți rărunchii.

Stau și meditez cînd am demarat acest obicei, al coborîtului unei văi. Cred că întîia oară a fost altminteri la apogeul (amintit mai sus) carierei mele montane, pe Valea Spălăturii, din Caraiman. Cu oarece inconștiență ce dă tot șarmul (și riscul!) vîrstei, m-am băgat - alături de amicul Marius Sevac -  singur în capcana acelor locuri, avînd într-o parte o săritoare dificilă, iar în cealaltă o traversare nu tocmai simplă (către vecinele Hornuri ale Văii Seci). Din fericire, în cazul ultimei ne-am descurcat destul de bine.

În același context, al depășirii unor locuri ce ne-ar fi pus probleme la urcuș, am coborît la un moment dat LC II din Hornul Central/Comănescu, din Colțul Mălinului. O dată am urcat dezinvolt asigurat de sus, o dată, la început de sezon, nu.

O vreme nu am mai apelat la acest procedeu, pînă prin 1989-91. Îmi aduc aminte de Hornurile Secii, întreprindere (reamintesc, în coborîre) datorată nu atît faptului că nu m-aș mai fi descurcat pe acolo întru cap de coardă (deși, indiscutabil, o făceam mai greu decît în urmă cu zece ani) cît faptului că era mai comod, iar totodată îmi lipseau colegii.

Camarazii ok de drum nu sînt găsit nu chiar pe toate drumurile. Asta se datorează în parte firii mele dificile, cît și faptul că oamenii o lasă mai moale cu îndrăznelile, cu efortul odată trecuți de o anumită vîrstă.

În același timp, datorită serviciului, eu puteam să plec în cursul săptămînii. Iar totodată telecabina Bușteni-Babele era destul de ieftină, în anii pînă la prima corijare economică, din 1993, cînd nivelul de trai a scăzut accentuat (va mai fi o așa cădere, în 1997).

Mersul cu telecabina scutea și să asuzi pînă la altitudine, căci puteai parcurge acele locuri fără oboseală, respectiv grabă (da, sînt un om totuși comod).

Pe așa fond, am întreprins cîteva drumuri alături de Carmen Dumitru, prin Moraru și Bucșoiul.

Rugînd să iertați pentru memoria suferindă, am uitat de o coborîre în 1988, via Babele, pe superioara Rîpei Crucii din Moraru. Urcasem bucata cu doi ani în urmă, singur, și nu mai recunoșteam locurile. „De unde naiba a apărut șirul ăsta de săritori, parcă nesfîrșite”. Erau totuși ani bazați din punct de vedere fizic, întrucît din Brîul Acelor, grăbit de ora trenului, am făcut pînă la baza abruptului vreo oră, via Brîul Acelor și așa-numitul Vîlcel al Morarului.

În timp, așa drumuri s-au îndesit (chit la un moment dat am avut probleme cu banii, ca tot omul leneș). În paralel, legat de coborîtul ștachetei performanțelor, am găsit / preferat la... suiș drumuri care te duc în raiul abruptului cu cît mai puține probleme tehnice.
Cum am mai pomenit, sînt jenat că nu am putut găsi moduri mai eroice de mers pe munte, dar văd totuși partea plină a paharului... Una pe două direcții:

- străbat totuși acele locuri, ce-mi sînt taaare dragi (mai ales acasă, nu și cînd stau cu nasul în cotloanele lor)
- sînt destui cogeneri pe care nu-i mai trage ața la locurile ce băteau altădată, măcar să vină pînă lîngă Crucea Caraiman și să spună: „Ce mai faceți, bă locurilor care mi-ați încîntat tinerețea!?”.

Or subsemnatul are așa pornire, chit că asta înseamnă și risc de rupt gîtul.

Ultima chestie îmi marchează serios pregătirile de mers în abrupt. Mai exact există griji măricele, decurgînd din amintitul risc, dar și din faptul că am a cheltui multă energie pe acolo, raportat la uzina-mi, de sexagenar avansat (adică bătînd către septuagenar). Uneori amîn pe a doua zi, căci nu mă simt în regulă, sau organismul e greu al pămîntului, între așternuturi.

*

Vineri, înaintea plecării, am căutat să îmi reduc la minimum bagajul, care, firește, tot a cîntărit ceva pe umeri (picioare, inimă șcl). Mi-a ținut de cald știind că desagul se va ușura în timpul zilei, de ceva apă, de mîncare... În ce privește deplasarea lui prin Hornuri, prin simpaticele săritori ale acestora, e ceva frecuș pentru dumnealui, dar nu e prima dată cînd face asta... O așa procesiune, cu tot cu izopren, s-a petrecut acum trei ani, urmată de un înnoptat la capătul superior al Poienii Mari.

Lucrurile nu sînt întotdeauna roze pe munte. În context, am avut ceva probleme măricele a doua zi, cînd nu am mai putut avansa de la confluența cu Zangur în jos, datorită unor rimaya nefavorabile. Asta, între altele. Cu destul efort, de care nu m-aș fi crezut capabil, am ajuns prin jnepeniș al naibii de incomod, al Zangurului, la Portița...

Transportul cu trenul (regio) a mers bine, la fel petrecîndu-se și suișul cu telecabina (nu mai sînt orele de așteptat, de altădată...). De la Cruce...

În zona ei m-am uitat - să fie! - după locuri de cort. Am stat de două ori în preajmă, dar îmi aduc aminte că era teren destul de înclinat, în răstimp neatrăgîndu-mă platforma de beton a Monumentului, altminteri perfect orizontală și mai mult decît încăpătoare). Există un spațiu ok, dar mai la vest și teoretic văduvit de farmecul apropierii de hău.

... au început emoțiile. Căci (îmi) sînt. Primul este la o mică treaptă pe coama ce coboară către șaua de obîrșie a Hornurilor, respectiv a firului ce coboară de acolo spre Spumoasă. Poate altădată, la 1900 toamna (raportat la cariera mea montană) voi fi coborît pe acolo, pînă în Brîul de sub Streașină, fără probleme. Acum sînt însă.

Fiind acolo un ceva gen spit, cu cîteva zale de lanț  subțirel, te descurci, ca brav pensionar, rucsacul fiindu-ți, firește, alături ori lăsat anterior cu sfoara - pînă pe următoarea zonă a crestei (întrucîtva plană și ospitalieră). Asta pînă nu se aruncă peste un perețel, în șaua cea cu naștere, pentru legendare văi.

De acolo, tentat ești a continua (în coborîș accentuat) către Spumoasă, un flanc destul de înclinat și cu prize de iarbă destul de precare. Cîndva mă voi fi descurcat...

Notam atunci (august 1982) o cu totul altă belea: „Ocolesc Crucea Eroilor și pe fețele pînă în Streașină pierd carabiniera”.

Pînă în apropierea obîrșiei Hornurilor mai fusesem cu doi ani înainte, cînd îmi lăsasem nevasta (însărcinată!) Mariana pe vîrful Caraimanului, dînd o fugă pînă în preajma strungii de obîrșie a Hornurilor, spre a da un ochi, spre a mirosi atmosfera unor locuri care mă fascinau (și cît de sărace sînt aici cuvintele!)...

 

 ...dar de cînd m-a luat obiceiul anual al coborîrii Hornurilor, prefer să dau sfoara după jnepenii de aici. La chestiune, o idee e și coborîtul similar o vreme pe fața Secii (unde poți traversa apoi în Hornuri, sub primul rapel de acolo), dar ai un morcov aparte, cu toată valea sub tine...

De data asta, dacă mi-e îngăduită așa laudă, am stat mai puțin tensionat decît în drumuri similare din ultimii ani, poate și pentru că nu mai am grija timpului. A trenului de seară de prins. Mă mai reconforta informația că au fost plantate spituri de rapel, în Hornuri (nu mai știu de la cine am aflat), ceea ce scutea de multe emoții, față de drumuri anterioare, de pildă la Săritoarea Mare. Că de cîteva ori nu am găsit acele spituri (dar nici nu mi-a ars a sta cu lupa, prin jur), e altă discuție.

Pînă una-alta se manifestă foamea, acea - nu de frumos și altele de prin cărțile cuminți - și acel băut de apă ca în visele însetate. Încerci tot felul de gesturi, de atitudini care să domolească angoasele (și care aici poate tresar mai tare, pe principiul „Dacă tot ne-ai adus prin așa locuri lăudate/la care visezi în răstimpul vremii, fă-ne să ne simțim bine, ce naiba!”). Tendința se manifestă prin dorul de a fotografia, care vrea să nu scape ceea ce de fapt, acolo, îți scapă...°

Vedere de la jnepenișul de rapel, către Brîul de sub Streașină și avalul Hornurilor.

Pozez totodată ulucul din apropiere al Hornurilor, acasă născîndu-se o paralelă, cu (aproape) aceleași locuri, la un interval de patru decenii și ceva...

Pe aici, pînă să intru în pîine pe Hornuri...

Am ajuns azi mai devreme ca niciodată, asta pentru că nu am stat deloc la coadă, la telecabină.

 ... dau un ochi și spre Brîul Mic, pe fața Spumoasei, care m-ar tenta de-o proximă vizită, barim pînă în Vîlcelul Cuminte...

 

Odată executat acel rapel, dau coasta în Spumoasa Hornurilor și urc un pic pînă în îngusta strungă.

Eternele amănunte... Cînd mi s-a mai întîmplat a coborî Hornurile (începînd cu 1991), am evitat partea de sus-de-tot, preferînd să ocolesc pe fețele Spumoasei pînă în Brîul de sub Streașină...

Atitudinea mi se va fi datorat fără îndoială accidentului mortal petrecut cîndva pe acea porțiune finală, și la care s-a întîmplat să fiu întrucîtva martor (adică am văzut răposatul, nu și căderea lui), în 1985. Dar și faptului că, deplasîndu-mă dezinvolt în epocă pe fețele de ocol, nu avea loc să mă leg la cap inutil, cu partea finală a Hornurilor.

Dincolo de reușita mea dezinvoltă (solitară) pe acel segment, pe cînd tooot așteptam să iasă niște cunoscuți din aval (1982), dobîndisem ulterior și un altceva neplăcut la adresa acelei finale. Asta, datorită emoțiilor ce avusesem la vreme de iarnă (1984), cînd a fugit de sub mine (nu și eu!) stratul de zăpadă ce mă despărțea de fruntea - descoperită, a - săritorii de acolo. 

La 2020 însă, și trecut aflîndu-mă de 60 ani, a merge pe fețele cu pricina ale Spumoasei nu a fost cel mai tonic sentiment din lume, mai ales că uitasem amplasamentul urmat îndeobște acolo, luînd o variantă aflată o idee mai jos. Ca urmare, am socotit de folos a încerca în viitor coborîrea finalei, în ciuda temerilor că eventualul piton (fie și bătut gospodărește, de mine) m-ar trăda, ca pe nefericitul Palade în urmă cu 35 ani. Am făcut asta peste doi ani, cu ceva emoții.

Ele pot zice că mi-au lipsit (emoțiile măricele), în trecerea de anul acesta, iar asta pentru că vechile reazeme de rapel se dovediseră ok, ba chiar apăruse și un spit, prin care m-am grăbit să-mi dau coarda. 

Mai mereu, ajuns pe acolo, mă întreb cum naiba am avansat iarna pe acolo, locul fiind al naibii de înclinat!

Am revăzut apoi seria următoare de reazeme (noțiunea cuprinde pitoane cît și bucle prin ferestre), avînd autor pe subsemnatul. ..

Am preferat spitul însă, de care am dat însă în buza următoarei săritori, a (răposatului) Palade.

Pe parcurs, firește, am admirat împrejurimile - pe un soare ce îndrăznesc a socoti de basm...

De la acel nivel, se poate ieși pe fețele dinspre Cruce, cu inerenta atenție în deplasare, spre locul de unde făcusem eu rapelul inițial, către Spumoasă. 

Ca de obicei, la rapelul peste săritoarea de aici mi-am lăsat rucsacul separat (că el va apărea ulterior cu încă o zgîrietură pe el, de la pereții atinși, e altă discuție), pentru dezinvoltura coborîrii.

Mi-a venit chiar dor să mă opresc la jumătatea coborîrii, pe o platformă de aici, curios să privesc, să simt mica văgăună de acolo...

După o vreme am pornit din nou, fiind întîmpinat la baza săritorii de old friend, cuiul de aici...

Deplasările mele prin abrupt (doar el?) sînt inevitabil legate de amintiri. Mai exact, la astă săritoare mă crucesc cum am suit eu -  ba și dezinvolt -  pe undeva prin stînga, la 1982... Îmi pun problema dacă nu mă înșală memoria, însă apelul la notațiile de atunci nu rezolvă nimic, doar aflu  că „săritoarea asta e destul de tare, în plus hornul de acolo e nițel scuipător, n-ai de ce să te tragi. Exact în buza săriturii un morcov stas - îl bănuiesc pus de scăriță. Un pic mai jos, pe stînga cum urci, alte două pitoane.

Îmi aduc aminte și de tura (2003) în care a urcat aici cap colegul Mugur Ilie (răposat și el între timp, dar lăsînd urme adînci în inima cronicarului de față) . 

La acest nivel, nu mă simt bine (fără vreo șansă de a mă plictisi) dacă nu ies pe-o mică prispă din dreapta/sud.

De acolo privesc la tot felul de fleacuri ale locului...

...cît și îndărăt (lămurindu-mă pe unde am luat-o cîndva în lateral, la vremea depărtatei tinereți. În răstimp, rucsacul așteaptă cuminte în talveg...

Cu sfoara trecută prin inelul săritorii, cobor apoi fără grijă pragurile pînă la doi pași de panglica Streșinei.

Excesul de prudență nu e o treabă cu care să te lauzi prin urbe, dar și un banal scrîntit de picior (ce să mai zic de mai rău!) e o chestie de evitat, în așa unghere ale planetei noastre...

Nu-mi dă ghes inima  aici a merge prin vecini, mai exact pe brîu către megieșele Spintecătura și Vîlcelul Mortului, dar totuși mă urnesc - poate de groaza reproșurilor ulterioare (cît și interioare, ca la orice ins cu SuperEgo de treabă: „Aha, ți-a fost lene să mergi pînă în Șaua Mortului, deși-s atîtea mini-locuri superbissime pînă acolo!”...

(va urma, aici)

MUNTE. Istorie. Dimitrie A. Strudza. Bucura Dumbravă

Demult-demult, mi-a căzut sub ochi un pasaj din „Bucureștii de altădată”; unde autorul (Constantin Bacalbașa) povestea o scenă (și mai demult) din parlament antebelic, unde un ales mulțumește altuia, pentru ajutorul neașteptat pe care acela i-l acordase.

Ultimul a răspuns: „Mi-ai plătit pe Watzmann”.

Iar Bacalbașa motivează: cei doi făcuseră un drum pe acel munte din Alpi (sper să nu greșesc!), unul dintre cei doi ajutîndu-l decisiv pe celălalt, la un pasaj delicat.
.
Nu am reținut exact cine erau aceia, cert este că i-am semnalat acel pasaj lui nea Baticu, ce aduna date pentru o Istorie a turismului nostru (care nu a ieșit...). Apoi nu am mai dat atenție subiectului pînă de curînd, cînd în amintirile Sabinei Cantacuzino (născută Brătianu, fiica „Vizirului” și soră cu Ionel) am întîlnit referiri la interesul montan al lui Dimitrie A. Sturdza, fruntaș liberal și premier al țării, la un moment dat.

„Ca fizic, era mic, legat, nu frumos, dar /cu/ o figură expresivă, care trecea de la gravitate la malițiozitate. /.../ Era voinic și sănătos, umbla ore întregi, alpinist neîntrecut /în sensul secolului 19!/, urcase toate piscurile munților românești și multe dintre cele mai înalte din Tyrol și Elveția”

Fără îndoială va fi existînd ceva exagerare în scrisele Sabinei C., dar indiscutabil Sturdza, barim pînă la senectute, pare să fi fost interesat de munte, de mișcare.

Foarte probabil, el era unul dintre cei doi compatrioți ajunși pe Watzmann, scena din parlament avînd loc în anii 1890.

Spre deosebire de el, și tot după zisele memorialistei pomenite, Ionel Brătianu nu era atras de munte, cum de altfel a fost cazul tovarășului tatălui său, C.A. Rosetti.

**

Prin bunăvoința Arhivelor Naționale, iau știință de un text privind pe înaintașa Bucura Dumbravă...

Apropo, undeva în „Adevărul” îi sînt indicate prenumele exacte: „Francisca /poate Franciska/ Josepha”. Sabina Cantacuzino completează întrucîtva informația, punctînd că tatăl lui Fanny/Fanou se afla în anturajul lui Carol I încă din primii ani ai domniei acestuia, jucînd de pildă biliard împreună)

Și unde e pomenit, ca ghidînd o tură Peștera-Strunga-Bran, „Gheorghe Cârnu zis și Pâcală /sic/”.

Foarte probabil este cel al cărui nume a fost atribuit celei mai importante săritori din Valea Albă (a Cîrnului). Că veni vorba de acesta, nu pot ști care nume îi era cel din acte: ”al Sandei” ori ”Cîrnu” (asta dacă nu l-o fi avut oficial pe un al treilea).
Cert este că în grupul Bucurei (apud Eufrosina Nenițescu) porecla îi era Pîcală... Care i se va fi tras dintr-un caracter ceva mai hîtru...

El este cel sub călăuzirea căruia grupului Bucurei a urcat la un moment dat Valea Mălinului (scriitoarea precizează - discutabil! - că nici el nu cunoștea drumul), unde a fost înregistrat dialogul:
„- Gheorghe /care era ceva mai înainte/, cum e drumul, mai departe?
- Cît se vede, domnișoară, e bine!” /

Frosy Nenițescu mai pomenește că grupul lor cuprindea cinci-șase persoane și că pleca (probabil din Sinaia) „pe o zi sau două în Bucegi (rareori pe timp mai îndelungat, ca să nu lipsească prea mult de la părinți)” - ultimii avînd o vilă în Sinaia.

Avînd în vedere și pretenția să i se spună domnișoară, inclusiv după 40 ani, e de cercetat relația avută de Bucura cu familia ei, respectiv lipsa de apetit pentru instituția căsătoriei, în paralel cu dorința-i de a-și afișa domnișoria, în care va fi fost dor de libertate, dar și ceva feminism.